Decizia nr. 235/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 235/R/2012
Ședința 23 ianuarie 2012
Instanța constituită din:
PREȘED.TE : L. D. JUDECĂTOR : D. G. JUDECĂTOR : G.-L. T. G. : C. M.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții C. LOCAL T. M. și P. O. T. M. împotriva sentinței civile nr. 1794 din (...), pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. L. D. Î. M., și pe pârâții intimați Ș. CU C. I-V. "I. S." B., Ș. CU C. I-V. "T. V." T. M., MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 17 ianuarie
2012, prin serviciul de registratură al instanței, reclamantul intimat S. L. din Î.
M. a depus la dosar întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și menținerea hotărârii pronunțate de Tribunalul Maramureș, precum și judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2 C.pr.civ.
De asemenea, se constată că prin motivele de recurs pârâții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 alin. 2
C.pr.civ.
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
În urma deliberării, reține că la data de (...), prin sentința civilă nr. 1., pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. F. P. și s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. L. din Învățământ M. în contradictoriu cu acesta, ca fiindintrodusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-a admis acțiunea civilă formulată de reclamantul S. L. din Î. M., în contradictoriu cu pârâții
1. Ș. cu clasele I-V. „I. Șugariu"; B.;
2. Ș. cu clasele I-V. „T. V."; T. M.;
3. C. Local T. M.;
4. P. orașului T. M. și au fost obligate pârâtele Ș. cu clasele I-V. „I. Șugariu"; B. și Școala cu clasele I-V. „T. V."; T. M. să acorde următorilor membrii de sindicat: P. D. T., C. A., C. D. A., R. M., T. S., M. V., F. M. M., T. M. M., S. A. I., M. R., C. C. M., T. M., D. D., S. M. D., B. M., D. E., M. S. M., L. G., M. O. D., B. G., C. C., C. V., P. D. și L. A. drepturile salariale neacordate, rezultate dinneaplicarea L. nr. 2., reprezentând diferența dintre drepturile salariale efectiv încasate și cele cuvenite membrului de sindicat în conformitate cu prevederile L. nr. 2. pentru aprobarea O. G. nr. 1., începând cu 1 octombrie 2008 până la (...), actualizate în funcție de indicele de inflație la data efectivă a plății.
Au fost obligați pârâții C. Local T. M. și P. orașului T. M. să asigure sumele necesare efectuării plății.
Hotărârea se fundamentează pe următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. F. P., instanța a reținut că aceasta este întemeiată, între reclamant și acest pârât neexistând nici un raport juridic care să justifice chemarea lui în judecată.
Lipsa calității procesuale pasive a M. F. P. este reținută și în D. nr. 10 din
(...), pronunțată în soluționarea recursului în interesul legii de Înalta Curte de
Casație și Justiție, care potrivit dispozițiilor art. 3307 alin 4 Cod procedură civilă, este obligatorie pentru instanțele de judecată. Așa fiind, instanța a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. F. P. și a respins acțiunea formulată de reclamantul S. L. din Î. M. în contradictoriu cu acesta, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă. În privința fondului, s-a avut în vedere că prin dispozițiile OG nr. 1., privind creșterile salariale ale personalului din învățământ pe anul 2008, art. 1 alin. 1 lit. b și c, se stabilea o evaluare a coeficientului de multiplicare 1,000, astfel încât, în anumite intervale de timp, se asigura o creștere a drepturilor salariale ale personalului didactic auxiliar pentru anul 2008 cu 16% mai mult față de nivelul din 31 decembrie 2007. Acest act normativ a fost aprobat cu modificări de către Parlamentul României prin L. nr. 2., principala modificare constând în majorarea coeficientului de multiplicare 1,000 la 400,00 lei pentru perioada 1 octombrie-31 decembrie 2008 și care reprezenta valoarea de referință pentru creșterile salariale ulterioare, ceea ce asigura creșteri salariale ale personalului didactic și didactic auxiliar de aproximativ 