Decizia nr. 1779/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1779/R/2012
Ședința publică din data de 24 aprilie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: D. C. G.
JUDECĂTOR: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M.
„. M. SA împotriva sentinței civile nr. 939 din 21 februarie 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L. AL M. DE L. P. T. și S. „. M. SA - S. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
P.edura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 13 aprilie
2012 reclamantul intimat a transmis prin fax la dosar întâmpinare, originalul acesteia fiind înregistrat prin serviciul registratură al instanței la data de 19 aprilie 2012.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 939 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), a fost admisă excepția lipsei calității de reprezentant invocată de pârâta de rând 1 și, pe cale de consecință:
A fost anulată cererea formulată de reclamanții C. L., F. C., F. I., G. C.,
G. A., G. P., H. A., H. L., K. J., K. N., MAN I. S., M. S., M. A., N. E., S. V., V. L.
și V. P. prin S. L. AL M. DE L. P. T.
A fost respinsă ca rămasă fără obiect excepția lipsei calității procesuale active a pârâților menționați.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei de rând 2, invocată de aceasta.
A fost respinsă ca nefondate excepția inadmisibilității cererii și excepția prescripției dreptului material la acțiune, invocate de pârâta de rând 1.
A fost admisă cererea de chemare în judecată formulată de reclamanții B. I., B. C., B. M., C. T., G. T., G. I., K. D., K. L., K. M., LUP I., M. L., N. S., P. V., P. F., S. O., T. M., U. A., V. A. și Z. S., toți prin S. L. AL M. DE L. P. T. în contradictoriu cu pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. S. B.
A fost obligată pârâta la plata în favoarea fiecăruia dintre acești reclamanți a salariului suplimentar pentru anii 2007, 2008 și 2009,echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat în funcție de indicele de inflație până la data plății efective.
A fost respinsă cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cu pârâta S. „. M. S. S. C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost obligată pârâta de rând 1 la plata în favoarea S.ui L. al M. de L. P. T. a sumei de 1.500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
În ceea ce privește excepț iile invoc ate de pârâte, care se impune a fi analizate cu prioritate conform art. 291 din Codul muncii raportat la art. 137 alin. 1 din Codul de procedură civilă, instanța a reținut următoarele:
Conform art. 28 alin. 2 din L. nr. 5., actualizată, „organizațiile sindicaleau dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a
f or mul a acț iune în jus tiț ie în nu mele me mb r ilor lor, f ăr ă a ave a nevo ie de un mandat expres din partea celor în cauză";. Astfel, legea prezumă că o cerere de chemare în judecată formulată prin sindicat se realizează cu consultarea prealabilă și cu acordul membrilor săi, iar revocarea acestui mandat legal impune titularului dreptului ieșirea din pasivitate, prin opunere la promovarea cererii sau prin renunțare la judecată (art. 28 alin. 2 teza finală).
În speță, din înscrisurile depuse la dosar, confirmate și de S. L. al M. de L. P. T., reiese că reclamanții C. L., F. C., F. I., G. C., G. A., G. P., H. A., H. L., K. J., K. N., Man I. S., M. S., M. A., N. E., S. V., V. L. și V. P. nu aveau calitatea de membri de sindicat la data promovării prezentei cereri, contractele individuale de muncă fiindu-le încetate la date anterioare.
Astfel, întrucât mandatul de reprezentare izvorât din lege nu poate fi extins pe cale jurisprudențială la foștii membri de sindicat și nu s-a făcut dovada existenței unui mandat convențional, în temeiul art. 161 raportat la art. 67 și urm. din Codul de procedură civilă, respectiv art. 28 din L. nr.5., s- a admis excepția l ip se i c al ităț ii de rep rezentant invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. și, pe cale de consecință s-a anulat cererea formulată de reclamanții menționați.
Dată fiind modalitatea de soluționare a excepției analizate și motivelepe care aceeași pârâtă își fundamentează excepț ia l ipse i c al ităț ii procesu ale active a reclamanților F. C., G. C., G. P., H. A., H. L., K. J., M. S., N. E. și V. P., tribunalul a apreciat că se impune respingerea ca rămasă fără obiect a acestei din urmă excepții.
