Decizia nr. 2826/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr. 2826/R/2012
Ședința publică din data de 5 iunie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE : I. T.
JUDECĂTOR : D. C. G.
JUDECĂTOR : G.-L. T.
GREFIER : N. N.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2162 din 1 martie
2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) privind și pe reclamanții M.
D. A. și alții, precum și pe pârâții intimați TRIBUNALUL CLUJ, M. E. ȘI F. și C. N.
PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție -
DNA - DIICOT.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate intimaților și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care C. solicită, în probațiune, compartimentului Resurse Umane din cadrul C. de A. un tabel privind funcțiile și vechimea în funcție a reclamanților, apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și având în vedere și solicitarea recurenților, de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civila nr. 2162 din 1 martie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune pentru perioada (...) -(...) invocată de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și M. F. P.
S-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului M. F. P.
S-a admis în parte acțiunea formulată de reclamanții M. D. A., s.a., în contradictoriu cu pârâții MINISTERUL JUSTIȚIEI, CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ, M. F. P. și C. N. PENTRU C. D. și în consecință:
Pârâții CURTEA DE APEL CLUJ, TRIBUNALUL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI au fost obligați la calcularea și la plata în favoarea reclamanților a unei despăgubiri egale cu diferențele de drepturi salariale dintre îndemnizațiile procurorilor și personalului auxiliar din cadrul D. și D. și drepturile salariale încasate, pentru perioada (...) - (...), sume actualizate potrivit indicelui de inflație de la data scadenței și până la plata efectivă a acestora.
S-a respins acțiunea formulată de reclamantele P. A. A. și G. I. L.
S-a respins capătul de cerere privind efectuare mențiunilor corespunzătoare în carnetele de muncă.
Pentru a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanții au formulat prezenta acțiune în calitate de judecători, respectiv personal auxiliar de specialitate si conex din cadrul Judecătoriei G., așa cum rezultă din tabelul anexă.
Instanța este competentă material să soluționeze cauza, deoarece conform art.27 alin.1 din O.G nr. 137/2000, în calitatea reclamanților de persoane considerate discriminate, aceștia au dreptul să pretindă despăgubiri proporțional cu prejudiciul suferit, potrivit dreptului comun. A. în vedere că faptele de discriminare directă sunt săvârșite de instituțiile la care sunt încadrate în muncă, în cadrul raporturilor de muncă, despăgubirile trebuie solicitate potrivit dreptului comun al muncii. În acest sens sunt și dispozițiile imperative ale art.1 alin.2 și art. 267 alin.1, lit.a și b din Codul muncii (care instituie aplicabilitatea C. muncii și raporturilor de muncă ale reclamanților), precum și ale art. 5 alin.2 din C. muncii, care interzic discriminările în raporturile de muncă.
P. Legii nr. 500/2002, a H.G nr. 208/2005 și a H.G nr. 386/2007, Ministerul Finanțelor Publice coordonează acțiunile care sunt responsabilitatea
G. cu privire la sistemul bugetar, cum ar fi: pregătirea proiectelor legilor anuale, ale legilor de rectificare, precum și ale legilor privind aprobarea contului general anual de execuție. A., rolul M.ui F. P., este de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat, pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și elaborarea proiectelor de rectificare a acestor bugete.
Cu privire la fondul cauzei, instanța a reținut că reclamanții fac parte din categoria personalului dintr-o instituție prin care se înfăptuiește justiția,
(unitate bugetară care este finanțată de la bugetul de stat), raporturile juridice de muncă ale acestora fiind guvernate de prevederile C. muncii,conform dispozițiilor art.1 și art.267 lit.a și b din acest act normativ.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamanților, prin neacordarea sporului de confidențialitate, instanța urmează să cerceteze situația în care se află reclamanții în raport cu alte categorii socio- profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate. Conform D. 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații similare.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Conform art. 11 alin.1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e A. și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr.6-
13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură
(noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004), toate aceste criterii reflectându- se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
A., în primul rând, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția esențială pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin.1 lit. c din L. nr. 303/2004). De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nici o relevanță pentru salarizarea funcționarilor de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N.e de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr. 303/2004), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
În al doilea rând, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt.
28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței.
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.
2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor și personalului auxiliar din D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin.1 lit. c din L. nr. 303/2004) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 5 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin.
4 din L. nr. 304/2004).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte nivele, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesare acestui nivel. Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., era pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) li se recunoștea această salarizare majorată, deși nu li se mai solicita vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. avea ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate.
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se făcea doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplicau direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care aveau gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
Însă, în aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor din D. și D. Mai mult chiar, Înalta Curte de Casație și
Justiție a statuat prin D. nr. V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin.3
Cod procedură civilă, următoarele: "; folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, iar
„distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în senul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice ";.
Așadar, chiar instanța supremă a statuat că sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură (cum sunt cazurile privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și terorism) ori în doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției.
Deci, reclamanții au fost discriminați în sensul art. 2 alin.1 - 3, art. 6 din OUG nr. 137/2000, întrucât le-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparțin la o anumită categorie socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii declarate în mod expres de lege ca fiind discriminatorii (art.2 alin.1 din
OG nr.137/2000).
