Decizia nr. 183/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 183/R/2012
Ședința publică din data de 17 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta A. L. împotriva sentinței civile nr. 4. din 15 martie 2011 pronunțată de T. B.-N. în dosarul nr. (...) privind și pe intimații Ș. G. „. C. M. B., P. M. B., C. LOCAL AL M. B., precum și pe chemații în garanție MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE prin D. B.-N. și M. E., C., T. ȘI S., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - diminuare salariu cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că s-a solicitat judecata în lipsă, iar Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea înregistrată sub numărul de mai sus reclamantul/a A. L. a chemat în judecată pe pârâții pârâților Ș. G. „. cel M. B., P. M. B., în calitate de ordonator principal de credite, C. local al municipiului B., solicitând instanței ca prin sentința ce o va pronunța: să oblige unitatea de învățământ la plata diferențelor salariale cuvenite potrivit contractului individual de muncă, dintre sumele încasate cu acest titlu în baza L. nr. 1. și sumele stabilite prin respectivele contracte, aferente lunilor iulie - decembrie 2010 , sume actualizate cu indicele de inflație până la data plății efective; să oblige pârâții de rândul 2 și 3 să aloce pârâtului de rândul 1, fondurile necesare plății sumelor solicitate; cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-a arătat, în esență, că reducerea unilaterală a salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., încalcă prevederile
Declarației Universale a D. O. și pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății.
Pârâții C. LOCAL AL M. B. și P. M. B. au formulat întâmpinare prin careau invocat excepția lipsei calității procesuale pasive și în subsidiar au solicitat respingerea acțiunii.
Totodată au formulat și cerere de chemare în garanție a M. E., C., T. și S.
și a M. F. P..
Chematul în garanție M. E., C., T. și S., prin întâmpinare a invocatexcepția lipsei calității procesuale pasive.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin întâmpinare ainvocat excepția nulității cererii de chemare în garanție și totodată a solicitat respingerea acesteia fie ca inadmisibilă, fie ca neîntemeiată.
Unitatea de învățământ a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. Local și primar fără să-și exprime poziția față de acțiunea reclamantului/.
Prin sentința civilă nr. 422 din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...),a fost respinsă ca neîntemeiată, excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâților C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
A fost respinsă ca neîntemeiată, acțiunea formulată de reclamantul/ta A.
L. împotriva pârâților Ș. G. „. cel M. B., C. local al municipiului B. și P. municipiului B.
A fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C., T. și S. și în consecință:
A fost respinsă cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva M. E., C., T. și S. B., ca fiind introdusă împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
A fost respinsă excepția nulității cererii de chemare în garanție și excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, excepții invocate de chematul în garanție M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
A fost respinsă, ca neîntemeiată, cererea de chemare în garanție formulată de pârâții C. local al municipiului B. și P. municipiului B. împotriva
M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, că nu se impunea încheierea unui act adițional la contractul individual de muncă, deoarece, în cazul salariaților din sistemul bugetar, cuantumul salariului este determinat de lege și nu este rezultatul negocierii dintre angajator și angajat, astfel că la încheierea contractului individual de muncă reclamantul/ta și-a exprimat acordul de a primi salariul stabilit, exclusiv prin voința legiuitorului și, prin urmare, orice modificare a cuantumului salariului fie în sensul majorării fie în sensul diminuării , dispusă prin lege, nu implică exprimarea acordului de voință al salariatului, acesta luând cunoștință, încă la data încheierii contractului individual de muncă, de faptul că salarizarea lui/ei este în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, nefiindincidente dispozițiile art.43 din Codul muncii
Curtea constituțională, în considerentele deciziei nr.874/2010 reține că cei care sunt angajați în raporturi de muncă în mediul bugetar sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile/indemnizațiile sau soldele de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. Or, salariile/indemnizațiile/soldele reprezintă astfel de cheltuieli - mai exact, cheltuieli de personal.
Prin urmare, diminuarea salariului reclamantului/. cu 25%, fără încheierea unui act adițional la contractul de muncă s-a efectuat cu respectarea dispozițiilor legii interne, respectiv art.16 și 43 din codul muncii.
Critica privind neconcordanța dintre legea internă și C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale este, de asemenea, neîntemeiată.
Astfel reclamantul/ta susține că au un bun în sensul C.i și că prin reducerea salariului cu 25% s-a realizat o privare de proprietate fără o justă despăgubire și, prin urmare tribunalul va analiza în ce măsură salariulreclamantului/. constituie un bun și apoi dacă reducerea acestuia constituie o privare de proprietate.
Chiar dacă această critică au fost examinată de Curtea constituțională a
României cu ocazia soluționării obiecțiilor de neconstituționalitate a L. nr.1.