În ceea ce privește excepț ia l ipse i c al ităț ii procesu ale p as ive a pârâtei S.
„. M. S. S. C., s-a reținut că printre condițiile de exercitare a acțiunii civile se numără și calitatea procesuală, care presupune existența unei identități între persoana reclamantului și cel care este titularul dreptului afirmat (calitatea procesuală activă), respectiv între persoana chemată în judecată și cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecății (calitatea procesuală pasivă).
Prin Dispoziția Directorului General al S. „. M. S. nr.32/(...) directorii sucursalelor acestei societăți au fost împuterniciți să semneze în numele șipentru Directorul general S. „. M. S. contracte, convenții în diverse domenii,inclusiv cu privire la salariați.
Ținând cont de acest aspect, urmează că la încheierea contractelor individuale de muncă ale reclamanților directorul Sucursalei C. a acționat în calitate de împuternicit al societății centrale, angajator fiind S. N. de T. F. de M. „. M. S. De aceea, instanța a apreciat ca fondată excepția și, pe cale de consecință, a respins cererea formulată de reclamanți în contradictoriu cupârâta S. „. M. S. S. C., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsite de legitimare procesuală pasivă.
Referitor la excepț ia in ad mis ib il ităț ii cerer ii , procedura instituită prin C.
X al C. C. de M. incident are o natură privată și nu poate fi asimilată procedurilor prealabile obligatorii instituite prin norme legale. De asemenea, pentru respectarea dreptului efectiv de acces la o instanță garantat de art. 21 din Constituția României și de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, s-a impus respingerea acestei excepții.
Excepția inadmisibilității a mai fost motivată de pârâta de rând 1 și pe sancțiunile disciplinare aplicate reclamanților C. L., G. C., H. L., K. J., M. S. în anii 2008 și 2009 și respectiv reclamanților M. A. și N. E. în anul 2009.
Pe de o parte, acțiunea tuturor persoanelor menționate a fost anulată ca fiind introdusă de o persoană lipsită de calitatea de reprezentant, iar pe de altă parte, aspectele învederate vizează modalitatea de soluționare pe fond a cauzei și nu se circumscriu excepției inadmisibilității, astfel că soluția de respingere a excepției se impune și de această dată.
Întrucât obiectul cererii constă în acordarea de drepturi bănești de natură salarială în sensul art. 155 din Codul muncii, termenul de prescripție aplicabil este cel de 3 ani prevăzut de art. 283 alin.1 lit. c din Codul muncii. Acțiunea fiind promovată cu respectarea termenului de prescripție, s-a respins și excepț ia prescr ipț ie i ex tinc tive a drep tulu i mater ial l a acț iune , invocată de societatea pârâtă.
Pe fondul cauzei, analizând actele dosarului, instanța a reținuturmătoarele:
După cum reiese din înscrisurile depuse în copie la dosar și din susținerile necontestate ale reclamanților, aceștia au avut calitatea de angajați ai pârâtei S. N. de T. F. de M. „. M. S. în perioada vizată, respectiv în cursul anilor 2007, 2008 și 2009.
Potrivit art. 30 alin. 1 din C. C. de M. la N. U. încheiat în cadrul S. N. de T. F. de M. „. M. S. în vigoare în cursul anilor menționați, „Pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății poate primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";, iar art. 31 raportat la anexa nr. 6 stabilește criteriile care condiționează acordarea acestui salariu suplimentar.
Prin prezenta cerere, reclamanții au solicitat obligarea pârâtelor la achitarea sumelor reprezentând salariul suplimentar pentru cei trei ani.
Pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. S. nu contestă îndeplinirea cerinței de conduită profesională bună a reclamanților, dar se prevalează de lipsa caracterului obligatoriu a clauzei de acordare a salariului suplimentar datorită formulării „poate primi"; în locul celei de „va primi";, respectiv de situația financiară dificilă a companiei.
În primul rând, s-a reținut că una dintre regulile generale de interpretare a convențiilor este aceea de interpretare în sensul în care clauzele pot produce efecte, iar nu în sensul în care nu ar produce niciunul
(art. 978 din Codul civil).
