Decizia nr. 30/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă

Decizii și sentințe litigii de muncă - Curtea de Apel Cluj (2012)

R O M Â N I A

CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă

Dosar nr. (...)

D. CIVILĂ NR. 30/R/2012

Ședința publică din data de 10 ianuarie 2012

Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T.

JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: A. B.

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. U. B. B. C. în numele și pentru membrii de sindicat împotriva sentinței civile nr. 2535 din 19 mai 2011, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr. (...), privind și pe intimații U. B. B. C. N. și M. E., C. ȘI I., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale - diminuare salariu cu 25 %.

La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentantul pârâtei intimate - avocat L. N. din cadrul Baroului C., lipsă fiind reprezentantul reclamantului recurent.

Procedura de citare este legal îndeplinită.

S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că la data de 06 ianuarie 2012, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta intimată U. „.-B.

C.-N. a depus la dosar răspunsul la adresa dispusă de instanță la termenul anterior.

Reprezentantul pârâtei intimate U. „.-B. C.-N. arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.

Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra recursului.

Reprezentantul pârâtei intimate U. „.-B. C.-N. solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii atacate, fără cheltuieli de judecată. Solicită ca în cazul în care se va dispune admiterea recursului, să se aibă în vedere calitatea procesuală a pârâtului M. E., C., T. și S., care este ordonatorul principal de credite.

De asemenea precizează că numai persoanele cărora li s-a plătit indemnizația de concediu de odihnă după data de 03 iulie 2010 au fost afectate de reducere și aproximativ 90% dintre reclamanți și-au efectuat concediu de odihnă după această dată, întrucât aproape toți sunt cadre didactice, fiind obligați la efectuarea concediului de odihnă în perioada vacanței de vară.

Curtea reține cauza în pronunțare.

C U R T E A

Prin sentința civilă nr.2535 din 19 mai 2011 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr.(...), a fost respinsă acțiunea formulată de către reclamantul S. U. B. B. în numele și pentru membrii de sindicat nominalizați în tabelul anexat cererii de judecată, în contradictoriu cu pârâții U. B. B. C.-N. și M. E. C. ȘI I.

Pentru a pronunța această soluție instanța a reținut că membrii sindicatului sunt salariații pârâtei de rd. 1 si începând cu luna iulie 2010 au primit salariul diminuat cu 25% în temeiul art.1 din L. nr. 1. care are următorul cuprins:

„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile L.-cadru nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr.

1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal dinsectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniulbugetar, se diminuează cu 25%.";

Dispozițiile menționate sunt în acord cu prevederile art. 157 al. 2 din Codul muncii conform cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritatile si institutiile publice finantate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurarilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabileste prin lege, cu consultarea organizatiilor sindicale reprezentative. Salariul este așadar stabilit prin lege și contractului individual de muncă, pentru a fi valabil în privința clauzelor vizând drepturile salariale, trebuie să respecte întocmai prevederile legii, voința angajaților care lucrează în sectorul bugetar nefiind aptă să conducă la stabilirea unui alt salariu decât cel prevăzut de lege. C. contractuală care vizează salariul personalului bugetar este impusă de către lege.

Instanța a reținut că prin edictarea dispozițiilor din L. nr. 1. statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, întrucât prin diminuarea salariilor cu 25

% până la 1 ianuarie 2011 și cu 10% în continuare, reclamanții nu trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, fiind respectat principiului proporționalității, justificat de scopul legitim urmărit.

Dreptul reclamanților la plata unui salariu, fără a se garanta și un cuantum determinat al acestuia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la C., care are următorul cuprins: „O. persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.

Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legilepe care le considera necesare pentru a reglementa folosinta bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.";

Curtea E. a D. O. a tratat drepturile salariale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul C.i Europene a D. O. drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de muncă) este împrejurarea că nu se acordă un drept la un salariu într-un anumit cuantum. Astfel, C. a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în C. nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum.

Din jurisprudența C. trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la cuantumul salariului au fost modificate prin art. 1 din L. nr. 1..

În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de „. este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de C. dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un „. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Atunci când procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, C. a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.

L. nr. 1., procedând la reducerea cuantumului salariilor, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010, în expunerea de motive a legii.