(anterior promulgării ei) instanța de judecată este competentă să analizeze aceleași critici din perspectiva articolelor 11 și 20 din Constituție.
Sub raportul respectării prevederilor art. 1 din Protocolul 1 Adițional la
C., în urma unui examen amănunțit al chestiunii juridice din perspectiva jurisprudenței CEDO, cu referiri ample la aceasta, s-a reținut în esență că reclamantul/ta nu avea un bun în sensul art. 1 din Protocolul 1 Adițional, așa încât diminuarea salariului a fost analizată din perspectiva regulii generale privind dreptul la respectarea bunurilor și, prin urmare, testul de proporționalitate nu va consta în verificarea acordării, de către stat, a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza, în concret, în ce măsură salariatul bugetar a fost lipsit in totalitate de salariu (Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39), respectiv dacă salariatul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistentă (Azinas c. Ciprului, par.
44) sau măsura este discriminatorie (Kjartan Asmundsson c. Islandei), pentru a se putea reține afectarea substanței dreptului.
Lipsa unei despăgubiri nu conduce prin ea însăși la încălcarea art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. S. se bucură de o marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor lor în acest domeniu.
Pentru a fi conformă cu C. europeană măsura diminuării salariale trebuie să fie prevăzută de lege, necesară într-o societate democratică și proporțională cu situația care a justificat-o.
Sub acest aspect tribunalul a reținut că măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută de L. nr. 1. și a fost justificată de necesitatea reducerii cheltuielilor bugetare pentru asigurarea protecției securității naționale, măsura fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale.
Măsura de diminuare a salariului a afectat în egală măsură toți salariații din sistemul bugetar, indiferent de cuantumul veniturilor și de domeniul în care își desfășurau activitatea.
În cauză reclamantul nu a dovedit că, prin măsura diminuării veniturilor sale salariale situația financiară a sa și a familiei sale a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea sa de mijloacele de subzistență.
La analizarea proporționalității măsurii luate, tribunalul a avut în vedere
și faptul că măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
Este real că, și în prezent, urmare a intrării în vigoare L. nr. 285/2010, nivelul salariilor este inferior celor din iunie 2010, dar aceasta nu înseamnă că diminuarea drepturilor salariale este definitivă ci aceasta și-a menținut caracterul temporar, în condițiile în care L. nr.285/2010 se aplică doar în anul
2011, scopul aplicării limitate în timp fiind acela al neafectării substanței dreptului.
Așa fiind, având în vedere și faptul că în cauza nu este vorba despre o privare de proprietate, diminuarea salariilor plătite de la bugetul de stat, față de marja largă de apreciere de care se bucură statul în realizarea politicilor bugetare, nu constituie, în sine, o încălcare a art. 1 alin 1 din Primul Protocol adițional la C. și, în consecință, tribunalul a apreciat acțiunea ca neîntemeiată și a respins-o.
Raportat la dispozițiile art. 167 din L. nr.84/1995 și art. 1 alin. 3 din HG nr. 1618/2009, a fost respinsă excepția lipsei calității procesuale pasive invocată de pârâții C. LOCAL AL M. B. și P. M. B.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E.,
C., T. și S. a fost admisă raportat la dispozițiile art. 167 alin. 17 din L. nr.
84/1995, republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. E., C. T. și S. asigurându-se doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin mandatarul său, D. B.-N. a invocat excepția nulității cererii de chemare în garanție, excepție care a fost respinsă ca neîntemeiată apreciind că nu se poate reține că cererea de chemare în garanție nu a fost motivată în fapt și nici în drept.
Excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, invocată de chematul în garanție MFP a fost și ea respinsă.
Chiar dacă chematul în garanție nu este parte în raportul de muncă, cererea de chemare în garanție este admisibilă întrucât conform potrivit art. 167 alin. 1 din L. nr. 84/1995, republicată, unitățile de învățământ preuniversitar de stat funcționează ca unități finanțate din fonduri alocate prin bugetele locale ale unităților administrativ-teritoriale pe a căror rază își desfășoară activitatea, de la bugetul de stat și din alte surse, potrivit legii.
Din cuprinsul textului art. 167 din L. nr. 84/1995, republicată rezultă doar că finanțarea unității de învățământ preuniversitar se face din fonduri alocate prin bugetul local și nu de la bugetul local.
Însă, în speță, ca urmare a respingerii acțiunii principale, întrucât pârâții nu au căzut în pretenții, a fost respinsă și cererea de chemare în garanție formulată de pârâții P. municipiului B. și C. local al municipiului B. împotriva
M. F. P., reprezentat prin D. G. a F. P. B.-N., ca neîntemeiată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitândmodificarea hotărârii atacate în sensul: - în principal - admiterii acțiunii introductive integral, astfel cum a fost formulată inițial; iar în subsidiar - al admiterii în parte a acțiunii introductive, respectiv a obligării pârâtei de rândul
1 la plata diferențelor salariale de 25 % reținute, aferente concediului de odihnă cuvenit pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010.