Apoi, art. 30 alin. 3 din CCM statuează neechivoc faptul că „Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10 la sută din fondul de salarii realizat lunar";, instituindu-se astfel în sarcina angajatorului obligația de constituire a fondului, iar nu opțiunea de a decide dacă se impune sau dorește aplicarea clauzei convenite.
Pe de altă parte, stipulațiile contractuale sunt suficient de clare atât sub aspectul condițiilor de acordare cât și sub acela al întinderii drepturilor, permițând aplicarea lor directă.
Referitor la dificultățile financiare invocate, în temeiul art. 287 din Codul muncii revenea angajatorului sarcina de a proba existența factorilor care au determinat necuprinderea în bugetul de venituri și cheltuieli a contravalorii drepturilor salariale menționate. Simpla afirmație conform căreia aceste drepturi nu pot fi acordate pentru lipsa de fonduri nu este de natură a justifica neîndeplinirea de către pârâte a obligațiilor asumate prin C. colectiv de muncă.
De asemenea, necuprinderea în fondul de salarii inclus în bugetul de venituri și cheltuieli supus aprobării Guvernului României a fondului necesar acordării ajutoarelor materiale s-a făcut din culpa pârâtei de rând 1, iar aceasta nu se poate prevala de propria culpă pentru a justifica neexecutarea obligațiilor asumate prin C. C. de M., aceasta cu atât mai mult cu cât bugetele de venituri și cheltuieli au fost aprobate ulterior semnării
Contractelor C. de M., prin care pârâta își asumase - implicit - și obligația de includere în buget a sumelor necesare îndeplinirii obligației contractuale.
Ținând cont de aceste considerente, precum și de dispozițiile art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, conform cărora angajatorului îi revine obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din contractul colectiv de muncă aplicabil, tribunalul a apreciat că în speță sunt întrunite condițiile art. 243 din Codul muncii și art. 30 din L. nr.130/1996 de angajare a răspunderii contractuale a angajatorului care nu și-a îndeplinit în mod culpabil obligațiile.
În temeiul art. 161 alin. 4 teza finală raportat la art. 78 alin. 1 din
Codul muncii, sumele datorate vor fi actualizate în funcție de indicele de inflație până la data efectivă a plății.
În ceea ce privește cuantumul concret al sumelor acordate, acesta se va calcula în temeiul prezentei hotărâri judecătorești, fiind determinabil în sensul art. 379 alin. 4 din codul de procedură civilă iar art. 3712 din același act normativ permițând stabilirea concretă a sumelor inclusiv în faza executării silite. În temeiul art. 291 Codul muncii raportat la art. 274 și art. 276 din Codul de procedură civilă, pârâta de rând 1 a fost obligată la plata în favoarea S.ui a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariul avocațial atestat cu chitanța nr. 282/(...). Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. S. B., solicitând modificarea sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată. În motivare s-au invocat dispozițiile art. 304 alin. 8, 9 și art. 312 alin. 3 C. Cu privire la excepția lipsei calității de reprezentant, tribunalul a omis să se pronunțe asupra faptului că la dosarul cauzei NU există un mandat din partea reclamanților în numele cărora acesta a formulat cererea, or potrivit art. 28 alin. 3 din L. nr. 6., sindicatul ar fi dobândit calitatea procesual activă numai dacă prezenta o împuternicire scrisă din partea fiecărui membru de sindicat în numele căruia a formulat prezenta cerere. În mod greșit s-a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 283 alin.l lit. c din Codul Muncii, aplicându-se termenul de 3 ani și nu art. 283 lit. e din Codul Muncii, aplicabil raportat la izvorul drepturilor solicitate, clauzele fiind cuprinse în contractele colective de muncă pe anii 2008 - 2009. Prin decizia Curții Constituționale nr. 1276 din (...) se stabilește că acordarea unor remunerații în lipsa muncii prestate afectează dreptul de proprietate al angajatorului. Raportat art. 154 și art. 161 (1) drepturile salariale se cuvin angajatului ca și contraprestație a muncii, plătindu-se cel puțin o dată pe lună. Or, drepturile solicitate nu pot fi considerate drepturi salariale, avându- și temeiul în contractul colectiv de muncă, ci pot viza: stimularea salariaților pentru a rămâne cât mai mult în cadrul unității, cointeresarea respectării disciplinei muncii sau maximizarea profitului, politici de personal ori propuneri de la părți în cadrul negocierii contractului colectiv de muncă. În același sens invocă noua definiție a contractului colectiv de muncă dată de L. nr. 62 /. a dialogului social „convenția încheiată în formă scrisă între angajator sau organizația patronală și