Decizia nr. 32/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ NR. 32/R/2012
Ședința 10 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER : A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul S. J. P. C. împotriva sentinței civile nr. 3258 din 30 iunie 2011 pronunțate de Tribunalul
Cluj în dosar nr. (...) privind și pe pârâta intimată A. N. DE P. A., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă F. C. - corespondent pentru Sindicat, lipsind restul părților.
Procedura de citare este realizată.
S-a făcut referatul cauzei după care Curtea constată că la data de 27 decembrie 2011, pârâta intimată a depus la dosar un set de acte în sensul celor dispuse prin adresă la termenul anterior.
Reprezentanta recurentului depune la dosar concluzii scrise și un set de acte în susținerea recursului și solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a avea posibilitatea să studieze actele depuse la dosar de către pârâta intimată.
După deliberare, Curtea încuviințează cererea formulată de reprezentanta recurentului și lasă cauza la a doua strigare pentru a da posibilitatea reprezentantei recurentului să studieze actele depuse la dosar de către pârâta intimată.
La apelul nominal făcut la a doua strigare a cauzei se prezintă F. C. - corespondent pentru Sindicat, lipsind restul părților.
Reprezentanta recurentului arată că nu are cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra recursului.
Reprezentanta recurentului solicită admiterea recursului așa cum a fost formulat și în consecință obligarea pârâtei intimate la plata diferenței dintre salariile cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă și a actelor adiționale la acestea și salariile efectiv plătite, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010 și până la data pronunțării hotărârii, în cuantum actualizat, cu indicele inflației, susținând pe larg motivele expuse în memoriul de recurs și în concluziile scrise depuse la dosar. A. că reducerea cu 25% este disproporționată în condițiile în care un corespondent A. lucrează în condiții de stres permanent, aproape frecvent peste 8 ore pe zi, inclusiv sâmbăta și duminica și sărbătorile legale, nu au viață personală, repaus și timp pentru îngrijirea sănătății sale.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 3258 din (...) pronunțată de Tribunalul Cluj, s-a respins acțiunea formulată de către reclamantul S. J. P. în numele și pentru membrul său F. C. în contradictoriu cu pârâta A. N. DE P. A. având ca obiect un litigiu de muncă.
P. a pronunța această sentință tribunalul a reținut că reclamanta este corespondent special al pârâtei și membră a S.ui J. P.. Începând cu luna iulie
2010, reclamanta a primit salariul diminuat cu 25% în temeiul art.1 din L. nr.
1. care are următorul cuprins: „Cuantumul brut alsalariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.";
Dispozițiile menționate sunt în acord cu prevederile art. 157 al. 2 din
Codul muncii conform cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Salariul este așadar stabilit prin lege și contractului individual de muncă, pentru a fi valabil în privința clauzelor vizând drepturile salariale, trebuie să respecte întocmai prevederile legii, voința angajaților care lucrează în sectorul bugetar nefiind aptă să conducă la stabilirea unui alt salariu decât cel prevăzut de lege. C. contractuală care vizează salariul personalului bugetar este impusă de către lege.
Instanța a reținut că prin edictarea dispozițiilor din L. nr. 1. statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, întrucât prin diminuarea salariilor cu
25 % până la 1 ianuarie 2011 și cu 10% în continuare, reclamanta nu trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, fiind respectat principiului proporționalității, justificat de scopul legitim urmărit.
Dreptul reclamantei la plata unui salariu, fără a se garanta și un cuantum determinat al acestuia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la C., care are următorul cuprins: „Orice persoana fizica sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauza de utilitate publica și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.
Dispozițiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adoptalegile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosința bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuții, sau a amenzilor.";
Curtea E. a D. O. a tratat drepturile salariale ca fiind un bun însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul C.i Europene a D. O. drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de muncă) este împrejurarea că nu se acordă un drept la un salariu într-un anumit cuantum. Astfel, C. a reținut, în cauza Eskelinen c.
Finlandei că în C. nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariuîntr-un anumit cuantum.
Din jurisprudența C. trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la cuantumul salariului au fost modificate prin art. 1 din L. nr. 1..
În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de „. este necesar un fundament legal (normativ) sau o jurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de C. dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un „. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Atunci când procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, C. a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.