În drept s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
În motivare se critică reținerile instanței de fond sub raportul faptului că salariul nu ar constitui un bun, sau cel puțin o speranță legitimă cu privire la cuantumul acestuia, în sensul C.i europene a drepturilor omului.
Face trimitere la motivele arătate în cuprinsul acțiunii.
Chiar și în ipoteza în care instanța de recurs ar împărtăși raționamentul și argumentarea instanței de fond, sentința atacată este nelegală, întrucât dă eficiență aplicării retroactive a dispozițiilor L. nr. 1. asupra drepturilor bănești cuvenite cu titlu de indemnizație de concediu de odihnă pentru perioada anterioară intrării în vigoare a L. nr. 1. (respectiv anterior datei de 3 iulie
2010). Potrivit L. nr. 128 privind statutul personalului didactic (art.103), în vigoare la acea dată, cadrele didactice au dreptul, pentru activitatea desfășurată într-un an școlar, (respectiv pentru intervalul dintre (...) - (...)) la un nr. de 62 zile lucrătoare de concediu de odihnă.
Potrivit principiilor dreptului muncii și dispozițiilor legale aplicabile, dreptul concediul de odihnă se naște „zi de zi";, dar se execută, sub aspectul timpului fizic, în cursul vacanțelor școlare.
Așa fiind, chiar dacă reclamanta a efectuat concediul de odihnă în timpul vacanței de vară, respectiv în cursul lunilor iulie și august 2010, reținerea din toată indemnizația de concediu a procentului de 25% este nelegală.
Aceasta întrucât pentru 10 din 12 luni, respectiv pentru perioada septembrie 2009 - 3 iulie 2010, nu era în vigoare nicio dispoziție legală care să impună reducerea cu 25% a drepturilor bănești, iar aplicarea asupra acestor drepturi a dispozițiilor L. nr. 1. (care a intrat în vigoare la 3 iulie 2010) , face ca aceste norme să retroactiveze, respectiv să influențeze drepturi bănești născute anterior intrării în vigoare a legii (chiar dacă sunt achitate în timpul valabilității legii noi).
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 12 octombrie 2011, pârâta D. G. a F. P. B.-N., în numele chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice, a solicitat respingerea recursului, cu motivarea că Ministerul Finanțelor Publice și unitățile subordonate teritoriale nu au obligația virării, alocării de fonduri din bugetul de stat pentru plata drepturilor salariale solicitate, nefiind dovedită existența vreunei obligații legale sau convenționale de despăgubire sau garanție din partea chematului în garanție, în sensul art. 60 C.proc.civ.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:
În materia reducerii indemnizației de concediu de odihnă aferente anului
școlar 2009 -2010, datorată legal perso nalului didactic și didactic auxiliar dinînvățământul preuniversitar de stat, s-a pronunțat prin decizia în interesul legii nr. 20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând „că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr.
250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect
acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009 -
2010, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010";.
Coroborând statuările din dispozitiv cu considerentele ce le însoțesc și prin care se afirmă că „. după intrarea în vigoare a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului
didactic și didactic auxiliar din învăț ământul preuniversitar de stat pentru
concediul efectuat d upă această dată (3 iulie 2010) se imp une a fi dimin uată
proporțional,ca urmare a faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul";, se conturează concluzia că diminuarea indemnizației de concediu pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat în mod legal a fost diminuată pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 și per a contrario, pentru perioada anterioară acestei date, diminuarea nu se justifica.
Curtea de apel constată că față de dezlegările date de Înalta Curte de
Casație și Justiție problemei de drept în dezbatere, ce se impun cu titlu obligatoriu instanțelor potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., nu se poate trece la analiza motivelor de recurs cărora li se dă dezlegare prin menționata decizie îninteresul legii, acestea apărând nefondate pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 în lumina statuărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Cât privește motivul de recurs vizând pretențiile aferente perioadei septembrie - decembrie 2010, și acesta este nefondat. Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%. În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";. În principiu, Curtea reține că art. 157 alin. 2 din Codul muncii (în numerotarea de la data derulării raporturilor juridice) prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul. Practic, singurul considerent pentru care reclamanta afirmă încălcarea drepturilor sale prin aplicarea dispozițiilor L. nr. 1. este că îi este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate. S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular. Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% dinsalariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare. Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE L., D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta A. L. împotriva sentinței civile nr. 422 din (...) a T.ui B.-N. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședință publică din 17 ianuarie 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, I. T. D. C. G. G.-L. T. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. B. R.-I.
| ← Decizia nr. 4697/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4505/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
