Decizia nr. 2713/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 2713/R/2012
Ședința publică din data de 29 mai 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: G.-L. T. JUDECĂTOR: L. D. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta M. G. împotriva sentinței civile nr. 332 din 16 ianuarie 2012 pronunțată de Tribunalul Sălaj în dosar nr. (...) privind și pe pârâta intimată S. C. M. SA Z., având ca obiect obligație de a face.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 22 mai 2012, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A asupra recursului civil de față, reține:
Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Sălaj în data de 21 octombrie 2011, reclamanta M. G. a solicitat obligarea pârâtei S. C. M. S. Z. la emiterea și comunicarea deciziei de concediere determinată de restrângerea de activitate,întocmirea și înmânarea documentației necesare acordării indemnizației de șomaj și stabilirii drepturilor aferente, salariului aferent lunii septembrie 2011, pentru 7 zile, plata indemnizației de concediu de odihnă neefectuat în anii 2010 și 2011, proporțional cu perioada de timp lucrată și a compensației egale cu cel puțin un salariu brut lunar, plata unei despăgubiri echivalente salariului cuvenit începând din 8 septembrie 2011 și până la data eliberării documentației necesare pentru înscrierea în șomaj.
Totodată a solicitat obligarea pârâtei la calculare și virarea către bugetul de stat a sumelor aferente contribuțiilor la sistemele de sănătate, pensii și șomaj pentru perioada 8 septembrie 2011 și până la data eliberării documentației necesare pentru înscrierea în șomaj, la predarea întregii documentații de cercetare disciplinară și a actelor întocmite de B. de D. P. „.-I. și la plata sumei de
10.000 lei, cu titlu de daune morale, cu cheltuieli de judecată în caz de opunere la admiterea acțiunii.
În motivare a arătat că la data de 10 august 2011 i s-a adus la cunoștință că a intrat în perioada de preaviz, deoarece activitatea unității se restrânge.
S-a prezentat la serviciu în cele 20 de zile de preaviz, zilnic.
La terminarea perioadei a solicitat eliberarea deciziei de concediere și a documentelor necesare pentru șomaj. Deoarece solicitarea sa orală nu a fost ascultată, în acea zi a înregistrat și cererea scrisă cu nr. 618/2011. Neprimind răspuns, a revenit cu cererea nr. 625/(...) și cu o notificare prin avocat.
În timpul perioadei de preaviz a fost supusă unor investigații realizate printr-o agenție de detectivi particulari, deși în contractul său de muncă nu există clauză care să permită angajatorului să procedeze astfel, fapt ce reprezintă o imixtiune nelegală în viața sa personală și în activitatea sa.
În drept a invocat prevederile art. 65, art. 76 și 77 rap. la art. 269 C., art. 112 C.Proc.Civ.
La ultimul termen reclamanta și-a modificat câtimea cererii arătând că i-au fost achitate drepturile bănești pentru 7 zile din luna septembrie 2011.
Prin întâmpinarea formulată în cauză, pârâta a invocat excepțiainadmisibilității acțiunii raportat la dispozițiile art. 111 C.Proc.Civ., excepția prescripției dreptului material la acțiune raportat la dispozițiile art. 268 alin. 1 lit.1 C..
Pe fond, a solicitat respingerea acțiunii arătând că în intervalul de la comunicarea preavizelor, societatea a procedat la o noua analiza, ajungând la concluzia ca eliminarea serviciului de O. - P. este practic imposibila.
A purtat discuții cu angajații aflați în perioada de preaviz, atât verbal, cat și în scris prin adresa nr. 621/(...), prin care li s-a adus la cunoștința faptul ca își revoca preavizele, angajații urmând să-și continue activitatea.
Preavizul este un act de voința unilaterala a angajatorului, în consecința angajatorul poate dispune încetarea acestuia daca motivele nu mai sunt valabile.
Compensarea în bani a concediului de odihna neefectuat este permisa numai în cazul încetării contractului individual de munca. S. compensatorii se pot acorda numai la încetarea contractului.
Pe perioada cât reclamanta nu a prestat muncă raportul de munca a fost suspendat în efectele sale principale, respectiv angajatul nu a prestat munca, iar angajatorul nu a plătit salariul.
Susținerile reclamantei cu privire la investigațiile realizate printr-o agenție de detectivi particulari sunt simple afirmații și nu au relevanta.
Pentru acordarea daunelor morale trebuie dovedite pretențiile salariatului.
Prin derogare de la regula generala din dreptul muncii, dovada prejudiciului moral este în sarcina reclamantului.
În drept: art. 84, 111, 115 și urm. C. proc, civ., art. 1349 și urm. N. C. civil, art. 75 alin (1) art. 139 alin (1), art. 168 alin (1), 268 alin.(1) lit. a C. Muncii.
Soluționând cu prioritate excepții peremtorii invocate, în temeiul art. 137alin.1 C.Proc.Civ., instanța le-a respins cu motivarea că acțiunea promovată nu are natura unei acțiuni în constatare. Termenul de prescripție de 30 de zile nu este incident, întrucât reclamanta nu a solicitat anularea vreunei decizii unilaterale a angajatorului, ci a invocat culpa acestuia pentru neemiterea uneia.
Prin sentința civilă nr. 332 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...), a fostrespinsă ca nefondată acțiunea.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut următoarele:
R. M. G. a fost angajata pârâtei S. C. M. S., având funcția de subinginer, desfășurându-și activitatea în cadrul B. O. - P..
În data de 10 august 2011, pârâta a comunicat reclamantei adresa nr. 517 prin care i-a adus la cunoștință faptul că începând cu data de 10 august 2011 se află în perioada de preaviz de 20 de zile lucrătoare, până la data de 7 septembrie
2011, conform art. 65/1 C., pe motivul restrângerii de activitate.
Pârâta a emis preavizele cu nr. 516/(...) și 518/(...), cu același conținut și celorlalți doi angajați care făceau parte din birou.