L. nr. 1., procedând la reducerea cuantumului salariilor, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul
2010, în expunerea de motive a legii.
Prin urmare, instanța reține că pentru reducerea cuantumului salariilor s-a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public mai sus menționat, interes care primează celui particular.
Un alt element care trebuie analizat este dacă s-a respectat principiul proporționalității măsurii, respectiv dacă statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamantei, astfel încât, prin diminuarea salarială, aceasta să nu fie pusă în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.
Instanța reține că prin măsura menționată, reclamanta nu au fost pusă în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de interesul general care a impus măsura și față de dificultățile în care se află ceilalți cetățeni în perioada de criză economică, întrucât cuantumul salariilor s-a redus cu 25 % iar ulterior s-a menținut o reducere de 10%, menținându-se salarii care permit asigurarea unui trai decent în România. Sarcina excesivă este cea rezultă dintr-o reducere a veniturilor la un cuantum care să determine imposibilitatea de a avea un trai decent.
Sarcina disproporționată este cea care depășește limitele determinate de un temei rezonabil, atunci când sarcina este comparată cu interesul general protejat. De asemenea, sarcina disproporționată, astfel cum a reținut C. în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, este determinată de împrejurarea că numai o mică parte din persoanele aflate în aceeași situație trebuie să suporte acea sarcina (în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei numai 54 de persoaneau fost lipsite de pensia de invaliditate, pe când alte 689 persoane au continuat să primească pensii de invaliditate). Or, sarcina impusă reclamanților a fost impusă tuturor categoriilor de salariați plătite din fonduri publice, în egală măsură.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs reclamantul S. J. P. pentru
Fărcașu C. solicitând admiterea recursului cu obligarea intimatei la plata către reclamant a diferenței dintre salariile cuvenite potrivit contractelor individuale de muncă și a actelor adiționale la acestea și salariile efectiv plătite de intimată, începând cu salariul aferent lunii iulie 2010 și până la data pronunțării hotărârii, actualizat cu indicele de inflație.
În motivarea recursului a arătat că, contractul individual de muncă se negociază indiferent dacă este vorba de salariații dintr-o societate privată sau publică, iar art. 41 alin. 1 din Codul muncii se aplică ambelor categorii de salariați. C. individual de muncă nu este un contract de adeziune cum eronat s-a exprimat instanța de fond, ci este un contract care se negociază între părți conform Codului muncii.
C. individual de muncă se negociază în toate cazurile iar reglementările Legii nr. 53/2003 se aplică în egală măsură personalului contractual din sectorul public cât și celui din sectorul privat.
Este adevărat că, în această materie, "salarizarea nu este negociabilă în sens clasic", dar cu toate acestea, ea nu trebuie și nu poate fi exclusă, în mod absolut. Pe de altă parte, este obligatorie consultarea organizației sindicale, ceea ce în speța de față nu se verifică, aspect care nu a fost negat nici măcar de pârât.
Prin urmare, argumentele instanței de fond contravin principiilor specifice dreptului muncii - al negocierii colective și individuale -, întrucât nu s-a respectat procedura legală privind consultarea prealabilă a organizației sindicale.
În primul rând, arată că prin H. din 15 iunie 2010 [cauza Mureșanu
Împotriva României (cererea nr. 12821/05)), C.E.D.O. s-a pronunțat în sensul că salariul reprezintă un "bun" în sensul art. 1 alin. (1) din primul Protocol la C. europeană a drepturilor omului.
In al doilea rând, reducerea salariului cu 25% și lipsirea de dreptul de a mai primi vreodată sumele de bani aferente acestui procent reprezintă o ingerință ce a avut și are ca efect privarea de acest bun în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. A. totală a despăgubirilor nu se poate justifica nici chiar într-un context excepțional, în prezența unei atingeri aduse principiilor fundamentale consacrate de C. (hot. din 21 iulie 2005, cauza Străin și alții împotriva României). Imposibilitatea de a obține fie și o despăgubire parțială, dar adecvată în cadrul privării de proprietate, constituie o rupere a echilibrului între necesitatea protecției dreptului de proprietate și exigențele de ordin general.