Ca atare, existența discriminării directe a reclamanților rezultă și din dispozițiile: art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.12 la această C. (care interzic discriminările); art.4 din Carta socială europeană revizuită (ratificată prin L. nr.74/1999) care garanteazădreptul la o salarizare echitabilă; art .5, art. 6, art. 8, art. 39 alin.1 lit .a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit .f, art. 159 alin.1- 3, art. 160 și art.161 raportat la art. 1 din Codul Muncii (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art .16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Ori, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio - profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste a personalului salarizat în baza O. nr.2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D. P. art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art.29 pct.2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într- o societate democratică.
Conform art.2, pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitării profesiei,diferențierile, excluderile sau preferințele întemeiate pe calificările cerute pentru o anumită ocupație, nu sunt considerate discriminatorii, dar în speță neacordarea salarizării solicitate nu are la bază o astfel de justificare obiectivă și rezonabilă, deoarece procurorii D. și D. nu primesc salarizarea superioară (prin asimilare) pentru calificările cerute de ocupația acestora, ci doar pentru că salarizarea acestora este asimilată, în mod arbitrar, cu cea a procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, asimilare care are la bază criteriul naturii cauzelor instrumentate.
Fiecare judecător soluționează un anumit gen de cauze care sunt deduse judecății, ori pentru cele de natură civilă, comercială, fiscală, contencios administrativ și nici pentru cele din infracțiuni de corupție nu se cere o calificare superioară, aparte, a unora față de ceilalți. Nu s-a prevăzut faptul că pentru a participa la soluționarea unor cauze privind infracțiuni de corupție și criminalitate organizată, procurorul trebuie să aibă calificări superioare, condiții superioare de vârstă, vechime, doctorate, cunoașterea unei limbi străine, etc., ci dimpotrivă tot personalul de specialitate juridică salarizat în baza O. nr. 2. are aceeași calificare. Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe, calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare. Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este, de exemplu, 200 E., sunt supuși unor presiuni și pericole „ mai mari față de cei care soluționează o cerere de restituire a unor case naționalizate, în baza Legii nr.10/2001 cu o valoare de peste 1.000.000 E., un litigiu de reorganizare judiciară cu o valoare foarte mare, un litigiu fiscal, etc.
Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că, pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D. sau D. P. art.6 alin.3 din Codul muncii, pentru muncă egală este obligatorie o remunerație egală, aspect ce se află în contradicție cu situația de față și caret atrage incidența dispozițiilor art.27alin.1 din O.G nr.137/2000 coroborat cu art.253 din Codul muncii, dispoziții legale în baza cărora acțiunea este considerată întemeiată.
L.-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice a abrogat, prin art.48 alin.1, pct.7, prevederile O..nr.2.. Ulterior, L. nr.330/2009 a fost abrogată la rândul său prin art.39 din L. nr.284/2010.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamanților, instanța va aplica, doar prin analogie, prevederile art.11 alin.1 din O. nr.27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri, iar pe de altă parte, art.1alin.3 din Codul civil oprește instanța să invoce lacuna legislativă. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 253 din Codul muncii, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Față de cele ce preced, constatând că au fost încălcate dispozițiile art.16 alin.1 și 2 din Constituția R., art.1 alin.2 lit.e, pct.i din O.G nr.137/2000, art.2 alin.1-3, art.29 pct.2 din O.G nr.137/2000, art.2 pct.1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, art.2 pct.2 din Convenția nr.111 privind discriminarea în domeniul ocupării forței de muncă și exercitarea profesiei, art.19 pct.3 din Pactul Internațional cu privire la drepturile sociale și politice și art.5 și 6 din Codul muncii, instanța a apreciat ca fiind întemeiată în parte cererea reclamanților.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâții CURTEA DE APEL
CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI.
Pârâta C. de A. C. a solicitat admiterea recursului și modificarea hotărârii în sensul respingerii în întregime a acțiunii tuturor reclamanților, pentru plata despăgubirilor egale cu diferența dintre indemnizațiile încasate de procurorii, respectiv personalul auxiliar care își desfășoară activitatea în cadrul DNA și DIICOT și cele încasate efectiv.
În motivarea recursului a arătat că nu există temei legal pentru obligarea pârâtei la calcularea și plata despăgubiri lor egale cu diferențele între drepturile salariale încasate de reci amanții judecători la nivelul judecătoriei și cele ale procurorilor DNA și DIICOT, nici sub imperiul O. nr. 2., așa cum a admis instanța de fond.
În privința reclamantelor G. I. L. și P. A. A., dispozițiile și considerentele din hotărârea instanței de fond sunt contradictorii. A., numele celor două reclamante sunt menționate și în considerente și în dispozitiv printre acelea ale reclamanților cărora li s-a admis acțiunea în parte. Or, în frazele următoare, atât în considerente, cât și în dispozitiv, instanța arată și hotărăște - în mod legal și temeinic - respingerea acțiunii reclamantelor G. I. L. și P. A. A.
Nu există temei legal pentru obligarea la calcularea și plata despăgubirilor egale cu diferențele între drepturile salariale încasate de reci amanții personal auxiliar sau conex la nivelul judecătoriei și cele ale personalului auxiliar sau conex din cadrul DNA și DIICOT.
Din sentință lipsește cu totul motivarea admiterii acțiunii reclamanților care au calitatea de personal auxiliar de specialitate și conex, analiza instanței de fond în cauza de față limitându-se la pretențiile reclamanților care au calitatea de judecători.
