Decizia nr. 2832/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
DOSAR NR. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 2832/R/2012
Ședința publică din data de 5 iunie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I.-R. M.
JUDECĂTORI: C. M.
S.-C. B.
GREFIER: G. C.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta SC T. F. S. B. împotriva sentinței civile nr. 78 din 18 ianuarie 2012, pronunțată de T. B.-N. în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat M. C. A., având ca obiect contestație decizie de concediere.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente au fost consemnate în încheierile de ședință din 23 mai 2012 și, respectiv, 29 mai 2012, încheieri care fac parte din prezenta decizie.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față:
Prin acțiunea înregistrată la acest T. sub nr. 1776/112/(...), ulterior precizată la data de (...), reclamantul M. C.-A. a chemat în judecată pe pârâta S.
„. F. S. B., solicitând instanței ca, prin sentința ce o va pronunța, să anuleze dispoziția nr. 22/(...) emisă de pârâta S. „. F. S. B., prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, începând cu
11.03.201, să constate că raporturile de muncă dintre reclamant și pârâtă au încetat, în baza art. 55 lit. c, în principal, în temeiul art. 79 alin 8 din C. muncii și, in secundar, potrivit art. 79 alin. 7 din C. muncii;
Reclamantul a mai solicitat obligarea pârâtei să-i plătească reclamantului: salariul neachitat pe luna februarie 2011; indemnizația pentru concediul de odihnă aferent anului 2010, neefectuat; indemnizația pentru concediul de odihnă aferent perioadei lucrate din anul 2011, toate indexate cu indicele inflației, precum si dobânda legală pană la data plății efective.
S-a mai solicitat obligarea pârâtei la restituirea carnetului de muncă al reclamantului completat la zi, precum și a diplomelor de inginer sistem de securitate și tehnician in sisteme de securitate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamantul a arătat că prin notificarea emisă de pârâtă a fost invitat să se prezinte la sediul acesteia pentru data de (...), în vederea participării la cercetarea disciplinară. Ulterior, prin dispoziția nr. 22 emisă la data de (...), pârâta i-a adus la cunoștință desfacerea contractului de muncă începând cu data de (...), în temeiul dispozițiilor art. 61 litera a) din C. Muncii.
Reclamantul a considerat că această decizie este lovită de nulitate absolută întrucât el îndeplinea funcția de director tehnic in cadrul societății si nu se facevinovat de săvârșirea unei abateri grave sau abateri repetate de la regulile de disciplină a muncii care să justifice luarea acestei măsuri. Pârâta, nici prin notificarea comunicată și nici prin dispoziția de desfacere a contractului de muncă, nu a făcut nicio referire la abaterea gravă sau abaterile repetate reținute în sarcina lui.
La începutul lunii februarie, în urma unor discuții purtate cu administratorul pârâtei, părțile au convenit ca, începând cu data de (...), să înceteze raporturile de muncă prin acordul pârtilor, iar începând cu (...) sa nu se mai prezinte la muncă, deoarece in perioada de preaviz a lucrat in cadrul societății și 12 ore/zi.
S-a mai arătat că dispoziția nr.22/2011 de desfacere a contractului de muncă este nelegală și pentru considerentul ca prin înscrisul anexat a adus la cunoștință pârâtei, la data de (...), faptul că înțelege să demisioneze din funcția de director tehnic si sa înceteze raporturile de muncă in baza dispozițiilor art. 79 alin. 8 din C. muncii, începând cu data de (...). A adoptat aceasta hotărâre deoarece, anterior, prin înscrisul olograf a adus la cunoștința pârâtei intenția de a înceta raportul de munca începând cu data de (...), din motive personale, conform dispozițiilor art. 79 pct. 4 din C. Muncii, însă pârâta, prin rezoluția aplicată, nu a dat curs solicitării sale și in final, a emis dispoziția nr. 22/(...).
Totodată, s-a arătat că pârâta nu i-a plătit drepturile salariale pentru luna februarie 2011, indemnizația de concediu de odihna pentru anul 2010 si cea aferenta lunilor ianuarie-martie 2011.
De asemenea, s-a arătat că pârâta, prin reprezentantul sau legal, a refuzat să-i predea diploma de inginer sistem de securitate și cea de tehnician în sisteme de securitate, cu motivarea că acestea „rămân la firmă întrucât cursul a fost plătit de firmă";.
În drept, s-au invocat dispozițiile din art. 281 si următoarele, art. 284, 285 si următoarele, art. 79 alin. 8, art. 263 si următoarele din C. Muncii.
Prin precizarea de acțiune se mai invocă și nerespectarea dispozițiilor art. 74 alin 1 și art. 268 alin 2 din C. muncii, decizia de concediere disciplinară necuprinzând descrierea faptei care a fost săvârșită de către salariat și prevederile din regulamentul intern care ar fi fost încălcate.
Pârâta S. „. F. S. B., a formulat întâmpinare, prin care a arătat că este de acord cu admiterea în parte a acțiunii, respectiv doar cu admiterea cererilor prin care se solicită obligarea la plata salariului pe luna februarie 2011 și doar pentru munca prestată în perioada (...)-(...) (174,5 lei) precum și plata indemnizației de concediu pe lunile ianuarie - februarie 2011, în raport de zilele lucrate, solicitând respingerea tuturor celorlalte cereri din acțiunea reclamantului.
Prin cererea reconvențională, pârâta-reclamantă a solicitat obligarea reclamantului-pârât la plata sumei de 12.859,98 lei, reprezentând despăgubiri, pentru prejudiciul adus patrimoniului societății ca urmare a desfacerii contractului de muncă pentru motive disciplinare.
În ședința publică din 1 iunie 2011, tribunalul a pus în discuția părților excepția nulității deciziei de concediere disciplinară, nr.22/(...), având în vedere că, în cuprinsul acesteia, nu este descrisă fapta pentru care a fost sancționat reclamantului și s-a aplicat sancțiunea disciplinară; nu sunt indicate dispozițiile din statut , din regulament sau din contractul individual de muncă ce au fost încălcate de angajat , așa cum prevăd dispozițiile art.252 alin.2 din C. muncii, în urma republicării, fostul art.268 alin.2 , in vigoare la data aplicării sancțiunii disciplinare.
În ședința publică din data de 11 ianuarie 2012, reprezentanta reclamantului, în lipsa acestuia, a arătat că renunță la judecată în ce privește cererea având obiect obligare a pârâtei la restituirea diplomelor obținute dereclamant în timpul angajării la pârâtă, urmare a absolvirii a două cursuri de perfecționare, însă întrucât reclamantul a nu a renunțat personal la această cerere nici oral și nici în scris, prin concluziile scrise, a solicitat și admiterea acestor cereri.
Prin sentința civilă nr. 78/F/(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud, s-a admis în parte acțiunea precizată formulată de reclamantul M. C.-A., în contradictoriu cu pârâta S. „. F. S. B. și în consecință:
- s-a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr.22 din (...) emisă de pârâta S. „. F. S. B., prin care s-a dispus desfacerea disciplinară a contractului de muncă al reclamantului, începând cu (...);
- s-a constatat că raporturile de muncă dintre reclamant și pârâtă au încetat, prin demisie, conform art.79 al.7 din C. muncii în vigoare la data încetării, începând cu data de (...);
- a fost obligată pârâta să efectueze mențiunile corespunzătoare în carnetul de muncă al reclamantului și să-l restituie acestuia completat la zi;
- a fost obligată pârâta să plătească reclamantului suma netă de 689 lei reprezentând salariul pentru luna februarie 2011 și dobânda legală aferentă acestei sume calculată pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data plății efective;
- a fost obligată pârâta să plătească reclamantului indemnizația aferentă concediului de odihnă corespunzătoare perioadei lucrate din anul 2011 ((...)-(...)) și dobânda legală calculată pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data plății efective;
- a fost obligată pârâta să predea reclamantului, în original, diplomele de absolvire a cursurilor ARTS, efectuate în timpul angajării.
S-au respins celelalte cereri formulate de reclamant, ca neîntemeiate.
Prin aceeași hotărâre s-a respins ca neîntemeiată cererea reconvențională formulată de pârâta-reclamantă S. „. F. S. B., împotriva reclamantului-pârât M.
C.-A.
A fost obligată pârâta să plătească reclamantului 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut următoarele:
Între reclamantul M. C.-A. și pârâta SC „. F. B. s-a încheiat contractul individual de muncă, înregistrat la ITM sub nr.217978/(...), reclamantul având calitatea de salariat începând cu data de (...), în funcția de director tehnic, cu normă întreagă de 8 ore/zi și 40 ore/săptămână, un număr de 21 de zile concediu de odihnă, salariu de bază brut de 1.000 lei/lună cu data de plată în
15 a fiecărei luni și totodată a fost prevăzută durata preavizului în caz de demisie de 15 zile calendaristice.
Referitor la legalitatea dispoziției de desfacere a contractului individual de muncă, s-a reținut că, prin dispoziția nr.22/(...), întitulată „De desfacere a contractului de muncă"; în temeiul art.61(a) din C. muncii s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de (...), în cuprinsul dispoziției făcându-se mențiunea că aceasta se va comunica reclamantului în termen de 5 zile și că reclamantul poate formula plângere în termen de 30 de zile de la comunicare la J., ori această decizie de concediere nu îndeplinește cerințele de formă prevăzute de legiuitor sub sancțiunea nulității absolute în art. 268 alin.
2, respectiv actualul art. 252 alin. 2 C. muncii.
T. a reținut că, în decizia de sancționare disciplinară, pârâta a indicat doar temeiul de drept comun general, respectiv art.61 litera „a"; din C. muncii, termenul în care sancțiunea poate fi contestată și instanța la care poate fi atacată, niciuna din celelalte mențiuni obligatorii nefiind menționate înconținutul deciziei. A., nu este descrisă fapta, nu s-au indicat dispozițiile încălcate, motivele pentru care nu s-a efectuat cercetarea disciplinară prealabilă, astfel că tribunalul a reținut că cererea reclamantului prin care solicită constatarea nulității absolute a deciziei de sancționare disciplinară este întemeiată.
Referitor la cererea reclamantului prin care acesta solicită constatareaîncetării raporturilor de muncă prin demisie, tribunalul a reținut că reclamantul adepus la angajator notificarea scrisă ce conține demisia la data de (...), solicitând încetarea raporturilor de muncă începând cu data de 30 martie 2011, cerere pe care administratorul angajatorului a scris rezoluția „ nu se aprobă";,
S-a mai reținut că, în susținerea existenței unei demisii fără preaviz, reclamantul a depus la dosar cererea redactată la calculator, care însă nu poartă nicio mențiune cu privire la depunerea ei la angajator, iar reclamantul nu a probat că angajatorul a refuzat înregistrarea acesteia.
S-a mai reținut că, deși în instanță reclamantul a susținut că sunt incidente motive de demisie fără preaviz, nu s-a probat că pârâta nu și-a îndeplinit obligațiile asumate prin contractul individual de muncă, respectiv că nu i s-au achitat salariile scadente anterior datei depunerii demisiei. Nu s-a probat nici faptul că pârâta nu a respectat programul de muncă al reclamantului, stabilit de comun acord.
Așa fiind, s-a constatat că cererea de constatare a încetării raporturilor de muncă prin demisie, fără preaviz, conform alin.8 din fostul art.79 din C. muncii, respectiv la 1 martie 2011, nu este întemeiată.
Reclamantul avea obligația de a se prezenta la serviciu pe toată durata preavizului menționat în contractul individual de muncă, respectiv 15 zile calendaristice de la înregistrarea demisiei la angajator, termen care se împlinea la data de 16 martie 2011, obligație pe care, deși acesta nu și-a îndeplinit-o, având în vedere constatarea nulității absolute a deciziei de desfacere disciplinară a contractului individual de muncă și a încetării raporturilor de muncă prin demisie, nu poate prezenta relevanță în cauză, decât sub aspectul datei până la care acesta este îndreptățit la plata drepturilor salariale.
T. a constatat astfel ca fiind întemeiată cererea de constatare a încetării raporturilor de muncă dintre părți, prin demisie, conform art.79 al.7 din C. muncii, începând cu data de (...).
Referitor la drepturile bănești solicitate de reclamant s-au reținut următoarele:
În ce privește salariul aferent lunii februarie 2011, tribunalul a reținut căreclamantul este îndreptățit să primească suma netă de 698 lei, așa cum apare menționată de către pârâtă în statul de plată aflat la fila 43 dosar de fond, sumă ce reprezintă drepturile salariale aferente perioadei lucrate efectiv din luna februarie 2011, respectiv 1-18 februarie 2011, în cadrul unui program de lucru de 8 ore, așa cum angajatorul menționează în foaia colectivă de prezență pentru luna respectivă (fila nr.45 dosar de fond).
Deși pârâta a invocat în fața instanței o înțelegere intervenită în luna ianuarie 2011, în sensul reducerii timpului de lucru al reclamantului de la 8 ore la 4 ore pe zi deci la o jumătate de normă și implicit și salarizarea doar pentru ½ normă, cât timp actele întocmite chiar de pârâtă infirmă aceste susțineri, tribunalul reține că înțelegerea dintre părți din luna ianuarie 2011, a intervenit doar sub aspectul locului desfășurării efective de către reclamant a muncii și nu cu privire la reducerea timpului de lucru și implicit și a salariului de bază la jumătate din cel ultim negociat și care, potrivit statului de plată aferent lunii ianuarie 2011, era de 1.340 lei.
Pe de altă parte, deși reclamantul a susținut că a prestat activitate în toată luna februarie 2011, din probatoriul testimonial administrat, coroborat cu pontajul aferent lunii februarie 2011, rezultă că în cea de-a patra săptămână din luna februarie reclamantul trebuia să presteze muncă la sediul societății și nu la domiciliu, astfel că tribunalul reține că, începând cu data de 21 februarie 2011, reclamantul nu a mai prestat efectiv activitate pentru pârâtă și, drept urmare, este îndreptățit să beneficieze de drepturile salariale doar pentru perioada lucrată din luna februarie, adică 112 ore așa cum reiese din pontajul întocmit de pârâtă și nu 160 ore, respectiv salariul net de 689 lei și nu salariul net de 973 lei.
În ce privește indemnizația pentru concediul de odihnă pretins neefectuat,aferent anului 2010, s-a reținut că cererea reclamantului este neîntemeiatăîntrucât, din foile colective de prezență aferente lunilor februarie, aprilie, iulie, august, octombrie, noiembrie și decembrie 2010 și din statele de plată corespunzătoare acelorași luni din anul 2010 rezultă că, în anul 2010, reclamantul a efectuat un număr de 21 de zile de concediu de odihnă, aceasta fiind durata concediului de odihnă prevăzută în contractul individual de muncă.
În ce privește indemnizația pentru concediul de odihnă aferent perioadei lucrate din anul 2011, s-a constatat că cererea reclamantului este întemeiată în parte în sensul că pârâta va fi obligată să plătească acestuia indemnizația calculată pentru concediul de odihnă determinat proporțional cu perioada lucrată din anul 2011, 1 ianuarie-18 februarie 2011 și potrivit art.146 alin.4(fostul art.141) din C. muncii, este permisă compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în cazul încetării contractului individual de muncă.
Cererea reclamantul prin care solicită obligarea reclamantei, ca pentrusumele restante anterior arătate, să plătească atât dobânda legală cât și suma ce reprezintă indexarea cu indicele inflației, tribunalul a admis-o doar în parte, în baza art.166 alin.4 din C. muncii, raportat la art.1088 C. civil, conform cărora angajatorul datorează daune interese pentru plata cu întârziere a salariului, daune care, pot fi doar echivalentul dobânzii legale, ce va fi calculată începând cu data scadenței și până la plata fiecărui drept legală.
S-a mai reținut că apărările pârâtei în sensul că nu a achitat drepturile salariale restante datorită culpei reclamantului, care nu s-a mai prezentat la sediul pârâtei, au fost înlăturate de tribunal deoarece pârâta avea posibilitatea să consemneze aceste sume la dispoziția reclamantului or, o astfel de probă nu s-a făcut deși a trecut aproape un an de la data încetării raporturilor de muncă.
Referitor la cererea având obiect predarea originalelor diplomelor de absolvire a cursurilor urmate de reclamant în timpul derulării raporturilor de muncă, s-a reținut că angajatorul nu justifică reținerea acestor acte originale, care au fost emise pe numele reclamantului și care atestă pregătirea lui profesională, chiar dacă pârâta a achitat contravaloarea costurilor cursurilor urmate de reclamant la finalizarea cărora au fost emise respectivele diplome.
Totodată, a fost obligată pârâta să predea reclamantului carnetul de muncă, după completarea lui cu toate datele la zi.
Referitor la cererea reconvențională, s-a reținut că în speță, nu suntîndeplinite cerințele antrenării răspunderii patrimoniale a reclamantului.
A. în ce privește costurile cursurilor de perfecționare urmate de reclamant, s-a reținut că, atât timp cât între părți nu a fost încheiat un act adițional la contractul individual de muncă în care să se prevadă atragerea răspunderii patrimoniale a reclamantului în condiții expres determinate și eventual obligația acestuia să suporte costurile cursurilor de pregătire profesională, în cazul desfacerii contractului de muncă, prin demisie, reclamantul nu poate fi obligat la plata către fostul angajator a cheltuielilor efectuate de acesta cu pregătirea luiprofesională, în condițiile în care dispozițiile art.194 din C. muncii prevăd în sarcina angajatorului suportarea cheltuielilor de pregătire profesională.
S-a mai reținut că pârâta nu a probat nici că reclamantul ar fi creat un prejudiciu prin folosirea autovehiculului de serviciu al pârâtei, în interes personal, cât timp, pe de o parte, nu s-a dovedit că reclamantul a folosit autovehiculului exclusiv în interes personal iar , pe de altă parte, chiar dacă acesta ar fi fost situația, aceasta s-a realizat cu acordul angajatorului astfel că nu se poate reține producerea unui prejudiciu din culpa reclamantului.
Reclamanta reconvențională nu a dovedit nici faptul că bunul mers al societății și imaginea acesteia au fost afectate din culpa reclamantului-pârât, ca urmare a demisiei acestuia și nici nu a probat cu certitudine valoarea prejudiciului invocat, de 2.000 lei.
S-a mai reținut că neîncasarea prețului produselor vândute prin intermediul reclamantului, de la cumpărătorii acestora, nu este imputabil reclamantului, cât timp, pentru produsele vândute, au fost emise de pârâtă facturi, în care sunt indicate datele de identificare ale cumpărătorilor astfel că aceștia pot fi identificați în vederea efectuării plății, susținerile pârâtei- reclamantei în sensul că persoanele indicate drept cumpărători nu sunt reale, ci că ar fi fictive, fiind simple supoziții, nedovedite. Dimpotrivă martorul pârâtei P. G. a arătat că a luat legătura cu societatea căreia i-au fost vândute unele produse, iar în privința persoanei fizice care a achiziționat produsele potrivit facturii de la fila 54 dosar de fond, a arătat că motivul pentru care nu a putut să o contacteze a fost lipsa numărului de casă dar, în factură, este indicat codul numeric personal al cumpărătorului astfel că adresa de domiciliu a acestuia se poate obține de la organele de poliție.
Așa fiind, cererea reconvențională a fost respinsă în întregime ca neîntemeiată, în baza art.254 din C. muncii (fost art.270).
Cum acțiunea reclamantului a fost admisă în cea mai mare parte, cererile respinse având o pondere mică în ansamblul acțiunii, iar pârâta, deși a recunoscut o mică parte din pretenții, acestea nu au fost recunoscute necondiționat, cuantumul relativ mic al onorariului avocatului reclamantului, în comparație cu complexitatea cauzei și volumul muncii prestate de acesta, în temeiul art.274 C.pr.civ., tribunalul a obligat pârâta să plătească reclamantului suma de 500 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Împotriva acestei sentințe civile a declarat recurs pârâta S. „. F. S.,considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică pentru următoarele motive:
În ceea ce privește constatarea nulității absolute a dispoziției nr.22/(...), prin care a fost desfăcut contractul de muncă încheiat cu reclamantul, se arată că în mod greșit instanța de fond a reținut că această dispoziție nu îndeplinește anumite cerințe de formă, prevăzute de C. muncii, deși prin notificarea adresată reclamantului la începutul lunii martie 2011, au fost descrise abaterile disciplinare săvârșite, respectiv neprezentarea la serviciu în perioada (...)-(...).
De asemenea, se mai arată că în notificare s-a mai menționat că în situația neprezentării la convocare, contractul de muncă poate fi desfăcut în temeiul art. 264 lit.f din C. muncii, ca sancțiune disciplinară, fiind astfel complinite cerințele/ lipsurile formale din cuprinsul dispoziției încheiate.
Recurenta mai arată că angajatul Matrișcă C.-A. a îndeplinit funcția de director tehnic din cadrul societății, ocupându-se în principal de proiectarea sistemelor de alarmare anti-efracție și, astfel cum recunoaște parțial și reclamantul prin răspunsul la pct.1 din interogatoriu, între părți a existat o înțelegere, confirmată și de declarațiile martorilor: U. L. E., G. F. T., M. A. O., P. G., C. A. A., în ciuda mențiunilor cuprinse în contractul de muncă încheiat cuacesta, între societate și angajat s-a convenit ca acesta să lucreze cu 1/2 de normă, sens în care s-a dovedit că în fiecare lună angajatul nu se prezenta la serviciu la sediul societății timp de două săptămâni, rămânând la adresa de domiciliu din V. de Sus restul perioadei.
Se consideră că susținerile intimatului potrivit căror în perioada în care se afla în județul Maramureș, ar fi prestat activitate (ar fi întocmit proiecte) pentru societate, nu sunt dovedite, chiar dacă au existat situații când în această perioadă a trebuit să se deplaseze pe teren, la sediile unor societăți din județul Maramureș, pentru care subscrisa a prestat servicii.
În aceste condiții, s-a arătat că, cuantumul salariului datorat reclamantului pentru luna februarie 2011 este de doar 174,5 lei, proporțional cu perioada muncii efectiv prestate și cu înțelegerea părților.
Prin sentința atacată recurenta a fost obligată la plata unei sume nete de
689 lei, reprezentând salariu pentru luna februarie 2011, cât și a indemnizației aferente concediului de odihnă pentru perioada lucrată din anul 2011, la aceste sume adăugându-se o dobândă legală, calculată "pentru perioada cuprinsă între data scadenței și data plății efective", deși poziția societății, încă din luna martie
2011, a fost aceea că este de acord să achite drepturile bănești neachitate.
În ceea ce privește cererea reconvențională se arată că societatea l-a acuzat pe reclamant că ar fi luat bunuri din patrimoniul societății, aparent pentru a fi înstrăinate unor cumpărători, însă aceste persoane (de ex. numitul L. D., cu datele de identificare din ff.nr.10630/(...)) sunt persoane fictive, astfel încât reclamantul și-a însușit pe nedrept aceste bunuri.
Se apreciază că susținerile instanței de fond prin care aceasta a arătat că societatea avea posibilitatea să consemneze la dispoziția reclamantului sumele aferente drepturilor salariale, sunt nefondate și fără suport probator.
În aceste condiții, se consideră că obligarea societății la achitarea dobânzii legale aferente drepturilor patrimoniale stabilite de instanță este nelegală.
În ceea ce privește cererea reconvențională s-a arătat că în mod greșit a fost respinsă de instanța de fond ca neîntemeiată.
Recurenta arată că în lipsa unui consilier juridic, dar și ca urmare a bunei credințe pe care consideră că a avut-o în relațiile cu angajații, nu a încheiat acte adiționale la contractele individuale de muncă, convenții prin care să stabilească în concret drepturile și obligațiile sau sancțiunile in cazul în care vreuna din părți aduce prejudicii financiare, morale, celeilalte, sau prin care, pentru anumite facilități pe care societatea înțelege să le ofere angajaților, aceștia să fie obligați să lucreze o anumită perioadă de timp la societate, sau să nu desfășoare activități concurente, direct sau prin interpuși, cu cele pe care societatea le desfășoară.
Se mai arată că reclamantul a recunoscut parțial, prin răspunsurile la interogatoriu, că administratorul firmei i-a spus la angajare să stea la firmă cel puțin un an, dacă tot face respectivele cursuri, în fapt, înțelegerea a privit însă o perioadă mai mare de timp.
Recurenta a facilitat (prin suportarea costurilor) obținerea de către reclamant a unor diplome, atestate, eliberate pe numele acestuia.
Se mai arată că societatea a fost de acord să permită unor angajați, printre care și reclamantul, folosința unor bunuri în interes personal, sau ca aceasta să suporte contravaloarea combustibililor necesari pentru efectuarea deplasări în interes personal ale angajaților.
De asemenea, se susține că societatea a fost de acord să-l recompenseze pe reclamant prin achitarea unor comisioane din vânzările de aparatură/tehnică în cazul în care aduce clienți noi.
Recurenta arată că, în ciuda acestui fapt, s-a dovedit că reclamantul a abuzat de aceste facilități, în sensul că și-a însușit în interes personal anumite bunuri, cu aparența unei vânzări către persoane fictive.
Se mai arată că, din informațiile deținute, reclamantul a înțeles să se folosească de beneficii câștigate în cadrul societății noastre, desfășurând o activitate concurentă la societăți comerciale cu obiect de activitate asemănător
(proiectare, instalare sisteme de securitate). În acest sens, s-au indicat societățile: S. „FARM MLC"; S., și S. „BLUE PATROL"; S. V. de Sus, ambele în jud. Maramureș.
Analizând recursul formulat de pârâta S. „. F. S. B., prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză, se reține că acesta estenefondat, pentru următoarele considerente:
În mod corect prima instanță a constatat nulitatea absolută a decizieinr.22/(...) emisă de către recurentă, în temeiul art.61 lit.a) din C. muncii, prin care s-a dispus desfacerea contractului de muncă al reclamantului, începând cu data de (...), care cuprinde, pe lângă această dispoziție, doar mențiunile că aceasta se va comunica reclamantului în termen de 5 zile și că împotriva acesteia se poate formula plângere în termen de 30 de zile de la comunicare la judecătorie.
Art. 268 alin.2 C. Muncii, art.252 alin.2 din C. muncii republicat, sancționează cu nulitatea absolută decizia de sancționare ce nu cuprinde în mod obligatoriu următoarele elemente: a) descrierea faptei care constituie abatere disciplinară; b)precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat; c)motivele pentru care au fost înlăturat apărările formulate de salariat în timpul cercetării disciplinare prealabile sau motive pentru care nu a fost efectuată cercetarea; d)temeiul de drept în baza căruia s-a aplicat sancțiunea disciplinară; e)termenul în care sancțiunea poate fi contestată și f) instanța competentă la care sancțiunea poate fi contestată.
În ceea ce privește nerespectarea prevederilor art.268 alin.2 lit.a) din C. muncii, art.252 alin.2 lit.a) din C. muncii republicat, respectiv neprecizarea în concret a faptelor săvârșite de către reclamant, mențiuni care trebuiau cuprinse în decizie sub sancțiunea nulității absolute, se reține că aceste mențiuni trebuiau să se regăsească chiar în cuprinsul deciziei, lipsa acestora neputând fi complinită cu alte probe sau trimiterea la alte înscrisuri.
Doar printr-o motivare concretă a deciziei se asigură informarea corectă a salariatului sancționat disciplinar, pentru ca aceasta să aibă posibilitatea de a lua în cunoștință de cauză decizia de ataca sau nu în instanță acest act și de a-și exercita dreptului la apărare în cadrul unui proces echitabil.
De asemenea, în lipsa motivării actului decizional, instanța nu poate aprecia asupra legalității acestui act. Pentru a-și putea exercita atribuția de control a legalității actelor de sancționare ale angajatorilor, instanța de judecată trebuie să cunoască descrierea concretă a faptelor ce au fost considerate ca fiind abateri disciplinare, cu precizarea datei săvârșirii acestora, iar această motivare trebuie să fie intrinsecă deciziei emise, neputând fi complinită în cursul cercetării
judecătorești.
Obligativitatea cuprinderii acestor date chiar în decizia de sancționare oferă salariatului garanția că angajatorul nu va invoca în fața instanței alte motive de fapt și de drept decât cele precizate în acest act.
De asemenea, astfel cum a reținut și prima instanță, decizia contestată nu cuprinde precizarea prevederilor din statutul de personal, regulamentul intern sau contractul colectiv de muncă aplicabil care au fost încălcate de salariat și motivele pentru care au fost înlăturate apărările formulate de salariat întimpul cercetării disciplinare prealabile sau motivele pentru care nu a fost efectuată cercetarea.
A. cum a reținut și Curtea Constituțională prin deciziile nr.383/2005, nr.319/2007, condițiile de formă și conținut ale actului prin care angajatorul aplică o sancțiune disciplinară sunt impuse de lege pentru a preveni eventualele abuzuri din partea angajatorilor, față de care salariatul se află în raporturi de subordonare, pentru a-l informa concret și complet pe angajat cu privire la faptele, motivele și temeiurile de drept pentru care se aplică sancțiunea, precum și pentru ca instanța să aibă suficiente elemente de verificare a legalității și temeiniciei măsurii dispuse.
Se mai reține că, prin probele administrate în cauză, societatea recurentă nu a reușit să probeze că reclamantul ar fi lucrat o anumită perioadă cu jumătate de normă, cu atât mai mult cu cât legislația noastră, ce a transpus în această privință directive comunitare, prevede că, pentru a fi valabile, contractele de muncă pe timp parțial, în categoria căruia se încadrează și cel încheiat pentru jumătate de normă, se încheie în mod obligatoriu în formă scrisă, conform art.104 alin.2 din C. muncii republicat, și trebuie să cuprindă în mod obligatoriu anumite clauze, prevăzute la art.105 alin.1 din C. muncii republicat, respectiv: durata muncii și repartizarea programului de lucru, condițiile în care se poate modifica programul de lucru, interdicția de a efectua ore suplimentare, cu excepția situațiilor expres menționate în cod.
A., aceste clauze nu se puteau dovedi cu proba testimonială, având în vedere faptul că art.105 alin.2 din C. muncii republicat prevede că, în situația în care un contract individual de muncă nu cuprinde mențiunile prevăzute la primul alineat, acesta se consideră încheiat pe normă întreagă.
În consecință, în mod corect prima instanță a constatat că salariul net cuvenit reclamantului pe luna februarie 2011 era de 689 lei și a obligat pârâta- recurentă la plata acestor drepturi salariale.
În ceea ce privește dobândă legală, aferentă salariului pentru februarie
2011 și a compensației pentru concediului de odihnă neefectuat în anul 2011, se reține că aceasta este datorată de către societate cu titlu de daune-interese pentru neplata efectivă a acestora la data scadenței.
Se mai reține că în mod corect prima instanță a respins cererea reconvențională formulată de către recurentă.
A., în ceea ce privește contravaloarea cursurilor de formare profesională de care a beneficiat salariatul reclamant, deși recurenta a făcut dovada suportării acestora cu facturile nr.11427/(...) și nr.20485/(...) emise de A. R. pentru Tehnică de S. și ordinele de plată nr.91/(...) și nr.79/(...) depuse la dosar, astfel cum în mod corect a reținut și prima instanță, obligațiile reclamantului față de angajator ca urmare a efectuării acestor cursuri, finalizate cu obținerea unor atestate, respectiv perioadele în care acesta nu putea avea inițiativa încetării contractului de muncă, trebuiau stabilite de către părți, de comun acord, prin acte adiționale, conform art.198 din C. muncii republicat.
Aceste dispoziții legale, privind stabilirea expresă, prin acte adiționale, a perioadei pentru care angajatul este obligat să continue raporturile de muncă la angajatorul care a suportat cheltuielile cursurilor, nu sunt de un formalism excesiv, ci garantează salariatului dreptul de a se angaja sau nu în urmarea unor asemenea cursuri, în cunoștință de cauză privind obligațiile ce-i incumbă drept consecință a formării profesionale, și îl protejează împotriva unor abuzuri privind impunerea ulterioară a unor îndatoriri ce pot să greveze dreptul lor la muncă, ce include și libertatea de pune capăt unui raport de muncă, desigur cu respectarea termenului de preaviz.
În acest sens sunt și dispozițiile art.198 alin.3 din C. muncii republicat, potrivit cărora este ținut la restituirea parțială a cheltuielilor de formare profesională, doar acel salariat care, urmând un curs de formare profesională, a încheiat un act adițional prin care s-a obligat ca o anumită perioadă să nu aibă inițiativa încetării raporturilor de muncă.
De asemenea, se reține că angajatorul nu a reușit să probeze că facturile depuse la filele nr.54 și 55 dosar de fond sunt facturi fictive și că reclamantul și- ar fi însușit de fapt bunurile menționate în aceste facturi, respectiv că ar fi fost prejudiciat prin neplata acestor produse.
În legătura cu despăgubirile solicitate pentru folosirea autoturismului pus la dispoziție de către firmă în interes personal, se reține că în cauză recurenta nu a reușit să probeze aceste susțineri, având în vedere că martorii: C. A. și U. L. E., audiați în cauză, au arătat că mașina de serviciu nu a fost primită exclusiv pentru deplasările pe care le făcea intimatul, fiind folosită și de către alți angajați și că nu cunosc ca acesta să fi folosit autoturismul în interes personal fără încuviințarea angajatorului.
În mod corect prima instanță a reținut că nu a fost dovedit nici prejudiciul de imagine suferit de către firma recurentă prin absențele și ulterior, demisia intimatului, nedovedindu-se în cauză că din culpa reclamantului nu au putut fi finalizate în termenul stabilit lucrările de instalare a sistemelor de securitate și de supraveghere la societățile cu care societatea avea încheiate contracte.
Martora P. G. a declarat în depoziția sa că ar fi existat întârzieri în executarea obligațiilor contractuale asumate, însă această declarație nu se coroboreză cu alte probe administrate în cauză, cu atât mai mult cu cât, aceste aspecte trebuiau de fapt probate cu înscrisuri, respectiv cu contractul încheiat, termenele stabilite pentru execuție și procesele-verbale de instalare, de punere în funcțiune, respectiv de predare a echipamentului.
Se mai reține că recurenta nu a reușit să probeze în cauză că intimatul ar fi cauzat acesteia un prejudiciu prin acte de concurență neloaială, respectiv prin desfășurarea unor activități la societăți comerciale cu obiect de activitate asemănător.
Pentru aceste considerente, urmează să se respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta S. T. F. S. B. și să se mențină sentința pronunțată de către prima instanță.
În temeiul disp.art.274 Cod.proc.civilă, recurenta, aflată în culpă procesuală, va fi obligată să plătească intimatului M. C. A. suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. T. F. S. B. împotriva sentinței civile nr. 78 din 18 ianuarie 2012 a T.ui B.-N. pronunțată în dosarul nr. (...), pe care o menține.
Obligă recurenta să plătească intimatului M. C. A. suma de 400 lei cheltuieli de judecată în recurs.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 5 iunie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
I.-R. M. C. M. S.-C. B.
G. C.
GREFIER
Red.:C.M.;
Tehnored.: C.M./M.S.;
2 ex./(...)
Jud.fond: T.ui B.-N.: R.I.B.
| ← Decizia nr. 1632/2010, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2759/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