reprezentanții angajaților prin care se stabilesc clauze privind drepturile și obligațiile ce decurg din relațiile de muncă"; prin care s-au eliminat astfel confuziile dintre termenii de „. și „. privind drepturile și obligațiile ..."; în ceea ce privește termenele de aplicare a prescripției. Art. 283 lit. e stabilește clar că orice conflict izvorât din contractul colectiv de muncă se prescrie în termen de 6 luni, tocmai datorită naturii acestui tip de contract, încheiat pe perioadă determinată, în general 12 luni. A modifica prevederile contractuale și litera legii încât să se asimileze ajutoarele materiale cu salariul constituie un abuz al instanței, fiind o adăugare la lege. Solicită admiterea excepției prescripției dreptului la acțiune. Privitor la excepția inadmisibilității cererii, pentru lipsa procedurii prealabile, invocă dispozițiile art. 236 alin. 4 din Codul Muncii și art. 7 alin.2 din L. 130/1996, contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților. Când contractul oferă posibilitatea părților aflate în litigiu să soluționeze litigiul pe cale amiabilă, apelând și la un „. - comisiile mixte patronat sindicate -, nu poate fi vorba de abuz legislativ și obstrucționarea accesului la justiție. Nu este vorba despre o jurisdicție de genul celor avute în vedere de alin. 4 , art.21 din Constituție. Prin negarea acestei prevederi contractuale, instanța a lăsat ca lipsit de conținut și efect juridic contractul colectiv de muncă. La nivelul S. C. M. SA și al sucursalelor sale, sunt constituite în conformitate cu prevederile CCM aplicabile pe anii 2007-2009 cap. X, «Comisiile mixte patronat-sindicate», care au atribuții de a analiza sesizările sindicatelor în legătură cu executarea contractului colectiv de munca și a contractelor individuale de muncă. Obligația sesizării inițiale a acestor comisii este prevăzută și de art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006/2008, valabil până în anul 2010. Prin Deciziile nr. 194/2004 și nr. 351/2006 pronunțate de Curtea Constituțională s-a statuat că în raport de art. 3041 C., recursul constituie o cale de atac cu caracter devolutiv, în care instanța de recurs judecă însăși cauza atât sub aspectul legalității, cât și sub aspectul temeiniciei. Pe fondul cauzei, solicită respingerea ca neîntemeiată a acțiunii, arătând că printr-o eroare s-a interpretat sintagma „POATE"; ca având un caracter obligatoriu, deși obligația societății era una facultativă Potrivit art. 30 al. 1 din contractul colectiv de munca al S. C. M. S. „. munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia,personalul societății POATE primii un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv. Potrivit art. 31 din L. nr. 130/1996 (în vigoare la data formulării acțiunii) „Clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării lui, în condițiile legii, ori de câte ori părțile convin acest lucru";. Referindu-se la prevederile art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2007 - 2009, care menționează doar caracterul facultativ în ceea ce privește acordarea, de către C. M., a salariului suplimentar, este evident că aceasta este o modificare a CCM la nivel superior, modificare ce nu are un caracter unilateral, ci reprezintă voința părților. în fapt această renegociere, comparativ cu CCM la nivel superior, constă în decizia părților de a nu institui în sarcina angajatorului o obligație în ceea ce privește acordarea salariului suplimentar. Mai mult, art. 24. alin. (2) din L. 13011996 prevede că: „Nulitatea clauzelor contractuale se constată de către instanța judecătorească competentă, la cererea părții interesate, iar la alin (3): În cazul constatării nulității unor clauze de către instanța judecătorească, partea interesată poate cere renegocierea drepturilor respective";. Ori, în cazul de față, reclamanții prin organizația sindicală, semnatara CCM la nivel de unitate, deși nu a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale cu care însuși reprezentanții salariaților au fost de acord, solicită acordarea unor drepturi, care așa cum au fost exprimate prin voința părților, nu instituie o obligație în sarcina C. M.. Factorii economici reprezintă fundalul pe care se grefează negocierea colectivă sau individuală. Art. 30 alin. 3 din CCM al S. C. M. SA prevede că sumele necesare pentru salariul suplimentar provin din veniturile realizate de societate. OR, S. „. M. - S. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M.ui T.urilor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.7912008 privind întărirea disciplinei economico- financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. În aplicarea acestor prevederi legale, i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin hotărâri de guvern. Veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar pentru C. Mărfii începând cu anul 2008 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali a fost încheiați în pierdere. Mai mult, prin prevederile legale, instituite de OUG nr. 8., s-au stabilit condițiile care reglementează plata premiilor anuale, a celui de-al 13 salariu sau a altor sume de această natură, suportate din fondul de salarii, care, de regulă, se acordă la finele anului. Astfel, în lipsa posibilităților financiare societatea nu poate să asigure sprijinul suplimentar al veniturilor salariaților în afara clauzelor obligatorii ale contractelor individuale de muncă. Salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți în contractul individual de muncă, reprezentând în fapt un stimulent acordat salariaților, condiționat de posibilitățile angajatorului: „din veniturile realizate, după acoperirea cheltuielilor, constituirea fondului de rezervă, a celui de dezvoltare, satisfacerea necesităților de perfecționare-recalificare a personalului ..."; conform art. 20 din C.ui colectiv de M.. Prin întâmpinarea înregistrată la data de 19 aprilie 2012 reclamantul S. L. AL M. DE L. P. T. a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. A arătat, în esență, că sunt aplicabile prevederile art. 28 din L. nr. 5., art.283 litera c din Codul muncii, art.6 din Convenția Europeana a Drepturilor Omului, cât privește soluționarea excepțiilor. Pe fondul cauzei se arată că prin noțiunea de „. nu se înțelege profitul societății sau plusul de valoare care depășește cheltuielile societății. Art.30 nu poate fi interpretat greșit considerându-se ca dreptul salarial ar fi supus unei condiții pur potestative din partea debitorului, prohibita. Aceleași prevederi au fost înscrise și în art.2 din CCM pe anii 2009- 2010 înregistrat sub nr. 2584/(...). Faptul monitorizării recurentei nu este de natura a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de munca valabile. O. nr.79/2008 nu cuprinde și nici nu era posibil în mod legal a se cuprinde dispoziții de aneantizare a unor obligații contractuale legal asumate de angajatori. A. avea obligația la momentul negocierii contractelor colective de munca sa tina cont de prevederile OUG 7.. De asemeni angajatorul la negocierea contractului colectiv de munca ar fi trebuit sa aibă ca punct de pornire posibilitățile financiare, în ceea ce privește acordarea drepturilor angajaților. Apărările recurentei-parate vizând inexistenta resurselor financiare, nu pot fi primite atâta vreme cat nu pot influenta stabilirea sau recunoașterea unor drepturi salariale prevăzute în C. colective de muncă. Referitor la susținerea recurentei-pârâte ca O. nr. 8. reglementează plata premiilor anuale pe anul 2009 arată că prin L. nr.135/1998 privind aprobarea O. nr. 8. este reglementata plata premiilor anuale la finele anului 1997 nu în anii 2007-2009 . Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele: Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare. Un prim motiv de recurs vizează lipsa calității de reprezentant a organizației sindicale, cu trimitere la prevederile art. 28 alin. 2 din L.sindicatelor nr. 5.. Or, se constată că modul de interpretare a acestui text legal denaturează intenția legiuitorului, care la momentul promovării acțiunii, statua tocmai contrariul celor susținute de recurent, în sensul că în exercitarea atribuțiilor prevăzute la alin. 1 al art. 28, printre care și aceea de a apăra drepturile membrilor de sindicat în fața instanțelor judecătorești, organizațiile sindicale „au dreptul de a întreprinde orice acțiune prevăzută de lege, inclusiv de a formula acțiune în justiție în numele membrilor lor, fără a avea nevoie de un mandat expres din partea celor în cauza. Acțiunea nu va putea fi introdusă sau continuată de organizația sindicala dacă cel în cauza se opune sau renunța la judecată";. Prin urmare, nu era sarcina mandatarului legal, care este sindicatul, de a proba că are un mandat expres pentru exercitarea acțiunii cu care este investită instanța în prezentul dosar, așa cum solicită recurenta, legea excluzând expres o atare cerință (de altfel, reprezintă un mandat expres înscrisul prin care salariații membri de sindicat atestă că sunt de acord ca sindicatul să promoveze în numele lor o acțiune în instanță - fila 51 dosar fond). Ar fi profitat recurentei situația în care reclamanții s-ar fi opus acțiunii, dar din prevederea acestei situații, nu se poate deduce că ar exista o obligație a organizației de sindicat de a proba cămembrii de sindicat doresc să se introducă o acțiune în justiție în numele lor pentru apărarea intereselor lor. Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune, Curtea apreciazăcorectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că dreptul solicitat se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 155 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, salariul suplimentar constituie tocmai un astfel de alt adaos. Faptul că a fost stipulat sub categoria „alte venituri"; în cuprinsul contractului colectiv de muncă nu semnifică scoaterea dreptului de sub incidența art. 155 Codul muncii, dată fiind calitatea de normă imperativă a acestui text de lege, astfel încât părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei „componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, este grăitoare denumirea dată chiar în aceste contracte, de salariu suplimentar/al 13-lea salariu. Potrivit art. 166 alin. 1 și art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate. Art. 283 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 283 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă. Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 283 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 283 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor C. muncii. În mod evident, definiția dată prin dispozițiile L. nr. 6. contractului colectiv de muncă nu are relevanța scontată de recurentă în conturarea extensiei sintagmei de „. salariale";, întrucât drepturile salariale pot fi reglementate atât prin contractul individual de muncă cât și prin contractele colective de muncă, neexistând în legislație condiția pe care recurenta încearcă a o impune calificării unui drept ca fiind salarial, anume, ca acesta să fie reglementat prin contractul individual de muncă. în egală măsură, un contract colectiv de muncă poate stabili drepturi salariale, față de dispozițiile art. 155 Codul muncii. S-a mai criticat sentința sub aspectul respingerii excepției deinadmisibilitate a cererii pentru lipsa procedurii prealabile având în vedereprevederile art. 236 alin. 4 Codul Muncii art. 7 alin.2 din L. 130/1996 și prevederea obligației sesizării inițiale a comisiilor mixte patronat-sindicate atât de CCM la nivel de unitate cât și de art. 117 din CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar 2006/2008, valabil până în anul 2010. Se constată că textul contractual invocat nu stipulează ca un fine de neprimire neurmarea acestei proceduri, dar chiar și în situația în care ar fi făcut-o, ar fi devenit aplicabil textul constituțional care atașează un caracter facultativ jurisdicțiilor administrative. Or, în mod evident, prin dispozițiile art. 21 alin. 4 din Constituția României sunt vizate tocmai acest gen de proceduri prealabile, numite jurisdicții administrative, întrucât reprezintă „judecăți"; (statuări în drept, de la latinescul „. dictio";, spunerea dreptului) făcute de alte organisme decât instanțele judecătorești, create pe cale administrativă. Dacă sunt facultative jurisdicțiile administrative în fața unor organisme care țin de administrația publică, trebuie acceptat că, cu atât mai mult, vor fi facultative, din perspectiva Constituției, jurisdicțiile desfășurate în fața comisiilor mixte patronat-sindicate, adică în fața unor organisme funcționale în cadrul administrației interne a unei societăți, rațiunea fiind aceeași, anume, salvgardarea accesului liber la instanțe. Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2007 - 2009, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din C. C. De M. la nivel de G. de unități din T.ul F. pe anii 2006-2010, pe care de asemenea reclamanții și-au întemeiat pretențiile (fila 54 dosar fond), care statuează: „. munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv"; (filele 46-7 dosar fond). În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative. Nu poate fi acceptată nici apărarea formulată de recurentă, în sensul că prin modul de reglementare a acestei chestiuni la nivelul contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, s-a adus o modificare contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Modificările unui contract colectiv de muncă pot fi făcute doar la nivelul la care acesta a fost încheiat inițial, fiind aplicabile dispozițiile incidente pentru încheierea unui contract colectiv de muncă și în ce privește modificarea acestuia: cei abilitați să încheie un contract colectiv de muncă vor putea să îl și modifice, nefiind de conceput, în raport de principiile ce guvernează dreptul civil, modificarea unui contract de către alte persoane decât cocontractanții inițiali sau succesorii acestora în drepturi (ipoteză care de altfel nu se invocă în recurs). Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță). În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora „salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Se mai invocă în susținerea cererii de recurs faptul că reclamanții cer acordarea unor drepturi suplimentare deși nu a solicitat niciodată ca instanța să constate nulitatea clauzelor contractuale contractului colectiv de muncă la nivel de societate. Or, drepturile salariale nu pot fi condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, putând fi invocate inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s-a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din L. nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează. Prin motivele de recurs vizând fondul se contestă legalitatea modalității în care s-a dat efect unor contracte colective de muncă în condițiile în care societatea angajatoare este o societate cu unic acționar statul român, aflată sub autoritatea M.ui T.urilor și Infrastructurii și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor O. nr.79/2008, înregistrând pierderi și astfel, aflându-se în imposibilitate de a-și executa obligațiile contractuale. Sunt necontestate prin motivele de recurs temeiurile contractuale ale acordării salariului suplimentar pentru perioada stabilită prin sentință. Potrivit art. 40 alin. 2 lit. c din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă. În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din L. 130/1996 și art. 236 din Codul muncii, „contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale, inclusiv a salariului suplimentar în cuantumul prevăzut în contractul colectiv de muncă. Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recurs ce vizează calitatea de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M.ui T.urilor și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor OUG nr.79/2008. Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective demuncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului. Dimpotrivă, aceste prevederi legale trebuia să fie avute în vedere de către angajator cu ocazia negocierii contractelor colective de muncă, iar nu invocate doar cu ocazia executării contractelor. De altfel, nu s-a probat în cauză de către angajator că ar fi solicitat aprobarea fondurilor pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului. Critica recurentei potrivit căreia obligația lor de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile de ajutor material cuvenite, iar prin aceste contracte nu s-a derogat de la legile care interesează ordinea publică sau bunele moravuri, susținerile recurentelor în acest sens fiind de asemenea nefondate. Un motiv de recurs constă din invocarea situației imprevizibile și astfel a teoriei imprevizibilității, prin arătarea dezechilibrului ivit între prestațiile părților. În analiza acestui motiv de recurs, se constată că deși formulează aceste apărări, recurenta nu descrie o veritabilă situație de impreviziune, aceasta fiind definită în doctrină ca marcată de prejudiciul pe care îl suferă una din părțile contractante ca urmare a dezechilibrului grav de valoare care intervine între prestațiile sale și contraprestațiile celeilalte părți. Or, nu se invocă faptul că ar fi dezechilibrate prestațiile reciproce ale părților, ci faptul că pentru recurentă, obligația care îi revine în cadrul contractului sinalagmatic a devenit prea oneroasă în raport de situația sa economică dificilă. Practic, s-ar putea invoca impreviziunea dacă nu ar mai exista corespondență între prestațiile părților, or un atare caz nu se invocă. Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236). În motivare, Curtea a făcut trimitere la textele de lege în vigoare și în modalitatea de numerotare de la data derulării raporturilor juridice supuse judecății și a pronunțării sentinței, pentru a menține coerența hotărârii și având în vedere caracterul de norme de drept material al acestor dispoziții legale, în condițiile în care de la pronunțarea sentinței și până la pronunțarea deciziei au avut loc o serie de modificări legislative date de abrogări de acte normative și de renumerotarea C. muncii prin dispozițiile L. nr. 4. și ale L. nr. 6.. În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 și 3 raportat la art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304 ind. 1 C. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L., D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. „. M. S. B. împotriva sentinței civile nr. 939 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 24 aprilie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, D. C. G. G.-L. T. I. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. A. G. C.
| ← Decizia nr. 950/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Sentința nr. 32/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