O. legiuitorului cu privire la salarizarea procurorilor sau personalului auxiliar de specialitate din cadrul unor structuri cu personalitate juridică din cadrul P. de pe lângă I. nu este supusă cenzurii instanței de judecată, în felul în care s-a solicitat de reclamanți și cum a admis instanța de fond, fără ca prin admiterea pretențiilor acestora să se facă o adăugire la lege, atribut exclusiv alputerii legiuitoare, din care, conform Constituției R., autoritatea judecătorească nu face parte.
Instituirea prin lege a unei salarizări diferite a procurorilor din structurile
DNA si DIICOT nu poate fi reținută ca un tratament diferențiat și discriminatoriu Între procurorii din cadrul acestora și judecătorii de la nivelul judecătoriilor, deoarece nu poate fi reținută o situație comparabilă sau analoagă între cele două categorii de magistrați.
Prin sentința în prezent atacată, instanța de fond a acordat despăgubiri egale cu diferențele dintre drepturile salariale încasate și cele ale procurorilor din cadrul DNA și DIICOT pentru perioada (...)-(...), perioadă în care, cu atât mai mult nu s-ar putea susține că ar fi fost întrunit, în situația reclamanților judecători, și elementul referitor la vechimea de 6 ani în funcția de judecător sau procuror - condiția prevăzută de lege pentru numirea în funcția de procuror la DNA/DIICOT, așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât să existe situația analoagă sau comparabilă care poate constitui premisa analizei situației de discriminare.
Nici dincolo de aspectul relevat mai sus nu poate fi reținut un tratament diferențiat discriminatoriu între procurorii din cadrul DNA și DO.I.I.C.O.T. și magistrații de la nivelul judecătoriilor tribunalelor și curților de apel, deoarece nu poate fi reținută o situație comparabilă sau analoagă între cele două categorii de magistrați, nici din punctul de vedere al structurilor în cadrul cărora aceștia funcționează (a), și nici din punctul de vedere al activității și atribuțiilor date prin lege în sarcina lor (b).
Salarizarea procurorilor din cadrul D. și D.J.J. C. O. T. s-a realizat în considerarea nivelului parchetului unde funcționează aceștia, respectiv P. de pe lângă I. Curte de C. și J. O. legiuitorului se conturează și se justifică și prin prevederile legale referitoare la condițiile pentru selecția procurorilor care urmează a fi numiți în cadrul acestor structuri, precum și pentru menținerea lor în funcție (L. nr.304/2004 republicată, art. 75 alin.(4)-(11».
Admiterea pretențiilor reclamanților reprezintă o modificare nepermisă a legii, instanța acordând sub titlu de "despăgubiri" drepturi salariale unei categorii în favoarea căreia legea nu le-a prevăzut, într-o manieră care prin efectele sale nesocotește și modifică În fapt chiar și normele pe care pretinde că înțelege să le aplice pentru compensarea discriminării, nesocotind întru totul condițiile pentru accederea în funcție (vechimea în funcția de judecător sau procuror de minim 6 ani) și caracterul temporar al salarizării speciale a procurorilor DNA și D., căci, prin acordarea diferențelor salariale cu titlu de "despăgubiri pentru discriminare" se ajunge în fapt la acordarea lor perpetuă, cu eludarea deci a condițiilor prevăzute de lege, menționate mai sus, respectiv ca respectiva persoană să aibă vechimea în funcția de judecător sau procuror necesară, să fi trecut prin procesul de selecție prevăzut de lege pentru numire, respectiv în urma evaluării anuale a activității să nu fi fost revocat din funcția din cadrul DNA/DIICOT, revenind astfel la parchetul unde a funcționat anterior sau la un alt parchet unde ar avea dreptul să funcționeze.
Existența unei situații de discriminare se apreciază pentru drepturi ale persoanelor aflate în situații comparabile, ceea ce nu este cazul nici din punctul de vedere al activității categoriilor interesate, în speța de față.
Deși, raportat la activitatea desfășurată și alți magistrați de la alte instanțe efectuează în parte activități similare celor desfășurate de procurorii DNA/DIICOT, este de observa,t că activitatea desfășurată de procurorii din cadrul DNA și DIICOT ca structură a P. de pe lângă I. este o activitate ce implică dobândirea unor cunoștințe de specialitate deosebite, care să permită acestora conducerea, supravegherea și controlul nemijlocit, conform art. 10 din L. nr.
508/2004 asupra specialiștilor cu înaltă calificare în domeniul prelucrării șivalorificării informațiilor, economice, financiare, bancare, vamale (conform art. 10 alin. 1 din aceeași lege). În această situație, în cauză nu poate fi în discuție o încălcare a prevederilor privind interzicerea discriminării întrucât diferența de tratament săvârșită de stat trebuie să fie între indivizi aflați în situații analoge, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, în cauză justificându-se tratamentul diferențiat stabilit de lege, activitatea de urmărire penală a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT fiind una specifică, specializată în sensul că efectuează urmărirea penală pentru anumite infracțiuni, dar au în atribuții și aspecte ce nu țin de activitatea de judecată, de atribuțiile unor magistrați judecători sau procurori de la alte instanțe, cum ar fi studierea cauzelor care generează săvârșirea infracțiunilor de criminalitate organizate, trafic de droguri, criminalitate informatică și terorism și a condițiilor care le favorizează, elaborarea propunerilor în vederea eliminării acestora, precum și pentru perfecționarea legislației penale în acest domeniu (art. 2 din lege).
În ceea ce privește diferențele de salarizare ale reclamanților care au calitatea de personal auxiliar sau conex față de salarizarea personalului auxiliar sau conex din cadrul DNA si DIICOT, arată următoarele:
Conform art. 3 alin.(7) din O. nr. 8/2007, salariile de bază pentru personalul auxiliar de specialitate de la Înalta Curte de Casație și Justiție, de la
Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, de la D. N. A. și de la D. de I. a I. de C. O. și T. sunt cu 10% mai mari decât cele stabilite potrivit prevederilor alin. (4).
Este limpede că reclamanții au fost, în perioada pentru care s-a admis în parte acțiunea, salarizați în temeiul unei legi speciale, care stabilește în mod exhaustiv drepturile salariale și alte drepturi de care aceștia beneficiază. Câtă vreme art. 3 alin.(7) statua in terminis că salariile personalului auxiliar de la DNA- DIICOT sunt cu 10% mai mari decât cele prevăzute de alin.(l), nu este cazul a specula asupra locului DNA- DIICOT în ierarhia judiciară, pentru a justifica vreo concluzie conform căreia date fiind atribuțiile acestor structuri, stabilirea unui asemenea adaos ar fi fost sau nu justificată. Admiterea în întregime, și pentru perioada anterioară date de (...) a pretențiilor reclamanților în prezenta acțiune ar însemna o adăugare la lege, în flagrantă contradicție cu deciziile C. C. conform cărora este în dezacord cu legea fundamentală înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În materie de salarizare, existența unor situații analoage sau comparabile trebuie analizată nu numai prin prisma calității de personal auxiliar de specialitate, întrucât criteriul este prea general. Același art. 3 din O. nr. 8/2007 stabilea, de altfel, adaosuri similare în funcție de nivelul instanței/parchetului și pentru personalul auxiliar de la tribunale și parchetele de pe lângă ele și pentru cel de la curțile de apel. S. de văzut și atribuțiile de serviciu ale diferitelor categorii de grefieri, care sunt diferențiate atât din punctul de vedere al funcției, și din punctul de vedere al reglementărilor privind organizarea judiciară, cu incidență în ceea ce privește condițiile pentru ocuparea unei anumite funcții, conținutul concret al atribuțiilor de serviciu și complexitatea acestora.
Instituirea unor reguli speciale, în considerarea unor situații deosebite, nu contravine principiului constituțional pentru muncă egală sau de valoare egală, plată egală, deoarece acesta vizează doar excluderea oricărei discriminări în materia stabilirii sau modificării salariilor categoriilor de personal care au același fel al muncii, aceleași cerințe și condiții de muncă și aceleași atribuții de serviciu, nu și identitatea de tratament juridic.
Invocarea condițiilor de încadrare a personalului auxiliar nu este relevantă în cauză, căci analiza acestora nu poate susține pretențiile reclamanților, de vreme ce aceste pretenții vizează despăgubiri întemeiate pe discriminarea în privința drepturilor salariale, iar nu pe discriminarea în privința accesului la funcții.
De asemenea, tot relativ la argumentele referitoare la discriminarea rec/amanților, Curtea Constituțională a statuat în repetate rânduri că sunt neconstituționale dispozițiile lega le din care se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. (e.g. Deciziile nr. 818, 819, 820 și 821 din anul 2008). În plus, sunt de avut în vedere și cele statuate asupra exigențelor separației puterilor în stat, de către Curtea Constituțională prin D. nr. 8., prin care s-a constatat existența unui conflict de natură constituțională între autoritatea judecătorească și Parlamentul și Guvernul României.
Pârâtul MINISTERUL JUSTIȚIEI a solicitat admiterea recursului, casarea sentinței și respingerea cererii formulate.
În primul rând, instanța de fond la pronunțarea sentinței atacate nu a avut în vedere Hotărârea CJUE pronunțată în Cauza C-310/10 prin care a fost respinsă cererea de pronunțare a unei hotărâri preliminare solicitată de C. de A. B. în dosarul nr.5569.(...) și motivată de faptul că un eventual tratament discriminatoriu în materie de remunerare între magistrați, în considerarea statutului de care beneficiază procurorii din cadrul DNA și DIICOT nu intră în domeniul de aplicare al D. 2. a C. din 29 iunie 2000 de punere în aplicare a principiului egalității de tratament între persoane, fără deosebire de rasă sau origine etnică și nici în cel al D. 2000/78/CE a C. din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în favoarea egalității de tratament în ceea ce privește încadrarea în muncă și ocuparea forței de muncă.
A., art. 19 din Tratatul privind funcționarea UE (ex-art. 13 din Tratatul de instituire a C. E.), în temeiul căruia au fost adoptate directivele menționate, reglementează competențele UE în materia politicilor antidiscriminare și nu menționează, printre criteriile de discriminare enumerate la alin. 1, categoria socio- profesională sau locul de muncă. Pe cale de consecință, acest articol nu poate constitui temei juridic pentru adoptarea unor măsuri legislative ale UE de combatere a unor astfel de discriminări.
Totodată, instanța de fond în mod greșit a admis acțiunea reclamanților și a constatat existența unei discriminări raportat la obiectul acțiunii și în consecință a obligat pârâții la plata unor despăgubiri constând în drepturi salariale omițând să ia în considerare deciziile nr.818/(...) ale C. C. prin care s-a statuat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) si ale art. 27 alin. (1) din o. G. nr.137/2000 sunt neconstituționale in măsura in care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative".
Trebuie observat ca, prin hotărârea pronunțata, instanța de fond a dispus obligarea ordonatorilor de credite la plata În favoarea reclamanților a unor drepturi salariale în alt cuantum decât cel stabilit de actul normativ incident în materia salarizării personalului din justiție.
În aceste condiții, apreciază ca prin hotărârea pronunțata si prin acordarea unor drepturi neprevăzute de actul normativ în vigoare în materia magistraților, respectiv a personalului auxiliar prima instanța a depășit limitele puteriijudecătorești și s-a arogat atribuții de legiferare, imixtiune de nepermis în sfera de atribuții a autorității legiuitoare, ceea ce atrage incidența motivului de casare prevăzut la art. 304 pct. 4 C. proc. civ.
Soluția primei instanțe este nelegala și prin prisma motivului de modificare reglementat de art. 304 pct. 9 Cod procedura civila.
În motivarea soluției primei instanțe s-a reținut a fi discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul DNA și DIICOT cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr.2..
Contrar celor reținute de instanța de fond solicită a se avea în vedere D. nr.5730/(...), prin care instanța suprema, Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că, în raport de dispozițiile art.11 alin.1 din OUG nr.2. și de dispozițiile art.1 alin.1 și 2 din OUG nr.43/2002, DNA și DIICOT sunt structuri cu personalitate distinctă, iar procurorii din cadrul acestor structuri sunt salarizați potrivit anexei la OG nr.2., iar în stabilirea indemnizațiilor acestora se are în vedere criteriul naturii cauzelor pe care le instrumentează și anume combaterea infracțiunilor de criminalitate organizata și terorism, precum și a corupției.
În conformitate cu jurisprudența CEDO se poate observa că, salarizarea procurorilor DIICOT și DNA a avut în vedere respectarea raportului de proporționalitate necesar între mijloacele folosite și scopul urmărit prin adoptarea acesteia.
În ceea ce privește încadrarea procurorilor la D. și D. este de observat că legiuitorul a menținut regula numirii acestora, iar nu a promovării, a exercitării pe o durata temporara a funcției de procuror în cadrul acestui parchet, precum și a revenirii pe postul deținut anterior.
Prin urmare, în vederea numirii în cadrul D. și D. nu este necesar ca procurorul în cauză să aibă grad profesional de procuror al P. de lângă Î., ceea ce duce la concluzia inexistenței unor reguli diferite de promovare în profesie între judecători și procurori.
A. în vedere faptul că procurorii de la DNA și DIICOT ocupă aceste funcții pe o perioadă de timp limitată și că primesc drepturi salariale similare cu cele ale unui procuror de la P. de pe lângă Î. numai pe perioada desfășurării activității în cadrul acestor structuri, consideră că în mod evident criteriul esențial avut în vedere de legiuitor în acest caz este cel al nivelului instanței sau al parchetului.
Prin admiterea acțiunii instanța instituie un sistem de salarizare paralel cu cel stabilit de legiuitor, ceea ce nu poate fi permis, deoarece în mod evident, solicitarea reclamanților de a li se acorda, prin hotărâri judecătorești indemnizațiile de încadrare brute lunare corespunzătoare procurorilor D. și D. determină o răsturnare a sistemului de salarizare instituit prin O. nr. 2.. Se ajunge în acest fel ca toți magistrații să primească drepturi salariale corespunzătoare P. de pe lângă Î.C.C.J., fără îndeplinirea cerințelor imperative ale legii speciale de salarizare.
Așa fiind, solicită a se avea în vedere că criteriul principal de departajare avut în vedere de legiuitor la stabilirea salarizării magistraților, care rezultă din enumerarea legii este acela al nivelului instanței/parchetului.
Instanța de fond reține în considerente că, în prezenta cauză, există o situație discriminatorie care determină incidența dispozițiilor O. nr. 137/2000, ale art. 16 și 20 din Constituție, art. 14 din CEDO, întrucât procurorii de la DNA și DIICOT sunt salarizați diferențiat față de magistrați fără a îndeplini criteriile imperative impuse de art. 3 alin.1 din OUG nr. 2., în baza unor dispoziții legale existente în același act normativ.
Contrar celor reținute de prima instanță apreciază că dispozițiile O. nr.
137/2000 nu sunt aplicabile, întrucât despăgubirile și acțiunea în despăgubiriavute în vedere de O. nr.137/2000 sunt în legătură cu fapte sau acte de discriminare, înțelese ca acțiuni ori inacțiuni ilicite prin care se restrânge sau se înlătură folosința ori exercitarea, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor deja recunoscute de lege.
A. că, nu se poate pune în discuție incidenta dispozițiilor O. nr.137/2000, în lipsa unui text de lege care să recunoască reclamanților dreptul pretins prin prezenta cerere.