50% față de 31 decembrie 2007. Guvernul României, prin OUG nr. 1., privind stabilirea unor măsuri pentru salarizarea personalului din învățământ, pe anul 2008, modifică unele prevederi ale OG nr. 1., așa cum a fost probată prin L. nr. 2., reducând majorările salariale stabilite de P. Acest act normativ însă a fost declarat neconstituțional de către Curtea Constituțională, prin decizia nr. 1. noiembrie 2008, publicată în M.O. al R., partea I, nr. 804/2 decembrie 2008. S-a stabilit atunci de către Curte că adoptarea ordonanțelor de urgență numai în scopul contracarării unei măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ, adoptată de P. încalcă articolul 1 alin. 4, art. 61 alin. 1 și art. 115 alin. 4 din Constituție. Totodată, s-a arătat că o asemenea măsură este contrară dispozițiilor art. 115 alin. 6 coroborate cu cele ale art. 41 și art. 47 alin. 1 din L. fundamentală. În consecință, Curtea a constatat și încălcarea prevederilor constituționale ale art. 1 alin. 5, potrivit cărora „în România respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie";. Ulterior, G.ul emite OUG nr. 151/2008 din 10 noiembrie 2008, publicată în M.O. - partea I, nr. 759/11 noiembrie 2008, prin care după ce în art. 1 pct. 1 modifică denumirea OG nr. 1., prin art. I pct. 2 și 3, reduce în mod substanțial majorările salariale la care ar fi avut dreptul personalul din învățământ în temeiul L. nr. 2. de aprobare a OG nr. 1.. Curtea Constituțională, prin decizia nr. 8. iunie 2009, publicată în M.O. - Partea I, nr. 464/6 iulie 2009, constată neconstituționalitatea art. I pct. 2 și 3din OUG nr. 151/2008, invocând aceleași considerente avute în vedere și la analiza OUG nr. 1.. Este important de reținut, ca o situație de fapt, că, Curtea, prin decizia nr. 9. iunie 2009, a constatat încă odată neconstituționalitatea dispozițiilor art. I pct. 2 și 3 din O.U.G. nr. 151 concomitent cu constatarea neconstituționalității art. 2 și 3 din OUG nr. 1/2009 privind unele măsuri în domeniul salarizării în sectorul bugetar. De remarcat faptul că, atât prin dispozițiile art. 2 și 3 din OUG nr. 1/2009, cât și prin dispozițiile art. 2 și 3 din OUG nr. 31/2009 și dispozițiile art. 2 din OUG nr. 41/2009 se reglementează modificări ale unor prevederi introduse prin art. I pct. 2 și 3 din OUG nr. 151/2008, prevederi constatate ca neconstituționale de către Curtea Constituțională. Cum modificările aduse OG nr. 1., prin dispozițiile art. I pct. 2 și 3 din OUG nr. 151/2008 nu-și mai produc efecte, fiind suspendate de drept, potrivit art. 31 alin. 3, fraza a II-a din L. nr. nr. 47/1992 nici modificările aduse prin acte normative ulterioare unor prevederi legale suspendate de drept nu pot produce efecte. În atare situație, ca urmare a constatării prin decizii succesive de către Curtea Constituțională a neconstituționalității modificărilor aduse de G. OG nr. 1., așa cum aceasta fusese aprobată prin L. nr. 2., tribunalul a considerat că în prezent se aplică OG nr. 1. privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 și 2009 personalului din învățământ în condițiile în care aceasta a fost aprobată prin L. nr. 2.. A privi astfel lucrurile, înseamnă a respecta considerentele C. C. și a pune în aplicare voința parlamentului cu privire la domeniul reglementat, afirmarea principiului separației și echilibrului puterilor în stat, precum și a principiului respectării Constituției, a supremației sale și a legilor țării. Pe de altă parte, potrivit art. 253 alin. 1 din Codul muncii, angajatorul este obligat în temeiul normelor și principiilor răspunderii civile contractuale să-l despăgubească pe salariat în situația în care a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul. Or, neplata salariului stabilit prin lege, potrivit art. 166 alin. 4 din Codul muncii, constituie o încălcare a contractului de muncă intervenit între angajator și salariat și care atrage răspunderea civilă contractuală a celui ce angajează. Întrucât în cauză se aplică principiile răspunderii civile contractuale, cel