Prin urmare, instanța reține că pentru reducerea cuantumului salariilor s-a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public mai sus menționat, interes care primează celui particular.

Un alt element care trebuie analizat este dacă s-a respectat principiul proporționalității măsurii, respectiv dacă statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamanților, astfel încât, prin diminuarea salarială, aceștia să nu fie puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.

Instanța a reținut că prin măsura menționată, reclamanții nu au fost puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de interesul general care a impus măsura și față de dificultățile în care se află ceilalți cetățeni în perioada de criză economică, întrucât cuantumul salariilor s-a redus cu 25 % iar ulterior s-a menținut o reducere de 10%, menținându-se salarii care permit asigurarea unui trai decent în R.. Sarcina excesivă este cea rezultă dintr-o reducere a veniturilor la un cuantum care să determine imposibilitatea de a avea un trai decent.

Sarcina disproporționată este cea care depășește limitele determinate de un temei rezonabil, atunci când sarcina este comparată cu interesul general protejat.

De asemenea, sarcina disproporționată, astfel cum a reținut C. în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, este determinată de împrejurarea că numai o mică parte din persoanele aflate în aceeași situație trebuie să suporte acea sarcina (în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei numai 54 de persoane au fost lipsite de pensia de invaliditate, pe când alte 689 persoane au continuat să primească pensii de invaliditate). Or, sarcina impusă reclamanților a fost impusă tuturor categoriilor de salariați plătite din fonduri publice, în egală măsură.

Pentru aceste considerente, în baza art. 1 din L. nr. 1. și a deciziilor C. menționate, instanța a respins acțiunea ca neîntemeiată.

Împotriva acestei soluții a formulat recurs S. U. B. B. C. prin care a solicitat admiterea recursului astfel cum a fost formulat.

În motivare se arată că instanța de fond a respins acțiunea formulata de reclamanți motivând ca dispozițiile legale prin care s-a diminuat salariul acestoracu un procent de 25% sunt in acord cu prevederile art 157 alin 2 din Codul Muncii, si ca reclamanții nu trebuie sa suporte o sarcina excesiva si disproporționata, fiind respectat principiul proporționalității justificat de interesul legitim urmărit. De asemenea a considerat ca nu se aduce atingere nici C. nici Protocolului 1 la C. atunci când se procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, statul ținând seama de un interes public legitim care trebuie sa primeze celui particular.

Interesul public invocat de către instanța consideră ca este exagerat pus in balanța cu drepturile salariale si ca in contextul unor cheltuieli bugetare excesive in alte domenii, inclusiv după luarea acestei masuri de reducere a drepturilor salariale, nu se mai poate susține cu succes ideea ca dezechilibrul bugetar sau deficitul mare al bugetului de stat se datorează salariilor si așa extrem de reduse ale reclamanților si ca este necesara o reducere si mai mare a acestora.

De altfel aceasta măsura ar fi trebuit să aibă maxim un caracter excepțional si sa fie justificata de un interes legitim, pe o durata determinata si scurta ca timp, astfel încât sa nu încalce C. R. si pactele internaționale la care R. este parte.

Pe de alta parte se solicită a se avea in vedere si faptul ca aceste reduceri salariale s-au aplicat in mod discriminatoriu, prin excluderea de la aceste masuri tocmai a acelor bugetari cu salarii exagerat de mari si a angajaților regiilor si societăților comerciale cu capital de stat.

În ce privește legislația muncii și raportul de muncă al salariaților reclamanți, se precizează că aceștia sunt încadrați cu contract individual de muncă la VBB C., astfel încât le sunt aplicabile prevederile comune dreptului muncii.

Potrivit art. 10 din Codul muncii, cu modificările și completările ulterioare,

"Contractul individual de muncă este contractul în temeiul căruia o persoană fizică, denumită salariat, se obligă să presteze muncă pentru și sub autoritatea unui angajator, persoana fizică sau juridica, în schimbul unei remunerații denumite salariu."