Din examinarea cuprinsului Ordonanței G. nr.137/2000 rezultă că legiuitorul nu a avut în vedere modul de reglementare a unor relații sociale prin lege ori alte acte normative, folosindu-se sintagme cum sunt: "exercitarea următoarelor drepturi" - art.1 alin. (2), "exercitarea drepturilor enunțate" - art.1 alin. (3), restrângerea, înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate, a drepturilor omului și a libertăților fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege" - art.2 alin.(1), "comportament discriminatoriu", "persoana care se consideră discriminată poate sesiza C. în termen de un an de la data săvârșirii faptei sau de la data la care putea să ia cunoștință de săvârșirea ei" etc.
În mod evident, exercitarea unor drepturi se referă la modul de aplicare a unor dispoziții legale care instituie acele drepturi, iar nu la examinarea soluțiilor legislative alese de către legiuitor.
Prin urmare, modul de stabilire prin lege a unor drepturi în favoarea unor categorii profesionale în mod diferit față de alte categorii ori nereglementarea de către legiuitor a anumitor aspecte care țin de statutul profesional al unei categorii nu este o problemă ce poate fi apreciată din punctul de vedere al discriminării, depășind cadrul legal reglementat prin O. G. nr.137/2000.
Această critică este susținută și a fost recunoscută și prin decizia nr.821 din 3 iulie 2008 a C. C., care a admis excepția de neconstituționalitate si a constatat ca" prevederile ari. 1, ari. 2 alin. (3) si ale ari. 27 alin. (1) din O. nr.137/2000 sunt neconstituționale in măsura in care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiască cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse in alte acte normative".
De asemenea, prin D. nr.1325/(...), Curtea Constituțională a constatat că înțelesul dispozițiilor OG nr.137/2000, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor.
Totodată, rugăm instanța de recurs să aibă în vedere și Hotărârea 355/(...) a C. N. pentru C. D. prin care acest organism a soluționat petiția formulată de M. M. P., D. A. ș.a. prin care s-a solicitat constatarea existenței unui tratament diferențiat între procurorii și judecătorii care își desfășoară activitatea în cadrul judecătoriilor, tribunalelor, curților de apel și a parchetelor de pe lângă acestea pe de o parte și procurorii din cadrul DNA și DIICOT pe de altă parte. Prin hotărârea mai sus menționată CNCD a statuat ca faptele prezentate nu constituie discriminare potrivit OG 137/2000.
În concluzie, nu se poate vorbi de o încălcare a prevederilor internaționale, în speță, art.14 din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a libertăților Fundamentale, întrucât tratamentul diferit nu vizează persoane aflate în situații analoage.
De asemenea, în mod greșit instanța de fond a dispus obligarea M.ui J. la plata drepturilor salariale solicitate de către reclamanți, actualizate în funcție de rata inflației la data plății, întrucât potrivit art. 1088 cod civil "la obligațiile ce auca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legala, afara de regulile speciale în materie de comerț, de fidejusiune și societate .... aceste daune interese ..... nu sunt debite decât în ziua cererii în judecata, afară de cazurile în care, după lege, dobânda curge de drept." Din interpretarea dispozițiilor legale mai sus menționate rezultă că, reclamanții, pretinși creditori ai unei obligații având drept obiect o sumă de bani nu pot pretinde drept echivalent al presupusului "prejudiciu încercat prin întârziere la executare" decât dobânda stabilită de lege, aceasta fiind datorata numai cu începere din ziua cererii de chemare în judecata, dată de la care Ministerul Justiției a fost pus în întârziere cu privire la obligația de executat.
Consideră că în cauza de față nici dobânda legala nu poate fi acordata, având în vedere că una dintre condițiile necesare este ca debitorul să nu fi executat obligația sa față de creditor.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate,
C. reține următoarele:
Recursurile sunt parțial fondate și urmează a fi admise pentru următoarele considerente.
Cât privește susținerea că nu există un temei legal pentru plata drepturilor solicitate prin acțiune, C. constată că acestea au fost în mod legitim acordate nu în cadrul unui litigiu pentru obținerea unor drepturi salariale prevăzute explicit prin lege în favoarea reclamanților, ci în cadrul unei acțiuni ce a tins la constatarea unei situații de discriminare și la repararea acesteia prin echivalent bănesc, pentru înlăturarea discriminării. Temeiul legal al acțiunii și implicit al sentinței de admitere a acesteia îl constituie textele legale interne și internaționale care permit o atare sancțiune a tratamentelor discriminatorii, indicate de altfel în hotărârea recurată.
S-a mai arătat în motivele de recurs că prin decizia C. C. a R. nr. 8., a fost admisă excepția de neconstituționalitate a prevederilor art. 1, 2 alin. 3 și art. 27 alin. 1 din O. nr. 137/2000.
Trebuie observat, în acest context, că deși din această perspectivă instanțele sunt oprite de a mai cenzura prin hotărârile pronunțate situațiile de discriminare determinate de prevederi legale discriminatorii, rămân a fi aplicate în același domeniu dispozițiile legale internaționale, care au prioritate față de cele interne, potrivit art. 20 din Constituția R..
Or, hotărârea atacată face trimitere la toate dispozițiile legale internaționale incidente sub acest raport, motiv pentru care urmează a fi respinsă critica privind lipsa temeiului legal al hotărârii.
S-a mai făcut trimitere la decizia prin care Curtea Constituțională a R. a constatat existența unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte, reținând că în exercitarea atribuțiilor prevăzute de art. 126 alin. 33 din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are competența de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. 4 din Constituția R., fără încă a putea institui, modifica sau abroga norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora. S-a apreciat că față de cele arătate, D. nr. 46/(...) a Înaltei Curți de C. și Justiție, invocată de reclamanți nu poate constitui temei pentru admiterea acțiunii de față.
În primul rând, C. constată că reclamanții au invocat în susținerea temeiniciei acțiunii lor D. nr. V. a Înaltei Curți de C. și Justiție, iar nu decizia nr.
46/2008, aceasta din urmă vizând acordarea sporului de confidențialitate magistraților și neavând legătură cu cauza. În al doilea rând, trebuie observat căîn cuprinsul deciziei nr. 838 din 27 mai 2009 a C. C. a R., aceasta a subliniat că
„apare ca evident că decizia pronunțată de Curtea Constituțională în soluționarea conflictului juridic de natură constituțională nu poate produce nici un efect cu privire la valabilitatea deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție în exercitarea atribuției consacrate de art. 329 din Codul de procedură civilă.
De altfel, C. a statuat și cu alte ocazii că, potrivit competențelor sale, care sunt expres și limitativ prevăzute de art. 146 din Constituție și de L. nr. 4., aceasta asigură, pe calea controlului de constituționalitate, supremația Constituției în sistemul juridic normativ, nefiind competentă să cenzureze legalitatea unor hotărâri judecătorești sau să constate că acestea sunt lipsite de efecte juridice (D. nr. 988 din 1 octombrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al
R., Partea I, nr. 84 din 24 noiembrie 2008)";.
Ca atare, urmează a fi respins acest motiv de recurs invocat, fiind legitim ca instanțele să se raporteze la decizii pronunțate de Înalta Curte de Casație și
Justiție în interesul legii și care au pertinență în soluționarea cauzelor cu care sunt investite. D. C. C. a R. nu impietează asupra obligativității deciziilor Înaltei
Curți de C. și Justiție, raportat și la prevederile art. 329 C.proc.civ.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că acțiunea este neîntemeiată, fiind justificată diferențierea de ordin salarial între procurorii de la DNA și DIICOT și reclamanți.
C. apreciază ca întemeiate reținerile instanței de fond sub acest aspect.
Chiar dacă ar exista o aparență de legalitate în acordarea unor coeficienți de multiplicare superiori procurorilor de la DNA și DIICOT, raportat la nivelul parchetului unde funcționează și la situația de egalitate ce trebuie asigurată în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în realitate, salarizarea superioară a acestora față de celelalte categorii de magistrați creează o situație de discriminare nelegală. Așa cum s-a subliniat, procurorul din cadrul DNA și DIICOT beneficiază, datorită prevederilor O. nr. 2., de o salarizare superioară judecătorului care judecă acele cauze instrumentate de acești procurori în faza de urmărire penală. Or, nu se pot admite argumentele extrem de generale aduse în cuprinsul recursului M.ui J. în justificarea unei atari diferențieri. În mod evident, plusul de importanță a acestui gen de litigii se reflectă și în faza de judecată, magistratul însărcinat cu soluționarea cauzei prin pronunțarea unei hotărâri fiind în mod egal supus aceleiași dificultăți sporite. Pe de altă parte, sunt grăitoare, raportat la magistrații care nu soluționează cauze de corupție, argumentele aduse de Înalta Curte de Casație și Justiție în cuprinsul deciziei nr. V. (invocate pe larg în motivarea sentinței atacate), care, chiar dacă nu reglementează situația dedusă judecății în prezenta cauză, se referă la o pricină asemănătoare, dată tot de discriminarea salarială între magistrații care la acea dată aveau atribuții efective în domeniul prevenirii, descoperirii și sancționării faptelor de corupție și ceilalți magistrați. Or, aceste considerente au fost avute în vedere de prima instanță și pot reprezenta o justă întemeiere pentru admiterea acțiunii, situațiile cenzurate în cadrul celor hotărâri fiind similare.
Apar ca nerelevante motivele de recurs privind caracterul temporar al prezenței procurorilor în cadrul DNA și DIICOT, dat fiind că situația de discriminare se verifică în raport de perioada în care aceștia funcționează în cadrul acestor direcții.
Cât privește susținerea că diferențierea salarială se justifică în raport de nivelul instanței unde funcționează magistrații între care se face comparația, C. constată că, așa cum s-a arătat în sentința atacată, argumentul este formal, întrucât cauzele instrumentate de acești procurori sunt judecate de instanțe de nivel inferior Înaltei Curți de C. și Justiție, astfel încât diferențierea nu se justifică nici sub acest raport, existând din acest punct de vedere procurori din cadrul
DNA și DIICOT care funcționează în structuri teritoriale, analog structurii celorlalte instanțe și parchete.
La fel de formal apare și argumentul privind numirea procurorului în cadrul DNA și DIICOT, fără a dobândi grad profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție; modalitatea de numire nu diminuează cu nimic situația de discriminare ivită între magistrați și nici nu o justifică, fiind doar sursa acesteia. De asemenea, apărarea privind sursa situației de tratament diferențiat, anume, regulile de organizare judiciară incidente, nu înlătură caracterul nelegal al discriminării astfel făcute.
Cât privește actualizarea cu indicele de inflație, solicitată de reclamanți și acordată prin prezenta decizie, C. apreciază că sumele datorate cu titlu de drepturi salariale și neacordate trebuie astfel actualizate pentru a se asigura deplina reparare a prejudiciului creat prin neplata unor drepturi legale, în conformitate și cu prevederile art. 78 alin. 1 Codul muncii, text de lege cu valoare de principiu în ceea ce privește situația nelegalei neacordări a unor drepturi salariale, și care stipulează că în cazul concedierii efectuate în mod netemeinic și nelegal, instanța va obliga angajatorul la plata unor despăgubiri egale cu salariile indexate, majorate și reactualizate. Or, chiar dacă nu este vorba în speță de o nelegală concediere, rațiunea legii este aceeași, anume, integrala reparare a prejudiciului creat printr-o injustă neplată a unor drepturi salariale; știut fiind că salariul reprezintă de principiu sursa traiului zilnic al angajatului, apare ca legitimă solicitarea de a se actualiza cu rata inflației aceste sume, astfel încât puterea de cumpărare să se prezerve iar neplata la termen să nu diminueze importanța economică a acestor sume. De altfel, plata salariului este cel puțin lunară, astfel încât cu privire la orice drepturi de natură salarială, angajatorul este de drept în întârziere, potrivit art. 161 alin. 1 coroborat cu art. 155 Codul muncii, situație în care actualizarea sumei de natură salarială neplătită la timp apare ca imperativă.
Pe de altă parte, C. subliniază că instanța de fond nu a obligat pârâții și la plata dobânzii, ci doar la plata sumelor indexate, așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât criticile din recursul pârâtului Ministerul Justiției sub acest aspect apar ca vădit nefondate.
În ceea ce privește însă cererea formulată de reclamantele intimate M. D.
A., F. O. L., I. A. M., G. M. I., C. reține că în mod nelegal aceasta a fost admisă de instanța de fond, criticile recurenților sub acest aspect apărând ca întemeiate.
A., după cum în mod corect a arătat instanța de fond, vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr. 2., acest element explicit sau implicit, de la caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Or, în situația în situația reclamantelor amintite nu este îndeplinită condiția esențială referitoare la vechimea de 6 ani în funcția de judecător sau procuror - condiția prevăzută de lege pentru numirea în funcția de procuror la DNA/DIICOT, așa cum s-a arătat mai sus, astfel încât să existe situația analoagă sau comparabilă care poate constitui premisa analizei situației de discriminare.
În lipsa unei situații identice sau comparabile, în mod greșit instanța de fond a constatat existența unei discriminări, motivele de recurs sub acest aspect apărând ca fondate, cu consecința modificării sentinței atacate în sensul respingerii ca nefondate a acțiunii formulate de aceste reclamante.
În ceea ce privește diferențele de salarizare ale reclamanților care au calitatea de personal auxiliar sau conex față de salarizarea personalului auxiliar sau conex din cadrul DNA si DIICOT, C. reține că instanța de fond nu a făcut nici o analiză a situației acestora care să justifice existența unei discriminări, fapt ceechivalează cu o nepronunțare sub acest aspect asupra fondului litigiului, în sensul art. 312 alin. 5 C.pr.civilă.
În consecință, față de ansamblul considerentelor expuse mai sus, în temeiul art. 304 pct. 9 raportat la art. 312 alin. 1,2 și 5 C.pr.civilă, C. va admite recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2162 din (...) a T.ui C. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o va modifica în parte în sensul că respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții M. D. A., F. O. L., I. A. M., G. M. I. pentru perioada (...) - (...).
Va casa în parte sentința, în ce privește acțiunea formulată de reclamanții
F. C. G., G. T., R. M. L., M. M., B. I. L., P. M. C., P. I., C. L. P., F. D. R., A. A., C.
S., M. G. M., A. M. F., I. C., S. M., V. N. M., B. V., B. A., S. A. pentru perioada (...)
- (...) și va trimite cauza spre rejudecare în aceste limite la aceeași instanță.
Vor fi menținute celelalte dispoziții ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Admite recursurile declarate de pârâții CURTEA DE APEL CLUJ și MINISTERUL JUSTIȚIEI împotriva sentinței civile nr. 2162 din (...) a T.ui C. pronunțate în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca nefondată acțiunea formulată de reclamanții M. D. A., F. O. L., I. A. M., G. M. I. pentru perioada (...) - (...).
Casează în parte sentința, în ce privește acțiunea formulată de reclamanții F. C. G., G. T., R. M. L., M. M., B. I. L., P. M. C., P. I., C. L. P., F. D. R., A. A., C. S., M. G. M., A. M. F., I. C., S. M., V. N. M., B. V., B. A., S. A. pentru perioada (...)
- (...) și trimite cauza spre rejudecare în aceste limite la aceeași instanță.
Menține celelalte dispoziții ale hotărârii atacate care nu contravin prezentei decizii.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I. T. D. C. G. G. L. T.
GREFIER
N. N.
Red.DCG Dact.SzM/3ex.
| ← Decizia nr. 778/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 4571/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