vinovat trebuie să asigure repararea integrală a prejudiciului produs, astfel încât atunci când e vorba de plata unei sume de bani, cuantumul prejudiciului se compune atât din această sumă cât și din corecția ei cu indicele de inflație. Procedând astfel, se dă satisfacție și respectării dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. E. a D. O., care prevede că, „orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional";. În practica CEDO, s-a statuat că noțiunea de „., în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., cuprinde atât „bunuri actuale"; cât și valori patrimoniale, inclusiv, în anumite situații bine stabilite, creanțe al căror titular demonstrează că acestea au o bază suficientă în dreptul intern și în virtutea cărora reclamanta poate pretinde cel puțin o „speranță legitimă"; în exercitarea efectivă a dreptului său (a se vedea Draon împotriva Franței (MC(, nr. 1.513/03/ 65, CEDO 2005- IX). Or, reclamantul, fiind beneficiarul dispozițiilor OG nr. 1., așa cum a fost aprobată prin L. nr. 2., poate pretinde cel puțin o „speranță legitimă"; cu privire la realizarea drepturilor aferente creșterilor salariale. De altfel, această „speranță legitimă"; a reclamantului își găsește justificarea și prin prisma deselor modificări legislative prin intervenția G., care prin ordonanțe succesive a căutat că contracareze măsurile legislative dispuse de P. cu privire la creșterile salariale ale personalului din învățământ. Mai mult decât atât, în speță, nu s-a dovedit că ingerința în dreptul reclamantei cu privire la reglementarea drepturilor ei salariale s-a făcut cu respectarea limitărilor reglementate de art. 1 din Protocolul adițional la C. Astfel, potrivit art. 1 din Protocol, privarea de un bun se poate face dacă aceasta este prevăzută de lege, adică de normele interne aplicabile și dacă este impusă de o cauză de utilitate publică. Pentru ca o ingerință să fie „legală"; aceasta trebuie, pe de o parte, să fie prevăzută de lege, asigurându-se astfel principiul supremației legii, principiu fundamental într-o societate democratică, iar, pe de altă parte, să păstreze un just echilibru între cerințele interesului general al comunității și imperativele apărării dreptului la respectarea bunurilor reclamanților (cauza Viașu contra R., hot. din 9 decembrie 2008). Or, în cauză se constată că însăși Curtea Constituțională a considerat că normele emise de G. și care se constituie într-o ingerință în dreptul la un salariu mărit al reclamantei încalcă legea și că aceste norme nu fac altceva decât să contracareze unele măsuri de politică legislativă în domeniul salarizării personalului din învățământ adoptate de P. Cât privește prejudiciul suferit de către reclamant și care trebuie să fie acoperit de pârâți, în practica CEDO, cu privire la aplicarea dispozițiilor art. 41 din C., aceasta a stabilit că reparația trebuie să fie echitabilă și să acopere daunele materiale suferite ca urmare a ingerinței produse (vezi cauza Tarik împotriva R.-hotărârea din 7 februarie 2008 și cauza Șerbănescu împotriva R.). În conformitate cu această practică se impune ca reclamantului să i se restituie diferența drepturilor salariale de care aceasta ar fi trebuit să beneficieze potrivit dispozițiilor OG nr. 1., așa cum a fost aprobată prin L. nr. 2.. Așa fiind, acțiunea a fost găsită întemeiată, fiind admisă potrivit dispozitivului. În termen legal, au declarat recurs pârâții C. Local al O. T. M. și P. O. T. M.. Recurenții învederează că în bugetul orașului T. M. nu există fonduri pentru a asigura plata drepturilor salariale neacordate, rezultate din neaplicarea L. 2., deoarece nu au fost prevăzute aceste sume și mai mult nu au fost alocate resursele financiare de la bugetul S. de către Ministerul Finanțelor Publice, prin C. J. M.. De asemenea, aceștia apreciază că răspunzător cu privire la aplicarea L. 2. este Guvernul României prin Ministerul Finanțelor Publice conform art. 6 alin. din L. 273/2006 privind finanțele publice locale, astfel că apreciază că nu