Contractul individual de muncă este deci convenția prin care se materializează voința angajatorului și a viitorului salariat de a intra într-un raport juridic de muncă. În această convenție, negociată și liber consimțită, sunt prevăzute, în limitele stabilite de legislație și de contractele colective de muncă, toate elementele necesare pentru cunoașterea condițiilor de desfășurare și de încetare a raportului de muncă, drepturile, obligațiile și răspunderile ambelor părți, inclusiv salariul. Iar munca depusă de salariat trebuie retribuită în mod corespunzător (art. 154 din Codul Muncii ) Salariul reprezintă contra prestația muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă. (2) Pentru munca prestată în baza contractului individual de muncă fiecare salariat are dreptul la un salariu exprimat în bani. "")

Astfel, salariul reprezintă o componentă a dreptului la muncă și reprezintă contraprestația angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza raportului de muncă. Efectele raportului de muncă se concretizează în obligații de ambele părți, iar una din obligațiile esențiale ale angajatorului este plata salariului pentru munca prestată, așa cum a fost el stabilit prin contractul individual de muncă. Salariul reprezintă unul dintre drepturile asupra căruia cele două părți ale raportului juridic de muncă au convenit și l-au prevăzut în mod expres în conținutul contractului individual de muncă. Conform art. 41 alin. (1) din L. nr. 53/2003 privind Codul Muncii și următoarele" Contractul individual de muncă poate fi modificat numai prin acordul părților.", cu excepțiile expres și limitativ prevăzute de aceeași lege. În consecință, nici salariul, ca o componentă de bază a contractului individual de muncă, nu poate fi modificat în modunilateral și arbitral de către una dintre părți. C. dacă sectorul bugetar cunoaște o particularitate, aceea că salariul personalului plătit din fonduri publice este stabilit prin lege, cu consultarea obligatorie a organizațiilor sindicale reprezentative (ceea ce însă nu este cazul în ceea ce privește L. nr. 1.) cuantumul și nivelul stabilit de lege acestuia face parte integrantă, în mod direct, din contractul individual de muncă al salariatului personal bugetar, și mai mult, se impune ca un drept câștigat pentru salariat, și nu poate fi modificat și diminuat în mod unilateral fără consimțământul salariatului.

Mai mult, raportul juridic de muncă s-a stabilit între cele două părți, angajatorul și salariații săi, reclamanți în prezenta cauză. Toate celelalte subiecte de drept sunt terți în raportul juridic de muncă stabilit între cele două părți. Prin urmare, un terț față de acest contract individual de muncă nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare. Tot astfel, statul, deci un terț raportat la contractul individual de muncă încheiat între angajator și salariații lor, membrii de sindicat contestatori, nu poate modifica ceea ce părțile au convenit și stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora în mod direct prin edictarea unei legi în acest sens, căci protecția juridică, stabilitatea și securitatea raportului de muncă stabilit contractual sau statuat prin lege este același atât pentru personalul bugetar, cât și pentru cel încadrat la angajatori privați. Căci nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare în cazul angajaților privați.

Deși nu au fost încheiate acte adiționale convenționale (prin acordul expres al părților) la contractele individuale de muncă de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorii pârâți au reținut o parte din salariile datorate conform legii și contractului individual de muncă, plătind numai o parte din ceea ce împreună cu salariații săi convenise conform contractului, respectiv li se convenea conform legii.

Raportat la invocarea de către angajator și de către ordonatorii de credite a faptului că aceștia au reținut sumele solicitate în baza și în aplicarea dispozițiilor unei legi, obligatorie pentru aceștia, și anume a L. nr. 1., prin care L. a redus salariile tuturor salariaților din sectorul bugetar cu 25%, solicită să se constate însăși neconstituționalitatea și neconformitatea acestei legi cu prevederile tratatelor internaționale la care R. este parte, în speță Încălcarea prevederilor Declarației Universale a D. O. și pe cele ale arte 1 alin. (1) din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ratificată de R. prin legea nr. 30 din 18 mai 1994. Într-adevăr, în ce privește salariații din sectorul bugetar, acestora le este stabilit salariul de bază prin lege

(ordonanțe și legi distincte de salarizare până în 2009, respectiv L. nr. 3. privind salarizarea unitară a personalului bugetar), care se aplică direct și face parte direct din raportul lor de muncă și din contractul individual de muncă, un anumit cuantum al salariului stabilit fie el și prin lege, fiind considerat un drept câștigat ori cel puțin o speranță legitimă pentru salariați. Acest drept și implicit nivelul salarizării (cuantumul) nu poate fi modificat și redus în mod unilateral nici de către angajator, dar nici de stat, ori tocmai acest lucru s-a întâmplat prin L. nr. 1..