Nicio instituție a statului român nu a putut face dovada cum a calculat acest procent, cum se justifică scăderea salariului cu exact 25% (și de ce nu este vorba de 20% sau 15%) pentru a putea asigura echilibrul între interesul general al societății și necesitatea protejării unui drept fundamental al reclamanților. P. a putea discuta de un "raport rezonabil, proporțional" ar trebui făcută dovada, de la caz la caz, respectiv raportat la situația economică și financiară a statului român la momentul respectiv, care să necesite o diminuare a salariilor din sistemul bugetar cu exact 25%. Or, acest lucru nu a avut loc și nici statul, nici pârâta și nici măcar instanța nu pot explica că acestprocent de 25% este cel just, pentru existența unui raport de proporționalitate, pentru a avea Îndeplinită cea de-a treia condiție impusă de limitările aduse de C. noțiunii de bun.
Așadar, este vorba de o măsură arbitrară, astfel încât reducerea salariilor cu 25% nu corespunde limitărilor expres prevăzute de C. sub aspectul unui "raport rezonabil de proporționalitate".
Mai arată că în speță, nu are relevanță faptul că această măsură de diminuare a salariului nu a fost aplicată în mod discriminatoriu, ci a fost aplicată tuturor salariații din sectorul public. Dimpotrivă, o astfel de măsură, dacă ar fi avut la bază un studiu riguros efectuat (așa cum se cere în astfel de situații când este nevoie de o diminuare a unor drepturi salariale și cum se procedează în întreg spațiul comunitar, în această materie) pe o anumită perioadă de timp, pentru a se vedea efectele unei astfel de măsuri și consecințele sale, s-ar fi putut ajunge la concluzia că aceste măsuri pot viza doar anumite categorii de persoane, încadrate în anumite funcții pentru o anumită perioadă de timp, și nu întreg personalul bugetar, din toate sectoarele, și astfel ar fi fost îndeplinită și condiția raportului rezonabil de proporționalitate.
Majorarea salariilor cu 15% conform art. 1 din L. nr. 285/2010 începând cu 1 ianuarie 2011 nu repune părțile în situația inițială și nu respectă D. nr.
872/2010 a Curții Constituționale de a se reveni la "cuantumul salariilor de dinainte de adoptarea acestei măsuri ... " având în vedere că această majorare cu 15% se aplică salariilor deja diminuate (nereprezentând, practic, o creștere egală cu diminuarea operată în anul 2010).
Consideră că a fost încălcat art. 17 din Declarația Universală a D. O. și art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului.
Analizând recursul formulat,prin prisma motivelor invocate și a dispozițiilor legale aplicabile,Curtea,deliberând, constată următoarele:
Reclamanta se consideră vătămată în drepturile sale prin aplicarea art.1 din L. nr.1., care prevede următoarele:
„Cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii- cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale Ordonanței de urgență a G. nr. 1. privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
În situația în care din aplicarea prevederilor alin.1 rezultă o valoare mai mică decât valoarea salariului de bază minim brut pe țară garantat în plată, suma care se acordă este de 600 lei";.
În principiu, Curtea reține că art. 157 alin. 2 din Codul muncii (în numerotarea de la data derulării raporturilor juridice) prevede că sistemul de salarizare a personalului din autoritățile și instituțiile publice finanțate integral sau în majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale și bugetele fondurilor speciale, se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative și nu prin negocieri individuale și/sau colective cu angajatorul.
Practic, reclamanta afirmă încălcarea drepturilor sale prin aplicarea dispozițiilor Legii nr. 1. este că îi este încălcat, în acest mod, dreptul la protecția proprietății, astfel cum este acesta reglementat de art. 1 din Primulprotocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Or, prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate.
S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional.
De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular.
Nu pot fi reținute nici argumentele recurentei referitoare aplicarea discriminatorie a acestei măsuri. Astfel cum rezultă din textul legal citat mai sus,reducerea de 25% a operat pentru toate categoriile de bugetari aflați într-o situație identică sau similară cu cea a recurentei, fiind afectat cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice.
