Decizia nr. 2471/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2471/R/2012
Ședința publică din data de 16 mai 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: S.-C. B. JUDECĂTORI: I.-R. M.
C. M. GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de U. J. A S. L. DIN Î., pentru reclamanta C. M.-G. împotriva sentinței civile nr. 1. din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe pârâții intimați Ș. G. V., C. LOCAL B. și P. M. B., având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25%.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se constată lipsa părților. Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că prin cererea de recurs s-a solicitat judecarea în lipsă.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față:
Prin sentința civilă nr. 1. din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta C. M. G., reprezentată prin U. J. a S. L. din Î., împotriva pârâților: Ș. G. V., C. local B. și P. M. B..
Pentru a se pronunța astfel, prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanta este angajata pârâtei Ș. generală V., așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar.
În cursul anului școlar 2009-2010 reclamanta a intrat în concediu de odihnă în luna august, iar pentru această lună indemnizația de concediu cuvenită i-a fost diminuată cu 25% în temeiul prevederilor L. nr. 1., după intrarea în vigoare a acestei din urmă legi.
O asemenea măsură a fost contestată în prezentul cadru procesual, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010 ( dar din adeverință
rezultă că reclaman ta doar în luna august a fost în concediu), în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă acesteia i se cuvenea oindemnizație de concediu nediminuată, întrucât pe de o parte, L. nr. 1. nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte, plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Prin Decizia în recursul în interesul legii nr.20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că dispozițiile art. 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din H. G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010.
În motivarea acestei decizii s-a reținut că în perioada aflată în discuție
(anul școlar 2009-2010), dreptul la concediu de odihnă al personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat a fost reglementat de art. 103 din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare.
Art. 17 teza întâi din H. G. nr. 2., republicată, cu modificările ulterioare, prevede că modul de efectuare a concediului de odihnă cuvenit personalului didactic se va stabili de M. Î. atare, ministrul educației naționale a emis O. nr. (...) prin care au fost aprobate Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, și a H. G. nr. 2., republicată, cu modificările ulterioare.
S-a mai reținut că în cauză sunt aplicabile actele normative cu caracter special, mai precis art. 103 din L. nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 din H. G. nr. 2., republicată, cu modificările ulterioare, și pct. 21-26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...):- art. 103 din L. nr.
128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare: Articolul 103 Cadrele didactice beneficiază de dreptul la concediu astfel: a) concediul anual cu plata, în perioada vacanțelor școlare, respectiv universitare, cu o durată de cel puțin 62 de zile, exclusiv duminicile și sărbătorile legale; în cazuri bine justificate, conducerea instituției de învățământ poate întrerupe concediul legal, persoanele în cauză urmând a fi remunerate pentru munca depusă; normele metodologice referitoare la efectuarea concediului legal vor fi elaborate de M. Î. împreună cu sindicatele recunoscute pe plan național"; - art. 7 din H. G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare: Articolul 7(1) Pe durata concediului de odihnă, salariații au dreptul la o indemnizație calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, sporului de vechime și, după caz, indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu.(3) Pentru salariații încadrați cu fracțiuni de normă, indemnizația de concediu de odihnă se calculează avându-se în vedere veniturile prevăzute la alin. (1), cuvenite pentru fracțiunea sau fracțiunile de normă care se iau în calcul.(4) Prevederile alin. (1)-(3) se aplică și în cazul efectuării concediului restant din anul 1991.(5) Indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu."; - Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...):
-pct. 21: „Pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.";
-pct. 22: „Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.";
-pct. 23: „În calculul indemnizației concediului de odihnă acordat personalului didactic se iau în considerare și sporurile care fac parte din salariul de bază, conform L. nr. 128/1997.";- pct. 24: „Orice convenție prin care se renunță, în totalitate sau în parte, la dreptul la concediul de odihnă este interzisă.";
-pct. 25: „Pentru cei încadrați cu fracțiuni de normă, indemnizația de concediu se calculează avându-se în vedere veniturile prevăzute la pct.