Conform declarației martorei V. Ana, colegă cu reclamanta în cadrul aceluiași birou și titulară a preavizului cu același conținut, înainte de expirarea termenului de preaviz cu aproximativ o săptămână, directorul societății pârâte le- a convocat în biroul său, atât pe ea, cât și pe reclamantă și le-a adus lacunoștință că s-a renunțat la măsura restrângerii de activitate, motiv pentru care, preavizul privind încetarea raportului de muncă este revocat.
Conform aceleași declarații, poziția reclamantei față de situația ivită în urma revocării verbale a preavizului, a fost una echivocă. A comunicat acestei martore, în data de 7 septembrie 2011, ultima zi a termenului de preaviz, că s-a hotărât în sensul de a nu mai continua raporturile de muncă cu pârâta, motiv pentru care a solicitat în scris societății angajatoare, emiterea deciziei de concediere, conform preavizului din data de 10 august 2011.
Din data de 8 septembrie 2011, reclamanta nu s-a mai prezentat la locul de muncă pentru a presta activitate.
Martora P. V., angajată a societății pârâte la compartimentul P. a declarat că, în ciuda faptului că a fost în concediu în luna august, a cunoscut faptul acordării preavizului. La întoarcerea din concediu, a vrut să emită reclamantei și celorlalți doi angajați deciziile de încetare a contractelor, însă directorul societății i-a comunicat că nu se mai impune întrucât a comunicat verbal celor vizați, revocarea deciziei de încetare a raporturilor de muncă.
Cu toate acestea, după ce reclamanta a înregistrat în data de 7 septembrie
2011 cererea de emitere a deciziei, a comunicat și în scris decizia de revocare a preavizelor nr. 516,517 și 518.
R. a refuzat semnarea acestui înscris.
Ulterior a mai somat societatea pârâtă în legătură cu emiterea deciziei, iar societatea a invitat-o la sediu în vederea clarificării situației sale.
Conform art. 65 din C. muncii, „(1) Concedierea pentru motive care nu țin de persoana salariatului reprezintă încetarea contractului individual de muncă determinată de desființarea locului de muncă ocupat de salariat, din unul sau mai multe motive fără legătură cu persoana acestuia.
(2) Desființarea locului de muncă trebuie să fie efectivă și să aibă o cauză reală și serioasă.";
Motivul concedierii întemeiat pe acest text de lege, nu este inerent persoanei salariatului, ci exterior acestuia.
Manifestarea de voință în scopul încetării raporturilor de muncă, în temeiul art. 65 aparține exclusiv angajatorului, în condițiile îndeplinirii cumulative a tuturor cerințelor sus enunțate, prevăzută de lege.
Aplicând principiul simetriei, aparține exclusiv angajatorului hotărârea de revocare a intenției de desființare a unor locuri de muncă.
R. nu a dovedit îndeplinirea de către pârâtă a condițiilor legale care îndreptățesc la emiterea unei decizii de încetare a contractului de muncă în condițiile art. 65 C.. Pe de altă parte, pârâta susține că în urma unei noi analize cu privire la implicațiile măsurii luate privind restructurarea personalului și impactul asupra bunului mers al activității societății, a ajuns la concluzia ca eliminarea serviciului de O. - P., din organigrama societății este practic imposibila. Concluzia aceasta este reala, deoarece acest serviciu este responsabil nu doar de întocmirea documentațiilor de participare la procedura achizițiilor publice de lucrări, ci este implicat și la urmărirea decontării lucrărilor societății aflate în executare, totodată membrii biroului întocmeau devizele și situațiile de lucrări pentru obiectivele aflate în executare. Mai mult, ipoteza externalizării serviciului de O. - P. ar implica costuri mult mai mari fata de menținerea în structurile societății și acestui compartiment, totodată procedura de lucru ar fi îngreunată.
Prin urmare, o manifestare de voință din partea pârâtei în sensul încetării contractului de muncă al reclamantei în temeiul art. 65 C., ar fi nelegală.
R. își întemeiază cererea formulată la petitul 1 pe lipsa formei scrise a deciziei de revocare, emisă în interiorul termenului de preaviz.
Instanța a apreciat că o astfel de formă nu este cerută de lege ad validitate, și a reținut ca esențial în soluționarea cererii faptul că decizia a fost comunicată, chiar dacă doar verbal, înainte de expirarea termenului de 20 de zile.
Până la comunicarea deciziei de încetare a raporturilor de muncă, reclamanta avea obligația de a se prezenta la serviciu, art. 77 din C. Muncii dispunând că decizia de concediere produce efecte de la data comunicării ei salariatului.
Până la data comunicării acestei decizii (în speță nu a fost nici măcar emisă), reclamanta are calitatea de angajat, și are obligația respectării tuturor atribuțiilor prevăzute prin fișa postului.
Chiar dacă reclamanta solicită emiterea deciziei în temeiul art. 65 C., pentru motive ce nu țin de persoana sa, instanța apreciază că în fapt disimulează propria intenție de încetare a raporturilor de muncă, manifestată și în prezenta martorei P. V. căreia i-a spus după emiterea preavizului că „ea oricum nu mai vine la serviciu";.
Pentru acest motive, cererea reclamantei de obligare a pârâtei la emiterea și comunicarea deciziei de concediere a fost respinsă.
Cererea de întocmire și înmânare a documentației necesare acordării indemnizației de șomaj și stabilirii drepturilor aferente urmează soarta cererii formulată la petitul 1, având caracter accesoriu față de aceasta. R. faptul că raporturile de muncă dintre părți subzistă, cererea de întocmire a documentației pentru obținerea ajutorului de șomaj nu are suport legal.
De asemenea, cererea de obligare la plata indemnizației de concediu de odihnă neefectuat și a compensației a fost respinsă, în baza art. 144 alin.4 C.
Muncii și art. 78 din contractul colectiv de muncă la nivel național, în condițiile în care contractul individual de muncă al reclamantului nu a încetat.
Cererea de acordare a unor despăgubiri pentru perioada de după 8 septembrie 2011 și până la data eliberării documentației pentru șomaj este nefondată, reclamanta nedovedind fapta ilicită a pârâtei, culpa acesteia, și nici prejudiciul cauzat direct de fapta pârâtei. F. neîncasării lunare a unei sume de bani se datorează exclusiv atitudinii sale, respectiv faptului că începând cu data de 8 septembrie 2011 și-a neglijat exercitarea atribuțiilor de serviciu.
Cu privire la achitarea contribuțiilor la sistemele de sănătate, pensii, șomaj, instanța a reținut că întrucât pentru perioada ulterioară datei de 7 septembrie pârâta nu datorează reclamantei nici o sumă de bani, se impune respingerea acestora, fiind aplicabile prevederile art. 209 alin.2, art. 211 din Legea nr.
95/2006, art. 18 alin.3 și art. 21 din Legea nr. 76/2002.
Cererea de predarea întregii documentații de cercetare disciplinară și a actelor întocmite de B. de D. P. a fost respinsă.
Instanța a reținut din probatoriu că, cu ocazia cercetării disciplinare efectuate în privința reclamantei, directorul societății a solicitat unui angajat al societății de detectivi particulari cu care avea un contract încheiat pentru supravegherea imobilului, să asiste la luarea unei declarații. Un exemplar de pe acea declarația putea fi înmânat reclamantei la cererea acesteia. Nu s-a dovedit existența altor înscrisuri întocmite de acest birou privind activitatea reclamantei.
În ceea ce privește cerere de acordare a daunelor morale, instanța a respins-o, apreciind că cererea nu a fost dovedită în condițiile art.1169 C. Civil .
Efectuarea cercetării disciplinare este o măsură obligatorie și prealabilă de care angajatorul trebuie să uzeze, în situația în care suspectează săvârșirea de către angajat a unei abateri. Această cercetare nu este aptă, prin ea însăși a duce prejudicii persoanei cercetate, în condițiile în care se desfășoară cu respectarea tuturor drepturilor acesteia. În speță nu s-a dovedit efectuarea unei cercetări abuzive și nici încercarea de către reclamantă a unui prejudiciu.
Martorele V. Ana, aflată într-o situație similară cu reclamanta la momentul efectuării cercetării și P. V. au declarat că reclamanta s-a bucurat de sprijinul moral al întregului colectiv care a crezut în nevinovăția sa.
Martorul M. N. a declarat că el personal a simțit („poate a fost doar o senzație";) că a fost privit ca un trădător, însă că nu poate afirma nimic în legătură cu sentimentele încercate de reclamantă.
A declarat totuși că nu a auzit pe nici un coleg făcând afirmații negative la adresa reclamantei în urma acestei cercetări.
Întrucât pârâta nu a căzut în pretenții, în baza art. 274 C.Proc.Civ., a respins cererea reclamantei cu privire la plata cheltuielile de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta, solicitândmodificarea sentinței în sensul admiterii acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-au invocat prevederile art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.pr.civ.. Referitor la cererea privind întocmirea și emiterea hotărârii de concediere E. greșită concluzia că decizia de revocare este perfect valabilă chiar și numai printr-o comunicare verbală, forma scrisă nefiind cerută ad validitatem. Pentru a opera revocarea preavizului, aceasta trebuia să fie adusă la cunoștință în mod neechivoc în timpul celor 20 de zile, nu în afara termenului. Cerința formei scrise pentru reglementarea situațiilor privind încheierea, executarea și încetarea contractelor individuale de muncă este un principiu, cum rezultă din decizia Curții Constituționale a României nr. 506/2005. În același sens trebuie aplicat și principiului simetriei. Cât timp o atare manifestare expresă și neechivocă nu a venit din partea pârâtei în cadrul perioadei de preaviz recurenta nu a avut certitudinea poziției pe care angajatorul a adoptat-o față de desfacerea contractului de muncă. Instanța a reținut trunchiat declarația martorei V. Ana care a arătat că deși amândouă au fost chemate în biroul directorului numai ea a participat efectiv la discuție, aceasta părăsind încăperea pentru că i s-a făcut rău. Prin urmare, nici verbal recurenta nu a fost informată despre revocarea preavizului. Orice fel de comunicări pretinse de pârâtă nu-i sunt opozabile și nu pot fi folosite în defavoarea ei, cu atât mai mult cu cât a informat pârâta, printr-o cerere scrisă și înregistrată la registratura sa, despre solicitarea ei să-i elibereze decizia de concediere și documentele necesare pentru a se înscrie în vederea obținerii drepturilor de șomaj (cererea nr. 618/7 septembrie 2011). Pârâta era obligată să îi respecte drepturile și să îi facă orice comunicare în scris, printr-o modalitate care să asigure confirmarea primirii. Nu doar până în data de 7 septembrie 2011, pârâta s-a menținut pe o poziție total echivocă, ci și după acest moment: - a primit încă din 7 septembrie 2011 cererea reclamantei de comunicare a deciziei de concediere și de acordare a drepturilor, însă a ignorat-o, - a revenit cu o nouă solicitare scrisă în 15 septembrie 2011, dar din nou nu i s-a dat nici un răspuns, - a transmis pârâtei o notificare, de această dată printr-un avocat, în data de 29 septembrie 2011. La toate acestea nu i s-a răspuns decât în 17 octombrie 2011 prin adresa nr. 326, și atunci arătându-se că i s-a achitat salariul aferent lunilor august și septembrie 2011, precum și orele suplimentare efectuate. Nici măcar în această adresă nu s-a menționat o poziție a pârâtei în sensul că a înțeles să revoce în ceea ce o privește preavizul dat în 10 august 2011. Prin urmare, nu poate fi reținută situația revocării preavizului, de aceea pârâta poate fi obligată la emiterea deciziei de concediere. T. a arătat că recurenta nu a făcut dovada că ar fi îndeplinite condițiile legale de aplicabilitate ale art. 65 C. muncii, însă martorul M. N. a arătat că înluna noiembrie 2011 el a fost disponibilizat urmare a reducerii activității de pe un post identic cu al recurentei. Întreaga motivare a T.ui face referire numai la susținerile pe care pârâta le- a făcut în cauză, fără a reține și a indica vreo probă în acest sens. Or, este cert că societatea pârâtă a procedat la reducerea de activitate și disponibilizarea personalului în condițiile art. 65 C. astfel că nu există un impediment legal pentru a fi obligată la emiterea deciziei de concediere. Petitele 3-5 sunt într-adevăr subsecvente cererii privind emiterea deciziei de concediere. E. însă profund eronată motivarea că recurenta nu a obținut venituri începând cu data de 8 septembrie 2011 strict datorită culpei acesteia. A fost obligată să-și adapteze conduita la cea a pârâtei iar aceasta nu a exhibat niciodată în ceea ce o privește, în mod ferm, faptul revocării preavizului. Ulterior datei de 8 septembrie 2011 nu subzista nici un temei în baza căruia să se prezinte și să-și îndeplinească în continuare îndatoririle de serviciu. O. în acest sens, conform prevederilor art. 77 din C. muncii, poate fi pusă numai în relație cu o conduită certă și conformă tuturor exigențelor de formă din partea angajatorului. Aceleași argumente sunt aplicabile și în ce privește cererea de acordare de despăgubiri până la întocmirea documentației de șomaj. Referitor la cererea de predare a documentației de cercetare disciplinară și a actelor întocmite de B. de D. P. „.-I., a arătat că distinct de cercetarea prealabilă realizată de persoane din cadrul societății pârâte, a fost obligată să dea declarații și în fața unor angajați ai B. de detectivi particulari. E. greșită concluzia că angajatul „.-I. a asistat doar la luarea unei declarații și contrazisă de actele de dosar. În realitate, declarația dată în fața acelui birou de detectivi era pe un formular tipizat al acelui birou și anterioară declanșării oricărei cercetări disciplinare din partea pârâtei. Atât timp cât nu a convenit cu angajatorul asupra faptului că cercetările privitoare la activitate vor putea fi realizate și într-o altă manieră decât cea prevăzută de C. muncii, acțiunile întreprinse de biroul de detectivi reprezintă o imixtiune nelegală în viața personală și în activitatea acesteia. În virtutea dreptului ei la viață privată este îndreptățită să intre în posesia documentelor realizate din dispoziția conducerii unității în privința ei, în acord cu exigența respectării drepturilor fundamentale. Referitor la daunele morale pe care le-a solicitat pentru prejudiciul suferit ca urmare a investigației efectuată de către B. de D. P., instanța face o analiză sumară și interpretează în mod greșit faptele. Nu a contestat procedura cercetării disciplinare, ci acele acte și presiuni la care a fost supusă de către B. de detectivi înainte de orice acte întreprinse de pârâtă. Dreptul ei la viață privată este unul efectiv ce trebuie protejat în mod corespunzător iar doctrina și practica sunt consecvente în a aprecia îndreptățită solicitarea de acordare a daunelor morale. Recurgând la urmărirea acesteia prin biroul de detectivi, pe lângă imixtiunea nelegală în viața acesteia privată, conducerea unității pârâte a pus-o și într-o situație umilitoare, degradantă, care a dus și la știrbirea onoarei și reputației acesteia atât profesionale cât și personale, în condițiile în care s-a aflat despre acest lucru nu doar în colectivul unității ci și în oraș. Despăgubirea ce va fi acordată trebuie să fie corespunzătoare, adecvată prejudiciului suferit. Rolul acestor despăgubiri este de a permite victimei anumite satisfacții, prin finalitatea pe care o dă sumei obținută cu titlu de reparație. Prin întâmpinare depusă, pârâta a solicitat respingerea recursului, cuconsecința obligării recurentei la plata cheltuielilor de judecata. În motivare s-a arătat că prin adresa nr. 517/(...) i-a comunicat reclamantei ca este nevoita să-și restrângă activitatea conform art. 65 alin. (1) și cabeneficiază de un preaviz de 20 zile lucrătoare, măsură care i-a afectat și pe ceilalți doi angajați ai B. O.-P.. Societate a procedat la o noua analiza, ajungând la concluzia ca eliminarea serviciului este imposibila, acest serviciu fiind responsabil nu doar de întocmirea documentațiilor de participare la procedura achizițiilor publice de lucrări, ci și de urmărirea decontării lucrărilor în executare, întocmirea devizelor și situațiilor de lucrări pentru obiectivele aflate în executare. Ipoteza externalizării serviciului ar implica costuri mult mai mari, totodată procedura de lucru ar fi îngreunata. Pârâta a purtat discuții cu angajații aflați în perioada de preaviz, atât verbal, cât și în scris prin adresa nr. 621/(...), prin care li s-a adus la cunoștința menținerea B. O.-P. și revocarea preavizelor. Preavizul este un act de voința unilaterala a angajatorului, în consecința, angajatorul poate dispune încetarea acestuia daca motivele care au dus la decizia de desființare a postului nu mai sunt valabile /întemeiate, angajatul fiind obligat sa își desfășoare activitatea mai departe. Daca angajatul dorește încetarea contractului de munca, are la dispoziție celelalte variante existente. La data cererii de chemare în judecată, raporturile de muncă nu au încetat. F. ca ceilalți angajați au semnat de luare la cunoștința a revocării preavizului și au venit la munca, dovedește acest lucru, ca și foaia de prezenta. R. putea contesta în termenele prescrise de C. muncii decizia de revocare a preavizului. Aceasta dorește sa-si disimuleze în fapt propria intenție de încetare a raporturilor de munca. F. scrisa a revocării nu este ceruta de lege ad validitatem. Singura persoana care a refuzat sa semneze adresa nr. 621/(...) a fost reclamanta. Declarația martorei V. Ana indica faptul ca reclamanta a asistat personal la discuțiile cu directorul societății despre revocarea preavizelor, „răul"; resimțindu- se după ce a luat la cunoștința despre aceasta decizie. Reiese și ca decizia de revocare a preavizelor era cunoscuta inclusiv de către reclamanta, în biroul Tehnic-O. existând diverse discuții între acestea despre a accepta să rămână în continuare sau să plece din firma, martora V. Ana apreciind acest comportament al reclamantei ca fiind „.. Pârâta a avut o poziție clara, la solicitarea reclamantei i-a eliberat 2 adeverințe de venit de unde rezulta cert statutul de angajata. S-au purtat numeroase discuții telefonice cu reclamanta în sensul fie al continuării raporturilor de munca, fie a exprimării dorinței sale de încetare a raporturilor de munca, fără nici un rezultat concret. S-a comunicat adresa nr. 326/(...) prin care reclamanta era invitata la sediul societății pentru a-și clarifica situația. În ce privește restrângerea de activitate, inițial reclamanta a contestat ca aceasta ar fi fost cauza reala și serioasa a preavizului, deși cunoștea situația dificila a încasărilor și faptul că în anul 2011 nu s-a câștigat nici o licitație. Pârâta a depus notificarea concedierii colective nr. 671/(...) depusa Ia I.T.M. S., ulterioara atât revocării preavizului, cât și citarii în judecată. Martorul M. N. a fost concediat în procedura colectiva și în cazul său s-a avut în vedere faptul că era angajat alături de soția sa. Plata salariului pentru luna septembrie 2011 era datorată doar pentru 5 zile, conform foii de prezenta și art. 168 alin (1) C. muncii. După data de (...) reclamanta nu a mai prestat munca în favoarea pârâtei. C. individual de munca fiind oneros și comutativ, neîndeplinirea de către angajat a obligației de a presta munca face ca angajatorul sa nu-i plătească drepturile salariale. Deși chemată la sediul societății în vederea clarificării situației, telefonic și prin adresa nr. 3261/(...), reclamanta nu a făcut nici un demers real în încercarea de soluționare a situației, limitându-se la a preciza ca toate discuțiile și acțiunile viitoare sa fie purtate prin avocat, deoarece s-a depus deja cererea de chemare în judecată, fapt neadevărat, cererea fiind depusa la (...). Referitor la solicitarea recurentei de a i se preda toate actele întocmite pe perioada cercetării disciplinare, inclusiv înscrisurile provenite de la B. de detectivi particulari „.-I., arată că a depus deja documentația de cercetare disciplinara odată cu întâmpinarea pe fond, atașând comunicarea nr. 572/(...), referatul nr. 563/(...), procesul verbal din (...) al comisiei de cercetare disciplinara, factura duplicat Vodafone VDF91947480. Cercetarea abaterii disciplinare este o prerogativa a angajatorului, singurul în măsura sa constate săvârșirea abaterilor disciplinare și sa aplice sancțiunile. Pârâta nu a aplicat la finalul cercetării disciplinare nici o sancțiune, iar întreaga documentație atestă faptul ca societatea a acordat dreptul la apărare. F. ca cercetarea disciplinara s-a făcut în interiorul termenului de preaviz nu contravine prevederilor legislației muncii. Susținerile reclamantei privind investigațiile printr-o agenție de detectivi particulari sunt simple afirmații și nu au relevanta față de obiectul judecății. Situația invocata nu are corespondent în mențiunile cercetării disciplinare. Prin referatul de sesizare nr. 563/(...), directorul tehnic și conducătorul ierarhic al B. O.-P. a sesizat conducerea în legătura cu posibilitatea săvârșirii de către membrii acestui birou a unor fapte considerate a fi abateri disciplinare. Conducerea a aprobat efectuării cercetării disciplinare, în interiorul termenului de preaviz. S. și scrisul reclamantei apar atât pe comunicarea nr. 572/(...), cât și pe procesul verbal din (...). Cu privire la daunele morale solicitate, arată că nu exista dosar de urmărire realizata prin B. de detectivi particulari „.-I.. Susținerile reclamantei sub acest aspect sunt absurde. Situația de fapt invocata nu are corespondent în mențiunile din cadrul cercetării disciplinare și este negata de mărturiile făcute de către martorii propuși de către reclamantă. Nota explicativa din (...) data pe formularul B. de D. P., independent de activitatea desfășurata de către aceștia (paza și protecția sediului societății), a fost data la sediul societății, în prezenta directorului și se prevede clar ca nu a fost data sub presiune, amenințări sau promisiuni, iar prin semnătura se asuma răspunderea fata de cele declarate. Nu se poate afirma faptul ca reclamanta a fost supusa la „., „. și presiuni"; de către B. de D. P., la „. nelegale în viata privata";, „situații umilitoare";, nefăcându-se dovada acestora și nici a altor înscrisuri întocmite de către acest birou, iar un exemplar al notei i s-a eliberat la cerere, imediat completării sale. Afirmațiile reclamantei cu privire la presiuni, urmăriri, interceptări au fost combătute de martorii M. N., V. Ana și P. V. R. trece ca notorie o situație pur închipuita. Conducerea a dispus aprobarea efectuării cercetării disciplinare doar în urma referatului nr. 563/(...). S-a acordat preaviz ca urmare a deciziei de restrângere a activității, anterior oricărei cercetări disciplinare și/sau pretinsei investigații a B. de detectivi particulari. R. urmărește șicanarea și obținerea unei sume de bani pentru „încetarea ostilităților";, declarând în repetate rânduri fata de colegi ca prin acțiune dorește doar sa se răzbune pe directorul societății. Prin derogare de la regula generala instituita în dreptul muncii, dovada prejudiciului moral suferit de salariat este în sarcina reclamantului, or în cauză nu s-a făcut această dovadă. Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și a apărărilor invocate, Curtea reține următoarele: Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare, cu consecința menținerii sentinței ca legală și temeinică. I. Punctele asupra cărora poartă dezbaterea juridică în cauză, sub un prim aspect, sunt: 1. stabilirea dacă prin ajungerea la finalul termenului de preaviz, angajatul are născut un drept la a i se emite decizia de concediere; 2. stabilirea condițiilor în care o decizie de acordare a preavizului este revocabilă anterior emiterii deciziei de concediere. Situația de fapt dedusă judecății și pretențiile aferente acesteia sunt suis generis, în contextul în care majoritatea practicii judiciare se conturează pe marginea situațiilor în care angajații reclamă dreptul de a-și păstra locul de muncă, iar nu pe acela de a-l părăsi, însă este raționabilă dorința angajatului de a i se clarifica într-un anumit mod situația raportului de muncă, ca și dorința acestuia de a i se emite decizia de concediere, în condițiile în care datorită anumitor împrejurări, rămânerea sa în societate i-ar deveni de nedorit, iar plecarea prin demisie s-ar dovedi mai puțin avantajoasă, nedându-i dreptul la obținerea indemnizației de șomaj și a celorlalte măsuri de protecție socială. Ca o dezlegare de principiu, Curtea apreciază că nu se poate vorbi despre un drept al angajatului de a fi concediat, C. muncii neprevăzând această instituție în favoarea angajatului, ci în favoarea angajatorului, care prin intermediul său, poate în condițiile legii să înlăture angajații indezirabili sau pe aceia pe care nu își mai permite să îi mențină în serviciu (art. 58 C. muncii). Chiar în ipoteza în care printr-o succesiune de dispoziții ale angajatorului precum este cea din speță (emiterea unei decizii de acordare a preavizului de concediere în condițiile art. 65 C. muncii, urmată de revocarea acesteia) s-ar crea un anumit disconfort angajatului, sub o formă sau alta, care să îl determine a dori încetarea raporturilor de muncă cu angajatorul, acest fapt nu este un motiv pentru obligarea pe cale judiciară a angajatorului la emiterea unei decizii de concediere, putând eventual să dea naștere cel mult la o obligație de despăgubire pentru eventualele prejudicii astfel aduse. În mod cert, concedierea rămâne o prerogativă a angajatorului, și atâta timp cât nu există dorința acestuia pentru a o dispune, instanța nu se poate subroga în drepturile acestuia și să dea o hotărâre care să o înlocuiască sau prin care să îl oblige la a o emite. Evident, angajatului nu îi este încălcată libertatea muncii (cu corolarul său - libertatea persoanei de a părăsi un loc de muncă, dacă acesta nu mai corespunde exigențelor, așteptărilor sale), întrucât demisia este actul juridic aflat oricând la dispoziția angajatului într-o asemenea situație. Raportat la acest prim petit față de a cărui soluționare au fost formulate motivele de recurs redate mai sus, rămâne a stabili efectul juridic al expirării duratei preavizului, în ipoteza în care revocarea acestuia nu ar fi fost adusă la cunoștința angajatului, așa cum susține reclamanta că s-a întâmplat. Or, chiar și în această ipoteză, Curtea constată că prin faptul expirării duratei preavizului, concedierea nu devine efectivă, atâta timp cât nu s-a emis decizia de concediere. R. invocă faptul că societatea nu i-a comunicat recomandat, pe durata preavizului, printr-un înscris, faptul că a revenit asupra deciziei de a o concedia, susținând că pârâta a avut o poziție echivocă în ce privește continuarea sau nu a raporturilor de muncă dintre părți. Se prevalează de adrese și de o notificare prin care, nemaiprezentându-se la muncă după expirarea duratei preavizului, a solicitat repetat societății angajatoare să își precizeze cu certitudine poziția față de desfacerea contractului individual de muncă. Or, aceste pretenții nu sunt legitime: potrivit dispozițiilor art. 77 C. muncii republicat, cât timp nu a fost emisă și comunicată o decizie de concediere, contractul individual de muncă nu a încetat, situație în care doar invocându-și propria culpă, reclamanta poate susține că nu a cunoscut cu precizie situația raportului său de muncă. În fapt, neprimind decizia de concediere, situația juridică a acestui contract era clară, anume, contractul său de muncă nu încetase, nefiind necesară nici o altă precizare din partea angajatorului sub acest aspect. Chiar dacă s-ar fi aflat în incertitudine, reclamanta nu poate imputa acest lucru angajatorului, întrucât avea posibilitatea și chiar obligația de a se prezenta la serviciu cât timp nu îi fusese comunicată o decizie de concediere, și să clarifice prin eforturi personale situația contractului său de muncă, prezumția legală fiind că acesta continuă să își producă efectele, de îndată ce o decizie de concediere nu i-a fost comunicată. În mod evident, nu este aplicabil principiul simetriei actelor juridice în varianta invocată de recurentă, adică inclusiv sub aspectul formei pe care revocarea preavizului trebuie să o îmbrace: dacă acest principiu își găsește aplicare cu privire la emitent, fiind clar că revocarea (admisibilă în această materie) o poate dispune doar angajatorul tot printr-o decizie unilaterală, față de prevederile legale citate se deduce că forma nu este necesar a fi una scrisă pentru revocare, revocarea putând fi și una tacită, manifestată prin neemiterea deciziei de concediere. P. simetriei actelor juridice nu este absolut, el putând cunoaște limitări aduse de dispoziții imperative, cum este cea a art. 77 C. muncii, instituită în mod evident pentru protecția salariaților și a dreptului de a nu fi concediați abuziv. F. de aceste dezlegări în drept, apare superfluă cercetarea celorlalte aspecte criticate prin motivele de recurs, în legătură cu obligativitatea încadrării revocării în termenul de preaviz, cu existența condițiilor legale pentru emiterea unei decizii de concediere în temeiul art. 65 C. muncii (fiind opțiunea angajatorului să dea curs acestei măsuri, și doar în ipoteza în care ar fi dispus concedierea, devenea relevantă verificarea respectării condițiilor legale pentru acest tip de concediere) ca și în legătură cu relevanța probelor prin înscrisuri și testimoniale sub aspectul faptelor invocate. Aceste considerente vizează și motivele de recurs referitoare la respingerea cererii de despăgubiri pentru nerealizarea de venituri în perioada ulterioară expirării duratei termenului de preaviz. F. de culpa reclamantei, care ulterior acestui moment nu s-a mai prezentat la muncă, nu se poate da câștig de cauză acesteia pe principiul nemo propriam turpitudinem allegans. II. În ce privește motivele de recurs elaborate în legătură cu modul de soluționare a petitelor vizând predarea documentației de cercetare disciplinară și a actelor întocmite de B. de D. P. „.-I. și plata de daune morale, Curtea reține următoarele: 1. În esență, din actele dosarului, rezultă că angajatorul a avut suspiciuni în legătură cu loialitatea unor angajați, în contextul în care în cursul anului 2011 nu a câștigat nici o licitație publică, iar potrivit referatului ce a stat la baza cercetării disciplinare (fila 42 dosar fond), o altă societate a oferit constant, în cadrul acestor licitații, valori foarte apropiate și cu foarte puțin sub valorile ofertate de pârâtă. Prima solicitare a reclamantei în legătură cu aceste chestiuni este de a fi obligată pârâta la a-i preda întreaga documentație de cercetare disciplinară întocmită în ce o privește. Apărarea pârâtei este că a depus la dosar această documentație in extenso. În aceste condiții, nefiind produse probe cum că ar mai exista și alte înscrisuri care să compună documentația de cercetare disciplinară, Curtea constată că în mod legal a procedat tribunalul prin respingerea petitului. De altfel, este lipsită de temei legal solicitarea, de principiu, întrucât C. muncii nu reglementează obligația angajatorului de a pune la dispoziția angajatului cercetat disciplinar întreaga documentație de cercetare disciplinară, ci doar dreptul angajatului de a formula și susține toate apărările în favoarea sa și să ofere persoanei împuternicite să realizeze cercetarea toate probele și motivațiile pe care le consideră necesare (art. 251 alin. 4 C. muncii republicat). Se deduce că în raport de aceste dispoziții, trebuie să i se aducă la cunoștință angajatului, de către angajator, toate faptele care i se impută ca fiind abateri disciplinare și probele care le susțin, pentru a putea fi combătute, fără însă a se înțelege prin aceasta obligația de a se pune la dispoziția angajatului „întreaga documentație de cercetare disciplinară";, în măsura în care ar exista acte de care angajatorul nu ar înțelege să se prevaleze pentru aplicarea unei sancțiuni disciplinare. Interesul angajatului subzistă în acest sens doar în măsura în care i s-ar fi aplicat o sancțiune disciplinară, ceea ce nu este cazul în speță, și doar în raport de faptele și dovezile care sunt invocate de angajator în cursul cercetării disciplinare. În plus, deși în raporturile de muncă, prin definiție, părțile nu sunt egale, trebuie să se accepte că în mod egal nu pot fi obligate la a se prevala în reglementarea raporturilor juridice dintre ele decât de acele înscrisuri de care doresc să se prevaleze. Relevant este, în acest context, faptul că potrivit dispozițiilor art. 79 C. muncii republicat, în caz de conflict de muncă, angajatorul nu poate invoca în fața instanței alte motive de fapt sau de drept decât cele precizate în decizia de concediere. Cu alte cuvinte, îi aparține decizia cu privire la înscrisurile pe care să se întemeieze în reglementarea raporturilor juridice cu angajații. Practic, prin acest petit, reclamanta formulează mai degrabă o cerere în probațiune, iar nu una simplu de drept material. Or, procedura de soluționare a litigiilor de muncă este cea civilă (art. 275 C. muncii republicat), iar potrivit art. 172-174 C.proc.civ., doar când partea refuză să răspundă la interogatoriul ce s-a propus în dovedirea deținerii sau existenței înscrisului sau dacă reiese din dovezile administrate că l-a ascuns sau l-a distrus sau dacă, după ce s-a dovedit deținerea înscrisului, nu-l înfățișează la cererea instanței, se vor putea socoti ca dovedite pretențiile părții care a cerut înfățișarea. În speță, aplicarea efectivă a acestui text de lege este improprie datorită faptului că reclamanta nu formulează în prezentul cadru procesual pretenții grefate pe înscrisurile pe care le solicită de la pârâtă, însă se poate deduce din acest text de lege principiul libertății opțiunii fiecărui participant la judecată de a exhiba sau nu un anumit înscris, cu suportarea consecințelor procesuale prescrise. Or, acest principiu este aplicabil și în raport de solicitarea reclamantei. R. a subliniat de altfel că nu solicită daunele morale în raport de modul de derulare a cercetării disciplinare de către angajator. 2. În al doilea rând, reclamanta solicită predarea actelor întocmite de B. de D. P. „.-I. și plata de daune morale pentru imixtiune nelegală în viața personală, acte și presiuni la care a fost supusă de către B. de detectivi înainte de orice acte întreprinse de pârâtă, situația umilitoare, degradantă, care a dus și la știrbirea onoarei și reputației acesteia atât profesionale cât și personale, în condițiile în care s-a aflat despre acest lucru nu doar în colectivul unității ci și în oraș. Corect a reținut prima instanță că petitul de obligare a pârâtei la predarea actelor întocmite de B. de D. P. „.-I. nu poate fi admis, nefiind probată existențaacestor acte, altele decât cel depus la dosarul cauzei și care practic nu este întocmit de acest birou, ci chiar de către reclamantă, fiind o notă explicativă dată de aceasta pe un formular purtând în antet denumirea și datele biroului de detectivi particulari „.-I. (fila 69 dosar fond). Evident, la baza solicitării reclamantei stă prezumția acesteia că ar exista alte acte întocmite de acest birou de detectivi particulari, în ce o privește. Această prezumție simplă nu se coroborează cu alte probe, pentru a putea sta la baza admiterii cererii. În plus, și ca un argument subsidiar, se constată că potrivit prevederilor art. 1 alin. 3 din Legea nr. 329/2003 privind exercitarea profesiei de detectiv particular, „informațiile obținute în urma activităților desfășurate de detectivul particular sunt destinate exclusiv clientului acestuia, în condițiile prezentei legi";. De asemenea, art. 1 alin. 1 lit. e din lege statuează că „detectivul particular este persoana atestată în condițiile prezentei legi și care, fără să aducă atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale, la cererea persoanelor fizice sau juridice, desfășoară activități specifice de investigare, referitoare la: (…) e) asigurarea protecției împotriva scurgerii unor informații din sfera vieții private sau a activității operatorilor economici care doresc să păstreze confidențialitatea acestora";. Apare deci ca încadrându-se în ordinea internă activitatea detectivilor particulari de a investiga domeniul în care pârâta a avut suspiciuni de neloialitate în ce-i privește pe unii angajați, anume, cel al activității operatorilor economici, sub aspectul existenței unor scurgeri de informații. Apoi, coroborând cele două prevederi citate, se deduce că nu poate fi obligat clientul care a angajat, eventual, un birou de detectivi particulari, să exhibe informațiile astfel obținute, cel puțin în măsura în care nu s-a adus atingere dreptului la viață intimă, familială și privată ori altor drepturi și libertăți fundamentale prin activitatea detectivistică. Prin urmare, ordinea legală este inversă celei invocate de reclamantă: legal, doar în măsura în care se aduce atingere dreptului la viață privată, se poate solicita în condițiile legii exhibarea dovezilor astfel strânse, în caz contrar, când nu există dovezi privind încălcarea dreptului la viață privată, activitatea detectivistică bucurându-se de protecția legii și de confidențialitate, conform celor de mai sus. Ca atare, se constată că solicitarea reclamantei este lipsită de temei legal, prin cererea sa, reclamanta dorind practic să dovedească o presupusă atingere adusă dreptului său la viață privată. Cu alte cuvinte, neaducând probe în sensul că pârâta i-ar fi încălcat acest drept, solicită obligarea pârâtei la a preda actele întocmite de B. de D. P. „.-I. practic pentru a verifica dacă nu cumva acestea cuprind aspecte care să privească viața sa privată și să lezeze dreptul său sub această latură. Or, această cerere pornește de la prezumția că activitatea de detectiv particular desfășurată de B. de D. P. „.-I. a fost nelegal condusă, fără a exista dovezi sau măcar un început de dovadă în acest sens, ba chiar că în genere, activitatea de detectiv particular încalcă dincolo de orice determinări dreptul la viață privată, ceea ce nu poate fi acceptat pentru motivele de mai sus (se arată de către reclamantă că nu a convenit cu angajatorul asupra faptului că cercetările privitoare la activitate vor putea fi realizate și într-o altă manieră decât cea prevăzută de C. muncii, acțiunile întreprinse de biroul de detectivi reprezintă o imixtiune nelegală în viața personală și în activitatea acesteia). De bună seamă, prezumția de bună credință trebuie aplicată oricărei activități, urmând ca reaua credință să fie dovedită (in excipiendo, reus fit actor). În plus, se constată că toate petitele au fost formulate în cadrul unei acțiuni cu care a fost investită instanța specializată în soluționarea conflictelor de muncă, cu indicarea ca temei juridic a C. muncii, situație în care se deduce că reclamanta a apreciat că în cadrul derulării acestor raporturi de muncă i-a fost încălcat dreptul la viață privată. Or, faptul că nu a agreat cu angajatorul urmărirea activității sale în legătură cu atribuțiile de serviciu de către detectivi particulari („într-o altă manieră decât cea prevăzută de C. muncii";) nu are relevanța juridică scontată, întrucât răspunderea angajatorului se angajează, potrivit art. 253 C. muncii republicat, doar în situația în care angajatul a suferit un prejudiciu material sau moral din culpa angajatorului în timpul îndeplinirii obligațiilor de serviciu sau în legătură cu serviciul, iar pentru motivele dezvoltate de Curte, faptul în sine al angajării unor detectivi particulari nu poate reprezenta în sine un prejudiciu moral adus angajaților. Cât privește petitul de obligare la plata de daune morale, în mod temeinic și legal a procedat tribunalul prin respingere. Nu s-au dovedit imixtiuni nelegale în viața personală, acte și presiuni la care să fi fost supusă de către B. de detectivi înainte de orice acte întreprinse de pârâtă, situații umilitoare, degradante, care să fi dus la știrbirea onoarei și reputației acesteia profesionale și personale. De asemenea, sunt aplicabile și sub acest aspect considerentele ce preced, în sensul că simplul fapt al luării unei note explicative de către un birou de detectivi particulari (singurul dovedit sub acest aspect, nefiind de altfel nici măcar invocate alte aspecte de fapt care să justifice acest petit) nu poate constitui în sine un fapt prejudiciabil moral, încadrabil în categoriile de fapte prejudiciabile enumerate de recurentă. E. raționabil a se considera că și o simplă suspiciune că viața cuiva ar face obiectul unei observații detectivistice, îi poate cauza acesteia un anumit disconfort, dreptul la viață privată fiind privit în practica CEDO ca incluzând dreptul la anonimat, dreptul de a trăi la adăpost de priviri indiscrete. Totuși, pentru considerentele ce preced, în lipsa unor dovezi cu privire la încălcarea drepturilor legale ale persoanei, acest simplu fapt (al suspiciunii unei persoane că ar fi făcut obiectul unor investigații, nesusținut de probe) nu este calificabil ca încălcând în mod efectiv dreptul la viață privată al unei persoane, întrucât activitatea de detectiv este legală și chiar în practica CEDO, acceptată ca atare, cu sancționarea doar a acelor situații în care s-au dovedit punctual acte concrete de încălcare (Cauza Calmanovici împotriva Romaniei, cauza Verliere contra Elveției). F. legalității activității detectivilor particulari și al posibilității generale ca un individ să fie supus observației nu încalcă dreptul la viață privată. Nu s-a dovedit în cauză nici faptul că reclamanta ar fi fost supusă unorinvestigații detectivistice și nici notorietatea unei atari prezumții. Văzând și dispozițiile art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041 C.proc.civ., PENTRU ACE. MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII, D E C I D E: Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamanta M. G. împotriva sentinței civile nr. 332 din (...) a T.ui S. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 29 mai 2012. PREȘEDINTE, JUDECĂTORI, G.-L. T. I. T. L. D. N. N. GREFIER, Red.I.T./S.M. 2 ex./(...) Jud.fond. P. A. R.
| ← Decizia nr. 3273/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 861/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