Raportat la C. R., apreciază că măsura diminuării salariului personalului bugetar cu 25%, și implicit L. nr. 1., încalcă următoarele dispoziții:

_ art. 11 privind dreptul internațional și dreptul intern - statul român este obligat să respecte și să pună în aplicare prevederile și obligațiile ce îi revin din tratatele la care este parte;

_ art. 16 alin. (1) privind egalitatea în drepturi - cetățenii sunt egali în fața legii, și a respectării ei, în speță raportat la cele două categorii de personal, privat și respectiv bugetar;

- art. 20 referitor la tratatele internaționale in materia drepturilor omului la care R. este parte și la prioritatea acestora in dreptul intern, in cazul in care există neconcordanțe dispozițiile constituționale și legale interne trebuie interpretate și aplicate în concordanță cu Declarația Universală a D. O., cu pactele și cu celelalte tratate la care R. este parte, iar dacă există neconcordanțe, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care cele interne sunt mai favorabile;

- art. 41 privind munca și protecția socială a muncii - neîngrădirea dreptului la muncă și respectiv al dreptului la salariu, ca un element al dreptului la muncă;

- art. 42 privind interzicerea muncii forțate > munca neplătită, în alte condiții decât cele enunțate expres, este considerată muncă forțată. În speță, obligarea salariaților din sectorul bugetar de a desfășura muncă neplătită, pentru program de lucru integral, deși salariul le-a fost diminuat cu 25%, reprezintă muncă forțată;

- art. 44 privind dreptul la proprietate privată - dreptul de proprietate este garantat, nimeni nu poate fi expropriat (expropriat în sens larg, în context în sensul că dreptul de proprietate privată nu poate fi restrâns sau limitat) decât pentru o cauză de utilitate publică și cu dreaptă și prealabilă despăgubire. De asemenea, acest drept de proprietate trebuie analizat și prin raportare la art. 1 din Primul protocol la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale;

- art. 53 privind restrângerea exercițiului unor drepturi ori al unor libertăți

- deși asupra acestui text s-a pronunțat deja Curtea Constituțională, prin D. nr.

872 din 25 iunie 2010 și D. 874 din 25 iunie 2010, susținând ;că L. nr. 1. este constituțională [diminuarea salarială reprezentând o restrângere dispusă prin lege, este necesară "pentru menținerea democrației și pentru salvgardarea statului", este proporțională cu situația de criză economică generala care a determinat-o, este temporară și astfel nu aduce atingere existenței dreptului sau al libertății], totuși, apreciază că Curtea Constituțională nu a abordat și analizat dispozițiile art. 53 din Constituție în mod coroborat, atât cu celelalte prevederi constituționale arătate mai sus, cât mai ales, prin raportare și la prevederile internaționale la care R. este parte, privind protecția dreptului de proprietate, care se aplică în mod direct în legislația noastră.

În ceea ce privește faptul că Curtea Constituțională s-a pronunța asupra constituționalității L. nr. 1., având în vedere interpretările și reținerile C. C. privind constituționalitatea L. nr. 1., sub aspectul restrângerii unui drept în sensul art. 53 din C. R., reiterăm, pe de-o parte că, instanța constituțională a analizat L. nr. 1. prin prisma unui singur articol al legii fundamentale, fără al corobora cu celelalte (așa cum le-am enumerat mai sus), și pe de altă parte, arătă că judecătorul român și instanțele judecătorești sunt obligați, în temeiul prevederilor art. 20 din C. R. și a obligațiilor pe care R. și le-a asumat în urma ratificării acestor pacte, convenții și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, să ignore sau să cenzureze atât legile interne cât și interpretările C. C. a R. care contravin reglementărilor internaționale și interpretărilor date acestora de organele abilitate, aplicând cu prioritate dispozițiile internaționale privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care R. este parte și interpretările acestor dispoziții și reținerile obligatorii ale forurilor internaționale competente, în speță ale C..