21-23, cuvenite pentru fracțiunea de normă sau fracțiunile de normă care se iau în calcul.";
- pct. 26: „Indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin
5 zile înaintea plecării în concediu."
La data de 3 iulie 2010 a intrat în vigoare L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, care, în art. 1, prevede următoarele: (1) Cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.(2) În situația în care din aplicarea prevederilor alin. (1) rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei.
S-a mai reținut că la soluționarea recursului în interesul legii au fost avute în vedere și argumente referitoare la noțiunea de ierarhie a actelor normative, relația existentă între legea generală și legea specială și principiul neretroactivității legii, precum și decizia C. Constituționale nr. 872 din 25 iunie 2010, prin care s-a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-
17 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, sunt constituționale.
Prima instanță a mai reținut că algoritmul de calcul al indemnizației cuvenite personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul de odihnă este diferit de cel stabilit prin art. 150 (fostul art. 145) din L. nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată, pentru celelalte categorii de salariați, în cazul cărora se are în vedere media zilnică a salariilor de bază, indemnizațiilor și sporurilor cu caracter permanent din ultimele 3 luni anterioare celei în care se efectuează concediul. Or, în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. M. E. N. nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devine scadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie 2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.
Instanța de fond a reținut că o altă interpretare juridică ar conduce la încălcarea principiului egalității în drepturi, consacrat în art. 16 alin. (1) din
Constituția României, republicată, pentru că indemnizația de concediu înlocuiește salariul (care devine scadent pe măsura prestării activității), motiv pentru care aceasta devine scadentă în aceeași modalitate. În caz contrar, salariatul aflat în activitate, după data de 3 iulie 2010, ar obține venituri salariale inferioare celor obținute de salariatul care se află în concediu de odihnă în aceeași perioadă. Cu alte cuvinte, chiar dacă art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a H. G. nr. 2., republicată, aprobate prin O. ministrului educației naționale nr. (...), prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu. Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ. Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.
În altă ordine de idei, s-a mai reținut că în opinia Înaltei Curți de C. și
Justiție prin aplicarea art. 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O.
Astfel, la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui „., în sensul instrumentului internațional anterior arătat, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010. Pe aspectul supus analizei se impune a aminti faptul că art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. reglementează trei reguli de bază, și anume: a) principiul respectării proprietății; b) privarea de proprietate în interes public și condițiile în care aceasta poate fi făcută; și c) controlul folosinței bunurilor.
Cu privire la prima regulă enunțată anterior trebuie analizat dacă la data adoptării L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, reclamanții erau titularii unui drept de proprietate asupra unui bun în sensul C. în ceea ce privește indemnizația cuvenită pentru zilele de concediu efectuate după data de 3 iulie 2010. În urma analizării jurisprudenței C. Europene a D. O. nu s-a identificat vreo cauză în care instanța europeană să fi stabilit că
„salariul" pentru o perioadă viitoare (prin asimilare, și indemnizația de concediu) reprezintă un „..
Pe de altă parte, se reține faptul că L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, are aplicabilitate doar pentru viitor, respectiv doar în privința salariilor la care vor avea dreptul categoriile de salariați vizați de acest act normativ după data de 3 iulie 2010 și care, în mod evident, vor deveni exigibile după această dată, știut fiind faptul că drepturile salariale devin scadente zi cu zi pe măsura prestării muncii în favoarea angajatorului.
De altfel, în jurisprudența instanței de la S. în care a fost analizată problema acordării drepturilor salariale au fost stabilite unele principii, după cum se va preciza în continuare. În H. din 19 aprilie 2007, pronunțată în Cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei, Curtea E. a D. O. a statuat următoarele: „C. nu conferă dreptul de a continua să primești un salariu într-un anume cuantum [...]. O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1, dacă are o bază suficientă în dreptul intern, de exemplu dacă este confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor de judecată." (paragraful 94 din hotărâre). În H. din 8 noiembrie 2005, pronunțată în Cauza Kechko contra Ucrainei, se precizează faptul că: „[...] este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților săi din bugetul de stat. S. poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuși, dacă printr-o dispoziție legală în vigoare se stabilește plata unor sporuri și condițiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autoritățile nu pot, în mod deliberat, să amâne plata lor, atâta vreme cât dispozițiile legale sunt în vigoare." (paragraful 23 din hotărâre). Totodată, se reține că politica salarială a personalului bugetar este atributul exclusiv al statului, cuantumul drepturilor de natură salarială fiind indisolubil legat de nivelul resurselor bugetului din care acestea se achită, iar statul, prin legislativul său, dispune de o largă latitudine, prin prisma C., de a stabili politica economică și socială a țării (H. din 21 februarie 1986, pronunțată în Cauza James și alții împotriva Marii Britanii).