Susținerile recurentei potrivit cărora reducerea nu ar fi afectat în egală măsură salariaților din TVR și Radio nu pot fi reținute. Chiar dacă din declarație de avere a numitei G. A. rezultă o diminuare a veniturilor anuale mai mică decât 25%, acest fapt este irelevant întrucât, pe de o parte, măsura nu a vizat veniturile anuale, ci doar cele din perioada iulie 2010 - decembrie 2010 și, pe de altă parte, ea poate fi explicată prin creșteri salariale, acordarea de premii etc. în perioada nevizată de prevederile legale menționată, nefiind probată așadar vreo discriminare. Nici susținerea recurentei potrivit căreia salariații de la A. au cele mai mici salarii din sistemul mass media din România nu prezintă relevanță în soluționarea prezentului recurs, Curtea neputând exercita un control de oportunitate asupra politica salarială a statului fără a încălca principiul separației puterilor în stat, cu atât mai mult cu cât caracterul nediscriminatoriu al măsurii a fost deja reținut prin considerentele deciziei nr. 872/2010 a Curții Constituționale.
Curtea mai reține că, potrivit deciziei nr.874/(...) a Curții
Constituționale, Guvernul a opinat că măsurile dispuse prin L. nr.1. sunt legale și conforme jurisprudenței C., tocmai având în vedere faptul că acestea reprezintă doar restrângeri ale exercițiului unor drepturi, nefiind afectată substanța acestora și că au fost luate pe o perioadă determinată, iar Curtea Constituțională a reținut că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanța dreptului constituțional protejat.
Curtea Constituțională a mai reținut, prin aceeași decizie, că este evident că restrângerea exercițiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menține amenințarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată, aceasta fiind de esența art.53 din Constituție.
În acest sens, Curtea Constituțională a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, și anume până la data de 31 decembrie 2010.
S-a reținut că aceasta: "Este o obligație de rezultat pe care și-o impune legiuitorul, pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exercițiului drepturilor."; Or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exercițiului drepturilor este de esența textului art.53 din Constituție.
De asemenea, prin D. nr. 1., Curtea Constituțională a reținut, analizând dispozițiile art. 10 cap. III din L. nr. 329/2009, următoarele: „Se impune subliniat însă faptul că de esența legitimității constituționale a restrângerii exercițiului unui drept sau al unei libertăți este caracterul excepțional și temporar al acesteia. Într-o societate democratică, regula este cea a exercitării neîngrădite a drepturilor și libertăților fundamentale, restrângerea fiind prevăzută ce excepție, dacă nu există altă soluție pentru a salvgarda valori ale statului care sunt puse în pericol. Este sarcina statului să găsească soluții pentru contracararea efectelor crizei economice, printr-o politică economică și socială adecvată. Diminuarea veniturilor personalului din autoritățile și instituțiile publice nu poate constitui, pe termen lung, o măsură proporțională cu situația invocată de inițiatorul proiectului de lege";.
Ca o confirmare a caracterului temporar al Legii nr.1. este și faptul că și faptul că, începând cu data de (...), a intrat în vigoare L. nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, prin care s-a stabilit că pentru anul 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcției de bază/salariilor funcției de bază/indemnizațiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. Chiar dacă majorarea nu a fost egală cu diminuare atacată, nu se poate reține o încălcare a dreptului de proprietate din această perspectivă, în condițiile în care situația de criză economică nu a fost depășită iar modalitatea de revenire la veniturile anterioare este o măsură ce depinde de progresele economice ale statului, legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale după cum a subliniat și Curtea E. a D. O. în decizia menționată anterior.
Pe cale de consecință, pentru aceste considerente, Curtea apreciază că soluția primei instanțe, dată cererii reclamantei, având ca obiect plata diferențelor salariale dintre sumele cuvenite potrivit contractului individual de muncă, și cele achitate efectiv (respectiv, restituirea diferenței de 25% din salariu, reținută în 2010, în temeiul Legii nr. 1.), începând cu luna iulie 2010 este legală, impunându-se a fi menținută ca atare.
Față de toate aceste considerente, văzând și prevederile art. 3041, art. 304 pct. 9 și art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs.
P. ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII DECIDE :
Respinge ca nefondat recursul declarat de reclamantul S. J. P. împotriva sentinței civile numărul 3258 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 10 ianuarie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
G. L. T. I. T. D. C. G.
Red.DCG/(...) Dact.SzM/2ex..
GREFIER
A. B.
| ← Decizia nr. 35/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 1239/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