pot fi obligați la plata drepturilor salariale solicitate. Prin întâmpinarea formulată (f. 11), intimatul S. L. din Î. M. a solicitat respingerea recursului și menținerea hotărârii atacate. Nu au fost administrateprobe noi. Recursul este nefondat. Curtea reține că prin D. nr. 3 din (...), publicată în Monitorul Oficial, Partea I, nr. 350 din (...), pronunțată în Dosarul nr. 2/2011 de S. U. ale Înaltei Curți de C. și Justiție în soluționarea recursului în interesul legii declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor L. nr. 2. de aprobare a O. G. nr. 1., privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ, s-a stabilit că, ca efect al deciziilor C. C. prin care au fost declarate neconstituționale ordonanțele de urgență ale G. nr. 1., nr. 151/2008 și nr. 1/2009, dispozițiile O. G. nr. 1., astfel cum a fost aprobată și modificată prin L. nr. 2., constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009. Dezlegarea data problemelor de drept judecate în cadrul recursului în interesul legii este obligatorie pentru instanțe, potrivit art. 329 alin. 3 teza II Cod procedură civilă. Raportat la dispozițiile art.27 alin. (1) din O.G nr.137/2000, Curtea apreciază că prima instanță nu a adăugat la lege, nu a legiferat și nu și-a depășit atribuțiile, ci a acordat despăgubiri, conform art. 269 Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă, iar art. 3 din Codul civil interzice denegarea de dreptate. De altfel, instanțele de judecată sunt independente în aplicarea dispozițiilor art. 5, art. 1 alin. 2 și art. 295 alin.(1) din Codul muncii, ale art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale și ale Protocolului nr. 12 la această convenție, acestea din urmă având prioritate față de legile interne (inclusiv față de deciziile C. C. invocate de recurent), conform art. 11 și art. 20 din Constituție. Mai mult, art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale garantează fiecărei persoane dreptul ca o instanță să soluționeze orice contestație privitoare la drepturile și obligațiile sale civile, consacrând astfel dreptul la un tribunal, instanța română trebuind să aibă jurisdicție deplină, respectiv să analizeze toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei. De altfel, art. 1 paragraful 1, din Protocolul nr. 12 la C. europeană pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, prevede în sarcina statelor interdicția generală a discriminării (obligație pozitivă): beneficiul drepturilor și intereselor legitime prevăzute de lege va fi făcută fără discriminare pe nici un criteriu (cum ar fi statutul persoanei). Acest text a înlăturat dependența art. 14 din C. față de celelalte texte ale acesteia care garantează numai anumite drepturi. Ca atare, toate persoanele, aflate sub jurisdicția statelor contractante ale C.i, pot invoca în mod independent și de sine stătător încălcarea principiului nediscriminării nu numai cu privire la drepturile prevăzute în C., ci și cu privire la orice alt drept prevăzut în legislația internă a statului respectiv. Reținând că lipsa fondurilor este un aspect care ține exclusiv de faza de executare și având în vedere că potrivit deciziei instanței supreme cadrele didactice sunt îndreptățite la majorarea salarială, orice susțineri contrare vor fi înlăturate. Ținând seama de considerentele expuse și având în vedere că prima instanță a interpretat și aplicat corect dispozițiile legale, Curtea găsește nefondat recursul, astfel că în baza art. 312 al. 1 Cod de procedură civilă îl va respinge ca atare. Fără cheltuieli de judecată. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții C. LOCAL AL O. T. M. și P. O. T. M. împotriva sentinței civile numărul 1794 din (...) a T.ui M. pronunțată în dosar numărul (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘED.TE JUDECĂTORI L. D. D. G. G.-L. T. G. C. M. Red. /dact./ DG 2 ex./(...) Jud.fond: V.C.
| ← Decizia nr. 1928/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4065/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