Din perspectiva actelor și prevederilor internaționale încălcate, menționează: Declarația Universală a D. O., și anume art. 17 cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 cu privire la dreptul la o retribuire echitabilă și la protecție socială și art. 25 pct. 1 privind dreptul la un nivel de trai decent. Art. 17din Declarația Universală a D. O. prevede: ,,1. O. persoană are dreptul la proprietate, atât singură, cât și în asociație cu alții.; 2. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa. " În materie de protecție a dreptului de proprietate, și C. R. reține în mod expres în art. 44 că "(1) Dreptul de proprietate, precum și creanțele asupra statului, sunt garantate. Conținutul și limitele acestor drepturi sunt stabilite de lege. (2) Proprietatea privată este garantată și ocrotită in mod egal de lege, indiferent de titular... (3) Nimeni nu poate fi expropriat decât pentru o cauză de utilitate publică, stabilită potrivit legii, cu dreaptă și prealabilă despăgubire. "

Carta socială europeană, și anume art. 1 pct. 2 și 4 privind dreptul la muncă, art. 4 privind dreptul la o salarizare echitabilă, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor, dispozițiile Primului Act Adițional la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale la care U. E. prin T. de la L. a aderat și care a fost ratificată de R. prin L. nr. 30 din 18 mai 1994. Astfel, art. 1 din Primul protocol adițional la C. "O. persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional. Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor. "

- nu în ultimul rând, prin această măsură se încalcă și Jurisprudența C. Europene a D. O. de la S. (C.), obligatorie pentru S. român, for internațional competent și abilitat să interpreteze dispozițiile internaționale în materia drepturilor fundamentale ale omului.

Raportat la art. 1 din Protocolul nr. 1 enunțat mai sus și având în vedere jurisprudența C. care s-a pronunțat în mod repetat asupra acestui text, 3 sunt palierele pe care, să se analizeze și reține că măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar cu 25% dispusă de S. român prin L. nr.1. încalcă prevederile C.i și ale acestui Prim Protocol: că salariul este un "bun", un drept de proprietate în sensul C.i și a jurisprudenței C.; că există o ingerință, o privare a dreptului de proprietate; că ingerința nu este una conformă și justificată, în sens larg, ea neîndeplinind toate condițiile care s-ar circumscrie unei exproprieri, restrângeri sau limitări, justificate și admise, în sensul art. I din Protocolul nr. I la C. pentru apărarea drepturilor și libertăților fundamentale ale omului.

Astfel: salariul este un "bun" și un drept de proprietate în sensul C.i și a jurisprudenței C., iar salariații reclamanți au fost privați de un bun, prin neplata integrală a acestuia.

Curtea E. a D. O. de la S. s-a pronunțat în nenumărate rânduri, chiar și împotriva R., în sensul că și dreptul de creanță reprezintă un "bun" în sensul art.I din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi exigibil sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puțin o "speranță legitimă" de a îl vedea concretizat (cauzele Rafinăriile grecești Stran și Stratis Adreadis împotriva Greciei, Hotărârea din 9 decembrie 1994, seria A nr. 301-B, pag. 84, paragraful 59; cauza Jasiuniene împotriva Lituaniei, cererea nr. 41.510/98, paragraful 44, 6 martie 2003; cauza Pressos Compania Naviera SA. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.21 și § 31; Cauza Ouzunis și alții contra Greciei, nr.49144/99, 18 aprilie 2002, § 24; Hotărârea din

24 martie 2005 în Cauza Șandor împotriva R., publicată în M Of nr. 1048 din 25 noiembrie 2005; Hotărârea din 28 iunie 2005 în Cauza V. I. împotriva R., publicată în M. Of nr. 396 din mai 2006; Hotărârea din 19 octombrie 2006 încauza Matache și alții împotriva R. - cererea nr.381 13/02; Hotărârea din 2 martie 2004 în Cauza Sabin P.escu împotriva R.. publicată în M. Of nr. 770 din

24 august 2005; Hotărârea din 15 februarie 2007 în cauza Bock și Palade împotriva R. - cererea nr.21740/02; Hotărârea din 1 decembrie 2005 în Cauza Societatea Comercială" Mașinexportimport Industrial Group" împotriva R., publicată în M. Of nr. 682 din 9 august 2006; Hotărârea din 23 februarie 2006 in S.e și alții împotriva R., publicată în M. Of nr. 600 din 30 august 2007; Hotărârea din 21 februarie 2008 în cauza Driha împotriva R. - cererea nr.29556/02; Hotărârea din 6 decembrie 2007 în cauza Beian împotriva R. - cererea nr.30658/05; etc.).