De asemenea, „speranța legitimă", invocată de reclamanți, a fost reținută de aceeași Curte europeană ca reprezentând un „., în sensul primei reguli a art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., în special atunci când în favoarea particularilor a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanță suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă
(H. din 15 iunie 2010, pronunțată în Cauza M.u contra României) sau atunci când, din cauza frecventelor modificări legislative, în special prin intervenția
G. prin ordonanțe succesive, s-a căutat să se contracareze măsurile legislative dispuse de P. cu privire la anumite politici ale statului (în acest sens, a se vedea și: H. nr. 7 din 21 iulie 2005, pronunțată în Cauza Străin și alții împotriva României; H. din 1 decembrie 2005, pronunțată în Cauza Păduraru împotriva României; H. din 20 iulie 2006, pronunțată în Cauza R. împotriva României).
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un „. în sensul C., se apreciază că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului. În analiza respectării regulii anterior amintite se reține că în astfel de cauze ingerința statului nu este de tipul „. de proprietate" (a se vedea, spre exemplu, H. din 2 februarie 2010, pronunțată în Cauza Aizpurua Ortiz și alții împotriva Spaniei). Curtea nu analizează situația reducerii pensiilor sau salariilor ca și cum ingerința ar fi o „privare de proprietate". În consecință, lipsa despăgubirii pentru ingerință nu conduce, ex ipso, la încălcarea art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului.
În jurisprudența C. Europene a D. O. se statuează faptul că statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale în acest domeniu. Curtea mai constată că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei. (H. din 8 decembrie 2009, pronunțată în Cauza Wieczorek contra Poloniei, paragraful 59; H. din 19 decembrie 1989, pronunțată în Cauza Mellacher și alții contra Austriei, paragraful 53). Având în vedere că nu este vorba de o privare de proprietate, testul de proporționalitate nu poate consta, în principal și exclusiv, în verificarea acordării de către stat a unei despăgubiri adecvate, ci se va analiza în concret în ce măsură angajatul în sistemul public a fost lipsit în totalitate de salariu (H. din 12 octombrie 2004, pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, paragraful 39), funcționarul și familia sa au fost lipsiți în totalitate de mijloace de subzistență (H. din 20 iunie 2002, pronunțată în Cauza Azinas contra Ciprului, paragraful 44) sau dacă măsura este discriminatorie (hotărârea pronunțată în Cauza Kjartan Asmundsson contra Islandei, citată mai sus, paragraful 39).
Privită prin prisma acestor principii, s-a apreciat ca ingerința statului este proporțională în raport cu interesele particulare afectate. În plus, conform instrumentului european aflat în discuție, ingerința statului asupra
„proprietății" reclamanților trebuie să îndeplinească următoarele cerințe principale: a) să fie prevăzută de lege; b) să fie justificată de un interes public; c) să existe o proporționalitate a măsurii cu situația care a determinat-o. Astfel, art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. cere ca ingerința autorității publice în dreptul de proprietate asupra bunurilor să fie legală. În acest sens se reține că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este prevăzută în L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, act normativ care conține prevederi suficient de clare, precise și accesibile pentru a fi considerat „lege" din perspectiva jurisprudenței C. Europene a D. O.
Cu privire la scopul ingerinței, măsura diminuării cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei este justificată de un interes public („utilitatea publică"), astfel cum rezultă din expunerea de motive a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, și din deciziile C. Constituționale nr. 872/2010 și nr. 874/2010, respectiv de necesitatea de a reduce cheltuielile bugetare în contextul crizei economice mondiale.
Cu privire la proporționalitatea situației care a determinat restrângerea, s-a apreciat că există o legătură de proporționalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizației/soldei) și scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) și că există un echilibru echitabil între cerințele de interes general ale colectivității și protecția drepturilor fundamentale ale individului. De altfel, preocuparea de a asigura un atare echilibru se reflectă în structura art. 1 din Protocolul nr.
1 în totalitate, așadar și în cea de a doua teză care trebuie coroborată cu principiul consacrat de prima. În special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat de orice măsură care privează o persoană (H. din 20 noiembrie 1955, pronunțată în Cauza Pressos Compania Naviera - S.A. și alții împotriva Belgiei).
Pentru a determina dacă măsura litigioasă respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea E. a D. O. a statuat deja că fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr. 1 decât în împrejurări excepționale (Cauza Sfintele mănăstiri împotriva Greciei din 9 decembrie 1994; Cauza Exregele Greciei și alții împotriva Greciei, Cererea nr. (...); H. din 22 iunie 2004, pronunțată în Cauza Broniowski împotriva Poloniei). În caz contrar, după cum s-a pronunțat deja Curtea E. a D. O., dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară poate justifica, în principiu, limitări drastice ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi formulate în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cum ar fi principiul legalității și cel al autorității și efectivității puterii judecătorești (Cauza Broniowski, citată anterior). Cu atât mai mult, absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C. (Cauza Străin și alții împotriva României).
În altă ordine de idei, se reține faptul că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% este incidentă tuturor categoriilor de personal bugetar în același cuantum și mod. Ca atare, se consideră că prin măsurile dispuse prin art. 1 din L. nr.
1., cu modificările și completările ulterioare, nu se aduce atingere vreunui principiu fundamental consacrat prin C. (cum sunt nediscriminarea sau preeminența dreptului). În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un „., în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat.
În speță, așa cum rezultă din adeverința nr. 656/(...) emisă de Ș. G. V. reclamantei i-a fost redusă indemnizația de concediu pentru luna august cu
25%.
În baza considerentelor exprimate, făcând aplicarea dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la O. nr. 3., art. 7 din HG nr. 2., republicată și ținând seama de jurisprudența C. europene mai sus relevată, precum și de obligativitatea statuărilor Înaltei Curți de C. și Justiție din decizia în recurs în interesul legii nr. 20/2011, tribunalul a respins ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs, în termen legal, U. J. a S. L. din Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta C. M. G., solicitând admiterea recursului, modificarea sentinței recurate ca fiind dată cu aplicarea greșită a legii, cu consecința admiterii acțiunii reclamantei, astfel cum a fost formulată.
În motivarea recursului s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor art. 103 lit. a din L. nr. 128/1997, privind Statutul personalului didactic, acest drept fiind reglementat atât de art. 145 alin. 1 C. muncii, cât și de C. C. de M. U. la N. N., C. C. de M. U. la N. de R. de Î., cât și de art. 7 din HG nr. 2., dispoziții conform cărora indemnizația de concediu se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Reclamanta a început efectuarea concediului de odihnă anterior datei de 03 iulie 2010, care este data intrării în vigoare a L. nr. 1., respectiv la data de (...), astfel încât, în conformitate cu prevederile art. 15 alin. 2 din Constituția României și ale art. 1 din C. civ., dispozițiile L. nr. 1. trebuiau aplicate doar pentru viitor, respectiv, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei nu putea fi diminuată cu 25%.
Potrivit principiului consacrat de dispozițiile art. 1 Codul civil și în art.15 alin.(2) din Constituția României, „legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile";, or diminuarea indemnizației a încălcat principiul neretroactivității legii civile.
Art. 145 din L. nr. 54/2003 stabilește în mod imperativ că, pentru perioada concediului de odihnă, salariații beneficiază de indemnizația de concediu „cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu";. Același termen este stabilit și de prevederile H. de G. nr. 2. privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată.
C. C. de M. U. la N. de R. Î. 2007 - 2008, înregistrat la M. cu nr. 596/(...), aplicabil și în anul 2009 stipulează la art. 29 faptul ca:
„Art. 29 (1) Dreptul la concediul de odihnă este garantat de lege. (...)
(2) Perioada de efectuare a concediului de odihnă pentru fiecare salariat se stabilește de către consiliul de administrație sau de către senatul universității împreună cu sindicatele reprezentative de la nivelul unităților/instituțiilor de învățământ prevăzute în anexa nr. 6, în funcție de interesul învățământului și al celui în cauză, până la data de 15 octombrie.
(3) Cadrele didactice beneficiază de un concediu de odihnă de cel puțin 62 de zile lucrătoare, respectiv 78 de zile calendaristice.
(4) Indemnizația de concediu se acordă salariatului cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediul de odihnă. (...)";.
Pârâții au înțeles să ignore prevederile legale și contractuale enumerate anterior și au amânat în mod nejustificat plata indemnizației după momentul începerii efective a perioadei de concediu. Prin aceasta s-a produs o dublă lezare a exercitării dreptului la concediu; în primul rând membrii de sindicat nu au beneficiat de indemnizație în cuantum integral anterior începerii concediului de odihnă, iar în al doilea rând au fost nevoiți să revină din concediu la sediul unității, pentru a putea primi indemnizația corespunzătoare.
La momentul la care această indemnizație ar fi trebuit calculată în mod corect, respectiv cu 10 zile înaintea plecării în concediu, sau cel puțin cu 5 zile potrivit actelor normative în vigoare, salariile personalului din învățământ erau cele stabilite de prevederile art. 30 din L. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, fiind „. la nivelul lunii decembrie
2009.
Chiar dacă plățile au fost întârziate de lipsa de fonduri, statele de plată trebuiau întocmite cu respectarea termenului legal, în consecință nu exista posibilitatea legală de a invoca dispozițiile L. nr. 1., înainte de apariția ei în M. O.
Art. 1 din L. nr. 1. dispune diminuarea cu 25% a cuantumului brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1..
Or aceste două acte normative nu cuprind prevederi referitoare la indemnizațiile de concediu de odihnă sau la cuantumul acestora. În acest sens art. 48 alin. 2 din L. nr. 330/2009 stabilește expres că „prevederile din actele normative referitoare la detașare, delegare și mutare, acordarea concediilor, a primei de vacanță, la cheltuieli de transport, cheltuieli cu cazarea și locuința rămân în vigoare";.
Sunt încălcate și dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de „. îmbracă natura unui drept patrimonial, respectiv „. interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică"; (cauza Buchen contra
Cehiei). Întrucât dreptul la această indemnizație al salariaților constituie un
„drept de proprietate"; în sensul C. și a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acesteia echivalează cu o expropriere.
A fost încălcată și „speranța legitimă"; întrucât dreptul la o coerență și siguranță legislativă, în baza căreia să-și poată valorifica, păstra și apăra drepturile, devine iluzoriu.
În drept, invocă dispozițiile art. 112 Cod procedură civilă, ale art. 283 alin. (1) lit. c) din Codul Muncii, ale art. 67 din L. nr. 168/1999 privind soluționarea conflictelor de muncă, ale art. 28 din L. sindicatelor nr. 5412003, ale art. 103 din L. nr. 128/1997, ale art. 145 din L. nr. 53/2003 - Codul Muncii, ale cu modificările și completările ulterioare, ale H. de G. 25011992, ale art. 29 din C. C. de M. U. la N. de R. Î. și ale C. C. de M. U. la N. N. aplicabil pentru anii 2007-2010.
Analizând recursul formulat de U. J. A S. L. DIN Î. B.-N., în numele și pentrureclamanta C. M. G., se reține că acesta este nefondat, pentru următoareleconsiderente:
Reclamanta a investit instanța competentă de jurisdicție a muncii cu verificarea legalității reducerii drepturilor cuvenite pentru perioada efectuării concediului de odihnă aferent anului școlar 2009-2010, în temeiul dispozițiilor L. nr. 1..
Recurenta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele: „Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale
Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%";.
Curtea reține că în mod corect prima instanță a reținut în speță că reducerea cu 25% prevăzută prin din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației de concediu cuvenite reclamantei pe anul școlar 2009-2010, întrucât, la data la care aceste drept trebuia să fie plătit, acest act normativ era în vigoare.
Astfel cum s-a probat în cauză, cu a deverința nr.656/(...) depusă ladosar, reclamanta a intrat în concediu de odihnă pentru anul școlar 2009-
2010, începând cu luna august 2010, iar indemnizația de concediu de
odihnă, aferentă muncii deja prestate în acel an școlar, trebuia plătită anterior acestei datei intrării în concediul de odihnă, potrivit următoarelor
reglementări legale și prevederi convenționale:
Conform art.145 alin.3 din Codul muncii, indemnizația de concediu deodihnă trebuia plătită cu 5 zile înainte de plecarea în concediu.
Potrivit art.59 alin.4 din C. C. de M. U. la N. N. pe anii 2007-2010,indemnizația de concediu se plătește înainte de plecarea în concediu.
Art. 29 alin.4 din C. C. de M. la N. de R. de Î. prevede că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în
concediu de odihnă.
Î n consecință, Curtea reține în speță că L. nr.1., intrată în vigoare la data de (...), era în vigoare la data la care indemnizația de concediu cuvenită reclamantei pe anul școlar 2009 -2010 trebuia să fie plătită, astfel încât nu
se pot reține motivele de recurs privind aplicarea retroactivă a dispozițiilor acestei legi.
Se mai reține că în cauză nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate prin prisma dispozițiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C.
E. a D. O.
Se reține în acest sens că măsura luată prin L. nr.1., constând înrestrângerea exercițiului dreptului reclamantei, în reducerea indemnizației de concediu cu 25%, fără a fi afectată su bstanța bunului , a f ost determinată de motive de utilitat e publică, în contextul crizei economice profunde cu care se confrunta România, care putea pune în pericol stabilitatea economică a țării și, prin aceasta, siguranța națională, situație ce a impus adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional.
Potrivit art.16 alin.1, prevederile acestei legi, intrate în vigoare la data de (...), se aplică p ână la data de 31 decembrie 2010, fiind deci, potrivitdisp.art.8 alin.3 din L. nr.24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, dispoziții temporare , păstrându-se
astfel justul echilibru între exigențele interesului general al comunității și
imperativele apărării drepturilor fundamantale ale individului.
Art.53 din Constituție prevede că exercițiul unor drepturi sau al unorlibertăți poate fi restrâns numai prin lege și numai dacă se impune, după caz, pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, a sănătății ori a moralei publice, a drepturilor și a libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav. R. poate fi dispusă numai dacă este necesară într-o societate democratică. Măsura trebuie să fie proporțională cu situația care a determinat-o, să fie aplicată în mod nediscriminatoriu și fără a aduce atingere existenței dreptului sau a libertății.
Art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O. prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și încondițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Pentru aceste motive, se reține că, în speță, restrângerea exercițiului dreptului reclamantei s-a efectuat cu respectarea cerințelor art.53 din Constituție și nu încalcă prevederile art.1 din Protocolul adițional la C. E. a D. O.
De altfel, potrivit deciziei nr.874/(...) a C. Constituționale, G.ul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței CEDO tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.";
Având în vedere faptul că în mod corect prima instanță a respins acțiunea reclamantei, urmează ca, în temeiul disp.art.312 alin.1 Cod.proc. civilă, Curtea să respingă ca nefondat recursul formulat de U. J. A S. L. DIN Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta C. M. G. și să mențină sentința recurată.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L. DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de U. J. A S. L. DIN Î. B.-N., în numele și pentru membrul de sindicat, reclamanta C. M. G. împotriva sentinței civile nr. 1. din 9 ianuarie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 16 mai 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
S.-C. B. I.-R. M. C. M.
Red.CM Tehnored.:CM/MS (...)
Jud. fond: I.S. B.
G. C.
GREFIER
| ← Decizia nr. 450/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2341/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