Practic, noțiunea de "bun" înglobează orice interes al unei persoane de drept privat ce are o valoare economică, astfel încât drepturile salariale si de natură salarială, precum dreptul la prestații de asigurări sociale si de asistență socială, dreptul la pensie, și altele sunt asimilate dreptului de proprietate. Mai mult, recent, în Hotărârea din 15 iunie 2010 în cauza Mureșanu împotriva R. (cererea nr.12821/05), Curtea E. a D. O. de la S. s-a pronunțat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol. Așadar, salariul reclamanților, la care aceștia au dreptul în baza legii și contractelor individuale de muncă sau a dispozițiilor depuse la dosar, reprezintă un drept de posesie și de proprietate, un "bun" în sensul art. 1 alin. 1 din Primul protocol adițional la C., ori fiecare cetățean are dreptul la respectarea dreptului său de proprietate, și respectiv la un liniștit beneficiu al posesiei și proprietății sale.

Există în mod evident o ingerință a statului ce a avut ca efect privarea salariaților reclamanți de bunul lor, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Reducerea salariului subsemnaților reclamanți cu 25% pe o perioadă de 6 luni și lipsirea acestora de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă, indiscutabil, o ingerință ce a avut ca efect privarea reclamanților de bunul lor - salariul în integralitatea lui în procent de 1., ca o retribuire, o contravaloare a muncii efectiv depuse, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1.

Ingerința nu este conformă și nu se circumscrie condițiilor impuse de textul art. 1 din Protocolul nr. 1 la C., și nu poate fi justificată și admisă. Și aceasta deoarece textul instituie în mod imperativ niște condiții pe care trebuie să le îndeplinească privarea de proprietate, pentru a putea fi una conformă și acceptată.

Ingerința ce are ca efect privarea sau restrângerea dreptului de proprietate este deci una de excepție, iar excepțiile sunt de strică interpretare și aplicare. Pentru a fi una justificată și admisă ea trebuie să îndeplinească toate condițiile pe care le impune textul C.i și al Protocolului nr. 1, așa cum le-a reținut și dezvolta și C..

Astfel, în mod obligatoriu și cumulativ, privarea de proprietate trebuie în primul rând, să fie prevăzută de lege și să fie conformă normelor de drept intern, în al doilea rând, să urmărească un scop legitim și să aibă o cauză de utilitate publică, și în al treilea rând, să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un "just echilibru" între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.

Referitor la prima condiție a privării de proprietate ca ingerința să fie prevăzută de lege și să fie conformă dreptului intern, nu contestă caracterul de act normativ cu putere de lege, clară, precisă și previzibilă în sensul C.i, al L. nr.

1., dar reiterează că la nivel de respectare a dreptului intern, în speță a

Constituției R., L. nr. 1. prezintă vicii de constituționalitate, iar "asumarea ei" prin declararea constituționalității de către Curtea supremă română s-a făcut în mod superficial, fără a aborda toate textele constituționale ce sunt incidente în speța. Asupra celei de-a doua condiție, aceea ca restrângerea dreptului să urmărească un scop legitim de interes general, Curtea Constituțională s-a pronunțat în mod expres, apreciind că situația de criză și instabilitatea economică sunt elemente ce atentează la siguranța națională.

Evidentă este însă încălcarea celei de-a treia condiții, referitoare la proporționalitatea ingerinței cu scopul urmărit, adică a asigurării "justul echilibru" (așa cum l-a definit C.) între interesul general protejat prin respectiva măsură de re strângere , de privare, și dreptul fundamental de proprietate, lezat. Căci, așa cum a reținut C., ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit dacă s-a menținut un ,Just echilibru" între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului. Trebuie să existe, așadar, un raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele utilizate și scopul urmărit (cauza Pressos Compania Naviera S.A. și alții contra Belgiei, hotărârea din 20 noiembrie 2005, seria A nr.332, p.23 și § 38; Hotărârea din 21 iulie 2005 în Cauza Străin și alții împotriva R., publicată în M Of nr.99 din 2 februarie

2006). Pentru a determina dacă măsura restrictivă sau privarea de drept respectă justul echilibru necesar și, în special, dacă nu obligă reclamanții să suporte o sarcină disproporționată, trebuie să se ia în considerare modalitățile de compensare prevăzute de legislația națională. În această privință, Curtea a statuat deja că, fără plata unei sume rezonabile în raport cu valoarea bunului, privarea de proprietate constituie, în mod normal, o atingere excesivă și că lipsa totală a despăgubirilor nu poate fi justificată în domeniul art. 1 din Protocolul nr.

1 (cauza Ex-regele Greciei și alții împotriva Greciei [Gel, Cererea nr. (...), paragraful 89, C. 2000-XJJ; cauza Broniowski împotriva Poloniei [GC], Cererea nr. (...), paragraful 176, C.-V). În orice caz, după cum s-a pronunțat deja Curtea, dacă o reformă radicală a sistemului politic și economic al unei țări sau situația sa financiară pot justifica, în principiu, limitări sau eșalonări ale despăgubirilor, atare circumstanțe nu pot fi reținute în detrimentul principiilor fundamentale care decurg din C., cum este dreptul de proprietate, și ca argument pentru lipsa totală a despăgubirilor. Absența totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici măcar în context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate prin C.

Așadar, justul echilibru îl reprezintă o despăgubire sau compensare asigurată pentru restrângerea sau privarea de un drept, sau cum a numit-o C., obligație de indemnizare. T. legal al obligației de indemnizare a fost găsit de Curte tot în dispozițiile art. 1 din Protocolul nr.I. Curtea a ajuns la concluzia că această obligație decurge implicit din acest text, luat în ansamblul său. Curtea a statuat în sensul că, în absența unei indemnizări, art. 1 din Protocolul nr. 1 n-ar asigura decât o protecție iluzorie și ineficace a dreptului de proprietate, în totală contradicție cu dispozițiile C.i. Privarea de proprietate impune, așadar, statului obligația de a despăgubi pe proprietar, pentru că, fără plata unei sume rezonabile, raportate la valoarea bunului, ea constituie o atingere excesivă a dreptului la respectarea bunurilor sale, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1. Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.

L. nr. 1. nu oferă reclamanților posibilitatea de a obține despăgubiri pentru privarea de proprietate în cauză și îi lipsește total de contravaloarea muncii lor.

Caracterul temporar al măsurii, și faptul că aceasta a fost limitată în timp la 6 luni, dar pe aceste 6 luni în mod definitiv și ireversibil, nu asigură "justulechilibru", atâta timp cât această lipsire este totală și salariații nu au nici măcar speranța că își vor recupera vreodată sumele neacordate, atâta timp cât nu există o compensare a acestei măsuri (de ex. timp liber corespunzător prin reducerea proporțională a timpului de muncă, garanția încasării ulterioare, imediat ce situația economică a țării o permite, a sumelor de bani reținute, actualizate, obligațiuni la stat, etc).

Prin L. nr. 1. și prin reținerile C. C. în cele două decizii, au fost invocate circumstanțe excepționale și respectiv justificată necesitatea luării acestei măsuri, dar nu și lipsa totală a despăgubirilor. Lipsa totală a despăgubirilor le-a impus reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul lor de proprietate garantat de art. 1 din Protocolul nr.1.

Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% și imposibilitatea acestora de a-i mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea în defavoarea salariaților a justului echilibru ce trebuie păstrat între protecția proprietății și cerințele interesului general.

Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, Curtea reține următoarele:

Recursul este nefondat și urmează a fi respins ca atare.

Se subliniază în recurs faptul că reținerile salariale contestate au vizat atât drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată, cât și indemnizația de concediu de odihnă.

Or, în materia reducerii indemnizației de concediu de odihnă aferente anului

școlar 2009 -2010, datorată legal pers onalului didactic și didactic auxiliar dinînvățământul preuniversitar de stat, s-a pronunțat prin decizia în interesul legii nr.

20/2011 Înalta Curte de Casație și Justiție, statuând „că dis pozițiile art. 1 din L . nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea G. nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de

concediu de odihnă aferente anului școlar 2009 -2010, după intrarea în vigoare a L. nr. 1., respectiv 3 iulie 2010";.

Coroborând statuările din dispozitiv cu considerentele ce le însoțesc și prin care se afirmă că „. după intrarea în vigoare a L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de

25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită p ersonalului didactic și

didactic auxiliar din învățămân tul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat

după această dată (3 iulie 2010) se impune a fi diminuată proporțional , ca urmarea faptului că se calculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul";, se conturează concluzia că diminuarea indemnizației de concediu pentru personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat în mod legal a fost diminuată pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011.

Curtea de apel constată că față de dezlegările date de Înalta Curte de Casație

și Justiție problemei de drept în dezbatere, ce se impun cu titlu obligatoriu instanțelor potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., nu se poate trece la analiza motivelor de recurs cărora li se dă dezlegare prin menționata decizie în interesul legii, acestea apărând nefondate pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 în lumina statuărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție.

Cât privește motivul de recurs vizând pretențiile aferente perioadei septembrie - decembrie 2010, și acesta este nefondat.

Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., citat in extenso în considerentele sentinței recurate.

Practic, singurul considerent pentru care reclamanții afirmă încălcarea drepturilor lor prin aplicarea dispozițiilor L. nr. 1. este că le este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate.

S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.

De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular.

Curtea își însușește aceste considerente.

Motivele de recurs prin care se invocă neconstituționalitatea L. nr. 1. urmează a fi înlăturate, în considerarea faptului că prin decizia nr. 8., în cadrul controlului apriori de constituționalitate, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, Curtea Constituțională a R. fiind forul decizional în materia constituționalității legilor.

Cât privește motivele de recurs prin care se invocă încălcarea, prin aplicarea prevederilor art. 1 din L. nr. 1., a Declarației Universale a D. O., art. 17, cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 privind dreptul la o retribuire echitabila și la protecție sociala, precum și art. 25 pct. I privind dreptul la un nivel de trai decent, prevederile Cartei Sociale Europene Revizuite, art. 1 pct. 2 și

4 privind dreptul la munca, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o salarizare echitabila, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor, sunt valabile considerentele expuse în cele ce preced cu privire la încălcarea dreptului la protecția proprietății în baza art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.

Raportat la motivul de recurs prin care se invocă discriminarea reclamanților în comparație cu angajații din sectorul privat, Curtea reține următoarele:

Pentru ca o faptă să poată fi calificată ca fiind faptă de discriminare trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiții:

- existența unor persoane sau situații aflate în poziții comparabile;

- existența unui tratament diferențiat manifestat prin deosebire, excludere, restricție sau preferință;

- existența unui criteriu de discriminare potrivit art.2 alin.1 din O.G. nr.

137/2000, republicată.

- tratamentul diferențiat trebuie să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop să nu fie adecvate și necesare.

- tratamentul diferențiat trebuie să urmărească sau să aibă ca efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii, folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și libertăților fundamentale ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural sau în orice alte domenii ale vieții politice.

În speță, nu este întrunită prima condiție din cele enunțate, anume, cea a situației comparabile în care să se afle categoria luată ca termen de comparație de către reclamanți: cea a angajaților din sectorul privat.

În mod evident, angajații din sectorul public nu se găsesc într-o poziție comparabilă cu cei din sectorul privat, elementele de diferențiere fiind multiple, și în primul rând, sursa de finanțare a cheltuielilor cu salariile. Ca atare, angajații din sectorul bugetar, sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator.

În sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. Manifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege.

Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat.

Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamanților, având ca obiect plata diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul L. nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.

Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.

PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN N. L.

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. U. B. B. C. în numele și pentru membrii de sindicat împotriva sentinței civile numărul 2535 din

(...) a T.ui C. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține.

D. este irevocabilă.

Dată și pronunțată în ședința publică din (...).

PREȘEDINTE JUDECĂTORI

G.-L. T. I. T. D. C. G.

GREFIER A. B.

Red.D.C.G./Sz.M.

2 ex./ Jud.fond. I. P.

← Decizia nr. 4528/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă  Decizia nr. 1644/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă →

Vezi şi alte speţe de dreptul muncii:

Comentarii despre Decizia nr. 30/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă