Decizia nr. 33/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ SECȚIA I CIVILĂ
D. CIVILĂ NR. 33/R/2012
Ședința data de 10 ianuarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: A. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de reclamanții C. ANA, P. A. ANA și B. M. și S. L. AL Î. P. C. în numele membrilor de sindicat menționați în acțiune, împotriva sentinței civile nr. 3012 din 16 iunie 2011, pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) privind și pe pârâții intimați G. „., G. „. DE S., G. „., G. „., G. „., C. LOCAL și P. M. C. N., având ca obiect litigiu de muncă - calcul drepturi salariale
La apelul nominal se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 30 noiembrie 2011, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta intimată
G. „. a depus la dosar relațiile solicitate de instanță la termenul anterior.
De asemenea se constată că prin memoriul de recurs, reclamanții recurenți au solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 cod procedură civilă
Curtea constată recursul în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată sub nr. de mai sus, reclamantul S. L. AL Î.
P. C., în numele și pentru membrii de sindicat menționați, în contradictoriu cu pârâții G. "P.", G. "R. DE S.", G. "A.", G. "D.", G. "D.", C. LOCAL AL M. C. N., P. M. C. N. a solicitat obligarea pârâților la calcularea, alocarea si plata către membrii de sindicat a drepturilor salariale neacordate reprezentând diferența dintre salariile cuvenite si cele efectiv încasate prin reținerea unui procent de 25% din salariu potrivit Legii nr. 1..
Prin sentința civilă nr. 3012/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarnr. (...), s-a respins acțiunea formulată de reclamantul S. L. AL Î. P. C. înnumele membrilor de sindicat A. G., A. I. G., B. I., B. M., B. A., C. C., C. L.- N., C. O. P., C. M. R., C. V., C. P. M., C. M., F. M., G. I., G. A. M., H. S., H. R. M., I. D. A., M. V., M. M. C., N. M., O. N., P. E., P. E., P. Ana, P. E., R. M., S. C., S. A., S. A., S. A., S. L., S. R., S. A., S. G., T. D., V. A., V. A., Z. O., L. M., S. E., N. C., P. M., C. A., R. E., H. N., P. L., D. E., V. A., D. I., S. A., Z. K. (G.), I. H., R. V., M. S., B. N., M. M., F. D., T. E., C. A., D. N., P.u M., G. R., H. M., I. M., T. C., G. M., B. A., B. C., I. M., S. C., B. A., H. F., V. R., T. I., P. F., T. M., M. A., B. S., T. I., B. T. A., P.a C., P. R., F. O. S., D. S., P.
I., M. I., N. Ana, P. M., M. M., H. M., O. M., G. S., C. L., L. A., M. A., B. Z., P. D., F. V., D. M., S. L., A. N., B. A., V. B., R. P., D. A., P. D., D. L., C. Ana, P. A. Ana, B. M., G. M., B. O., F. C., B. F., C. M., J. M., M. V., M. D., M. E., M. C., M. G., M. L., P. M., S. M., S. L., W. P., B. I., B. A. M., B. L., B. L., C. Ana M., C. V., D. N., K. A., M. M., N. (T.) T., P. A., S. C., S. E., S. E., S. L., V. S., V. M., P. M., P. A., S. R., B. S., J. Ana, C. I., S. E., M. M., S. E., M. A., K. M., G. Ana-M., M. D., R. C., G. I., B. V., O. A., J. L., M. F., I. E., S. N., Z. N., P. N., P. Ana, M. Ana, C. D., C.u E., F. S., D. E., S. F., D. S., M. D., S. M., T. E., S. D., S. E., R. Ana, L. Ana, G. L.a, L. A., în contradictoriu cu pârâții G. "P." C.-N., G. "R. DE S." C.-N., G. "A." C.-N., G. "D." C.-N., G. "D." C.-N., C. Local al municipiului C.-N. și P. municipiului C.-N.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că membrii sindicatului sunt salariații pârâtelor de rd.1-5 si începând cu luna iulie 2010 au primit salariul diminuat cu 25% în temeiul art.1 din L. nr. 1..
Instanța a mai reținut că dispozițiile art.1 din L. nr. 1. sunt în acord cu prevederile art. 157 al. 2 din Codul muncii conform cărora sistemul de salarizare a personalului din autoritățile si instituțiile publice finanțate integral sau in majoritate de la bugetul de stat, bugetul asigurărilor sociale de stat, bugetele locale si bugetele fondurilor speciale se stabilește prin lege, cu consultarea organizațiilor sindicale reprezentative. Salariul este așadar stabilit prin lege și contractului individual de muncă, pentru a fi valabil în privința clauzelor vizând drepturile salariale, trebuie să respecte întocmai prevederile legii, voința angajaților care lucrează în sectorul bugetar nefiind aptă să conducă la stabilirea unui alt salariu decât cel prevăzut de lege. C. contractuală care vizează salariul personalului bugetar este impusă de lege.
Instanța a mai reținut că prin edictarea dispozițiilor din L. nr. 1. statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativele protecției drepturilor fundamentale ale persoanei, întrucât prin diminuarea salariilor cu 25 % până la 1 ianuarie 2011 și cu 10% în continuare, reclamanții nu trebuie să suporte o sarcină excesivă și disproporționată, fiind respectat principiului proporționalității, justificat de scopul legitim urmărit.
Dreptul reclamanților la plata unui salariu, fără a se garanta și un cuantum determinat al acestuia, este guvernat de art. 1 din Protocolul 1 la C. Curtea E. a D. O. a tratat drepturile salariale ca fiind un bun, însă numai în anumite condiții și reținând că trăsăturile esențiale ale acestuia sunt sensibil diferite de cele atribuie în sistemul C.i E. a D. O. drepturilor reale și drepturilor de creanță cu caracter civil stricto sensu (drepturi născute în cadrul raporturilor juridice de drept civil). Astfel, specific drepturilor de creanță cu caracter economico-social (în speță, drepturi născute în cadrul raporturilor de muncă) este împrejurarea că nu se acordă un drept la un salariu într-un anumit cuantum. Astfel, CEDO a reținut, în cauza Eskelinen c. Finlandei că în C. nu este consacrat dreptul de a continua plata unui salariu într-un anumit cuantum.
Din jurisprudența CEDO trebuie reținut și că instanța europeană nu a validat argumentul statului referitor la lipsa fondurilor bugetare, însă această abordare a avut loc în cadrul unui litigiu în care legea care instituia dreptul salarial (spor pentru vechime în specialitate) era încă în vigoare, iar de facto, dreptul salarial nu se plătea (cauza Kechko c. Ucrainei). Or, în speță, situația este diferită deoarece dispozițiile referitoare la cuantumul salariului au fost modificate prin art. 1 din L. nr. 1..
În cauza Lelas c. Croației, Curtea a statuat că pentru a fi în prezența noțiunii de „. este necesar un fundament legal (normativ) sau ojurisprudență constantă care să permită conturarea unei speranțe legitime, însă, totodată, a arătat că nu este consacrat de C. dreptul de a fi plătit în continuare cu un anumit cuantum al salariului, ci numai ceea ce s-a obținut, s-a câștigat, reprezintă un „. în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 al
C.i pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Atunci când procedează la reducerea cuantumului unor drepturi salariale plătite de la bugetul de stat, în cursul derulării raportului juridic, statul trebuie să țină seama de necesitatea existenței unui scop legitim urmărit reprezentat de un interes public care trebuie să primeze celui particular. În cauza Hasani c. Croației, CEDO a stabilit că noțiunea de interes public trebuie interpretată extensiv, cu excepția situației în care decizia statului este în mod manifest disproporționată și fără fundament rezonabil.
L. nr. 1., procedând la reducerea cuantumului salariilor, a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public al diminuării dezechilibrelor bugetare și al menținerii deficitului bugetar în limite sustenabile, pentru a se crea premisele relansării economice, legiuitorul reținând că se impune adoptarea unor măsuri cu caracter excepțional prin care să fie continuate eforturile de reducere a cheltuielilor bugetare începute în anul 2009 și în anul 2010, în expunerea de motive a legii.
Prin urmare, instanța a reținut că pentru reducerea cuantumului salariilor s-a urmărit un scop legitim reprezentat de interesul public mai sus menționat, interes care primează celui particular.
Un alt element care trebuie analizat este dacă s-a respectat principiul proporționalității măsurii, respectiv dacă statul a menținut un just echilibru între interesul general și imperativul protecției dreptului reclamanților, astfel încât, prin diminuarea salarială, aceștia să nu fie puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de scopul legitim urmărit.
Instanța a reținut că prin măsura menționată, reclamanții nu au fost puși în situația de a suporta o sarcină excesivă și disproporționată față de interesul general care a impus măsura și față de dificultățile în care se află ceilalți cetățeni în perioada de criză economică, întrucât cuantumul salariilor s-a redus cu 25 %, iar ulterior s-a menținut o reducere de 10%, menținându-se salarii care permit asigurarea unui trai decent în R.. Sarcina excesivă este cea rezultă dintr-o reducere a veniturilor la un cuantum care să determine imposibilitatea de a avea un trai decent.
Sarcina disproporționată este cea care depășește limitele determinate de un temei rezonabil, atunci când sarcina este comparată cu interesul general protejat. De asemenea, sarcina disproporționată, astfel cum a reținut CEDO în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, este determinată de împrejurarea că numai o mică parte din persoanele aflate în aceeași situație trebuie să suporte acea sarcina (în cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei numai 54 de persoane au fost lipsite de pensia de invaliditate, pe când alte
689 persoane au continuat să primească pensii de invaliditate). Or, sarcina impusă reclamanților a fost impusă tuturor categoriilor de salariați plătite din fonduri publice, în egală măsură.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs reclamanții C. Ana, P. A.
Ana și B. M. și S. L. al Î. P. C.ean, în numele membrilor de sindicat menționați în tabele anexate acțiunii introductive de instanță, prin care au solicitat admiterea recursului și modificarea sentinței recurate, în sensul admiterii acțiunii.
În motivarea recursului recurenții au arătat că reținerea din drepturile salariale s-a efectuat atât asupra drepturilor salariale cuvenite pentrumunca prestată, cât și asupra drepturilor salariale reprezentând indemnizația de concediu de odihna.
Recurenții arată că un terț nu poate interveni pentru a modifica acordul părților semnatare, respectiv, statul, un terț raportat la contractul individual de munca încheiat intre angajator si salariat nu poate modifica ceea ce părțile au stabilit, respectiv nu poate diminua salariile acestora in mod direct prin editarea unei Legi in acest sens, căci protecția juridica a raportului juridic de munca stabilit contractual este același atât pentru personalul bugetar, cat si pentru cel încadrat la angajatori privați. Nu se poate vorbi de o protecție a legii mai mare in cazul angajaților privați.
Astfel, deși nu au fost emise decizii, respectiv nu au fost încheiate acte adiționale la contractele individuale de munca de micșorare a salariilor reclamanților, angajatorul a reținut o parte din salariile datorate conform contractului individual de munca, plătind numai o parte din ceea ce împreuna cu salariații săi convenise conform contractului.
Aceasta reținere din salariu încalcă dispozițiile Constituției R.. respectiv art. 11 privind dreptul internațional si drept intern, art. 16 alin. 1 privind egalitatea, art. 20 referitor la tratatele internaționale in materia drepturilor omului la care R. este parte, art. 44 privind dreptul la proprietate privată, art. 47 privind nivelul de trai, încălcând direct prevederile dreptului internațional privind drepturile omului.
Prin reținerea drepturilor salariale se mai încalcă dispozițiile Primului Act Adițional la C. E. pentru Apărarea D. al L.tăților Fundamental la care U. E. prin T. de la L. a aderat si care devine obligatorie si pentru R.. Conform acestei Convenții si interpretării date prin jurisprudența C. E. a D. O., creanțele salariale sunt bunuri in sensul Întâiului Protocol Adițional si se bucura de imprescriptibilitatea dreptului de proprietate.
Recurenții apreciază că sunt încălcate dispozițiile art. 1 din Protocolul nr. 1 al CEDO, întrucât noțiunea de "bun" îmbracă, in situația de față natura unui drept patrimonial, respectiv "orice interes al unei persoane de drept privat ce are valoare economică (cauza Buchen contra Cehiei). Dreptul salariaților este afectat în mod grav de măsura diminuării cu 25% a veniturilor.
Întrucât dreptul la salariu/indemnizația de concediu de odihna al salariaților constituie un „drept de proprietate" în sensul C.i si a Protocoalelor adiționale, reducerea cuantumului acestuia prin diminuarea menționata mai sus, echivalează cu o expropriere. Practica exproprierii sau a anularii parțiale a dreptului la salariu, cu efect definitiv reprezintă violarea principiilor fundamentale si contravine masurilor de acordare a asistentei financiare convenite cu Comisia E..
Mai mult decât atât, a fost încălcata si "speranța legitimă" a reclamanților, întrucât, prin măsura dispusa prin actul contestat, dreptul lor la o coerentă si siguranța legislativa, in baza căreia sa-si poată valorifica, păstra si apăra drepturile devine iluzoriu.
De asemenea, se încalcă și prevederile Declarației Universale a D. O., art. 17, cu privire la dreptul de proprietate, art. 23 pct. 3 privind dreptul la o retribuire echitabila si la protecție sociala, precum și art. 25 pct. I privind dreptul la un nivel de trai decent, precum și prevederile Cartei Sociale E. Revizuite ratificata de R. in 1999, art. 1 pct. 2 si 4 privind dreptul la munca, art. 4 privind dreptul lucrătorilor la o salarizare echitabila, art. 20 privind egalitatea de șanse a lucrătorilor.
In drept, recurenții au invocat art. 304 pct. 9, art. 312 C.pr.civ., art. 40. alin. (2). lit. c) 154, 269 alin. 1 si 283 alin. 1 lit. c) din Codul Muncii, aleart. 998 si 999 Cod civil. art. 17.23 pct. 3 si 25 pct. 1 din Declarația
Universala a D. O..
Prin întâmpinarea formulată (f. 19) pârâtul intimat C. Local almunicipiului C.-N., a solicitat respingerea recursului și menținerea sentințeirecurate ca temeinică și legală.
Analizând recursul declarat, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale și convenționale aplicabile, Curtea reține că acesta este nefondat, pentru următoarele considerente:
Prin motivele de recurs recurenții reclamanți au subliniat faptul că reținerile salariale contestate au vizat atât drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată, cât și indemnizația de concediu de odihnă.
În ceea ce privește reducerea cu 25% a indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, în baza dispozițiilor Legii nr. 1. Curtea de A. reține că, prin D. nr. 20 din 17 octombrie 2011, publicată în Monitorul Oficial nr. 822 din 21 noiembrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție, în soluționarea unui recurs în interesul legii, a statuat că „dispozițiile 1 din L. nr. 1. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art. 150 (fostul art. 145) din Codul muncii, art. 103 lit. a) din L. nr.
128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările ulterioare, și art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă șialte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr.
1., respectiv 3 iulie 2010.";
În considerentele acestei decizii Înalta Curte de Casație și Justiție a reținut că „în cauză sunt aplicabile actele normative cu caracter special, mai precis art. 103 din L. nr. 128/1997, cu modificările și completările ulterioare, art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992, republicată, cu modificările ulterioare, și pct. 21-26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr.
250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr.
(...):
- Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr.
128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...)…";
S-a mai reținut că „în baza prevederilor pct. 21 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr. (...), indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic se calculează în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu.
Din interpretarea prevederii normative anterior citate rezultă faptul că indemnizația de concediu de odihnă cuvenită personalului didactic devinescadentă zi cu zi, pe măsură ce concediul este efectuat, și se calculează prin raportare tot la media veniturilor, zi cu zi, din perioada în care concediul se efectuează.";
Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că „Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25% statuată prin 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, este aplicabilă și indemnizației aflate în discuție, desigur de la momentul intrării în vigoare a acestui act normativ (3 iulie
2010), în contextul în care concediul de odihnă este efectuat după această dată.";
„Chiar dacă 1 din L. nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, nu conține o referire expresă la indemnizația de concediu de odihnă a personalului din învățământ, aceasta este strâns legată prin modul de calcul de drepturile salariale cuvenite pentru fiecare lună calendaristică în care se efectuează concediul de odihnă, drepturi salariale pentru care diminuarea de 25% se aplică în mod indiscutabil.
Pe de altă parte, pct. 26 din Normele metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ, emise în aplicarea art. 103 din L. nr. 128/1997 și a Hotărârii Guvernului nr.
250/1992, republicată, aprobate prin ministrului educației naționale nr.
(...), prevede faptul că indemnizația de concediu de odihnă se plătește cu cel puțin 5 zile înaintea plecării în concediu.
Această dispoziție normativă nu poate influența aplicarea criteriilor pe baza cărora se stabilește cuantumul indemnizației de concediu de odihnă. Ea reglementează doar plata în avans a acestor drepturi bănești, fiind vorba despre un beneficiu al legii conferit salariaților din învățământ.
Ca atare, indemnizația de concediu de odihnă se acordă pentru perioada în care acesta se efectuează, iar nu pentru perioada în care s-a prestat activitate și s-a primit salariu.";
Totodată, analizând jurisprudența C. E. a D. O. considerată a fi relevantă, s-a apreciat că prin aplicarea art. 1 din L. nr. 1., cu modificările
și completările ulterioare, nu se realizează încălcarea dreptului de proprietate, prevăzut de art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. E. a D. O., reținându-se că la data adoptării Legii nr. 1. reclamanții nu erau beneficiarii unui drept de proprietate asupra unui "bun", în sensul C.i, adică în legătură cu dreptul la indemnizația de concediu într-un cuantum nediminuat pentru zilele de concediu efectuate după momentul intrării în vigoare a legii, mai precis după data de 3 iulie 2010.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar considera că reclamanții ar avea un "bun" în sensul C.i, s-a apreciat că ingerința statului asupra bunului acestora este conformă celei de-a doua reguli statuate în art. 1 din Protocolul nr. 1 la C. europeană a drepturilor omului.
„În cauza de față, în raport cu modul de constituire a indemnizației de concediu, nu se poate aprecia că reclamanții dețineau un "bun", în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la C. europeană a drepturilor omului, cu privire la o indemnizație de concediu într-un cuantum nediminuat.
În concluzie, întrucât după intrarea în vigoare a Legii nr. 1., cu modificările și completările ulterioare, cuantumul brut al salariului a fost afectat de o reducere de 25%, în același mod și indemnizația de concediu cuvenită personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat pentru concediul efectuat după această dată (3 iulie
2010) se impune a fi diminuată proporțional, ca urmare a faptului că secalculează în raport cu media zilnică a veniturilor din fiecare lună în care se efectuează concediul.";
Curtea de apel constată că, față de dezlegările date de Înalta Curte de
Casație și Justiție problemei de drept judecate, ce se impun cu titlu obligatoriu instanțelor potrivit art. 3307 alin. 4 C.proc.civ., nu se poate trece la analiza motivelor de recurs cărora li se dă dezlegare prin menționata decizie în interesul legii, acestea apărând nefondate pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2011 în lumina statuărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție. Pe de altă parte, Curtea reține că prin decizia pronunțată la 6 decembrie 2011 de Curtea E. a D. O. în cauzele cu numerele 4. și 4., s-au declarat inadmisibile cererile prin care s-a invocat de către reclamanții F. M. și A. G. S., pentru aceleași considerente ca și în prezenta cauză, încălcarea dreptului de proprietate. S-a reținut de către Curtea E. a D. O. că prin C. nu se garantează dreptul unei persoane de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum, așa încât, în condițiile în care prin L. nr. 1. s-a dispus reducerea salariilor angajaților din sectorul public, cu dificultate se poate susține că reclamanții posedau un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional. De asemenea, s-a mai arătat că și în ipoteza în care Curtea ar concluziona că reclamanții erau titularii unui bun susceptibil de a fi protejat în lumina art. 1 din Primul Protocol adițional, se constată că ingerința era prevăzută de lege, că urmărea un scop de utilitate publică, anume, de a salva echilibrul bugetar în condițiile unei situații de criză economică, că legiuitorul dispune de o largă marjă de apreciere în derularea politicii sale economice și sociale, că măsurile legislative criticate nu au așezat pe umerii reclamanților o sarcină disproporționată și excesivă, incompatibilă cu dreptul acestora la respectarea proprietății, garantată de art. 1 din Primul Protocol Adițional la C. și că statul nu a abuzat de marja sa de apreciere și nici nu a încălcat justul echilibru între interesul general și cel particular. Curtea de A. reține că aceste considerente sunt pe deplin aplicabile în cauza de față, astfel că, având în vedere și faptul că în cauză reclamanții nu au dovedit că prin măsura diminuării cu 25% a veniturilor salariale pe perioada supusă analizei situația lor financiară și a familiei lor a fost grav afectată, ajungându-se la lipsirea de mijloacele de subzistență, constată ca fiind nefondate și susținerile recurenților în sensul că reducerea salariului brut cu 25%, în temeiul dispozițiilor art. 1 din L. nr.1. încalcă prevederile art.1 alin.1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului si a libertăților fundamentale, care privesc protecția proprietății. Motivele de recurs prin care se invocă neconstituționalitatea Legii nr. 1. urmează a fi înlăturate, în considerarea faptului că prin decizia nr. 8., în cadrul controlului apriori de constituționalitate, Curtea Constituțională a R. a constatat că dispozițiile art. 1-8 și cele ale art. 10-17 din L. privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituționale, Curtea Constituțională a R. fiind forul decizional în materia constituționalității legilor. Cât privește motivele de recurs prin care se invocă încălcarea, prin aplicarea dispozițiilor art. 1 din L. nr. 1., a art. 17, art. 23 pct. 3 și art. 25 pct. 1 din Declarația Universală a D. O. și ale art. 1 pct. 2 și 4, art. 4, art. 20 din Carta Socială E., sunt valabile considerentele expuse în cele ce preced cu privire la încălcarea dreptului la protecția proprietății în baza art. 1 din Primul protocol adițional la C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale. Raportat la motivul de recurs prin care se invocă discriminarea reclamanților în comparație cu angajații din sectorul privat, Curtea reține că angajații din sectorul public nu se găsesc într-o poziție comparabilă cu cei din sectorul privat, elementele de diferențiere fiind multiple, și în primul rând, sursa de finanțare a cheltuielilor cu salariile. Ca atare, angajații din sectorul bugetar, sunt legați, în mod esențial, din punctul de vedere al sursei din care sunt alimentate salariile, de bugetul public național, de încasările și de cheltuielile din acest buget, dezechilibrarea acestuia putând avea consecințe în ceea ce privește diminuarea cheltuielilor din acest buget. În schimb, în mediul privat raporturile de muncă sunt guvernate întotdeauna de contractul individual de muncă încheiat între un angajat și un angajator. În sectorul public salariile sunt stabilite în baza legii, ca act al legiuitorului originar sau delegat, legea este cea care oferă o marjă angajatorului public ca eventual să acorde anumite sume de bani, acesta neavând competența de a acorda drepturi salariale numai în baza și în temeiul unei manifestări discreționare de voință. M.ifestarea sa de voință este condiționată și, totodată, limitată de lege. Toate aceste considerente demonstrează că angajatorul public prin natura cheltuielilor angajate în legătură cu plata drepturilor salariale, respectiv cheltuieli bugetare, și prin temeiul stabilirii sistemului de salarizare, respectiv legea, nu este în aceeași situație cu cel privat și nici măcar într-o situație analogă și comparabilă, astfel încât unei situații de fapt diferite îi corespunde un tratament juridic diferențiat. Egalitatea nu presupune uniformitate, astfel încât este evident că angajatorul din sfera publică se conduce, în privința modului de stabilire a drepturilor salariale și a marjei de apreciere de care dispune în privința stabilirii salariilor, după alte reguli față de angajatorul privat. Pentru aceste considerente, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 C. proc. civ., Curtea de A. urmează să respingă ca nefondat prezentul recurs. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții C. ANA, P. A. ANA și B. M. și S. L. AL Î. P. C. în numele membrilor de sindicat A. G., A. I. G., B. I., B. M., B. A., C. C., C. L.-N., C. O. P., C. M. R., C. V., C. P. M., C. M., F. M., G. I., G. A. M., H. S., H. R. M., I. D. A., M. V., M. M. C., N. M., O. N., P. E., P. E., P. Ana, P. E., R. M., S. C., S. A., S. A., S. A., S. L., S. R., S. A., S. G., T. D., V. A., V. A., Z. O., L. M., S. E., N. C., P. M., C. A., R. E., H. N., P. L., D. E., V. A., D. I., S. A., Z. K. (G.), I. H., R. V., M. S., B. N., M. M., F. D., T. E., C. A., D. N., P.u M., G. R., H. M., I. M., T. C., G. M., B. A., B. C., I. M., S. C., B. A., H. F., V. R., T. I., P. F., T. M., M. A., B. S., T. I., B. T. A., P.a C., P. R., F. O. S., D. S., P. I., M. I., N. Ana, P. M., M. M., H. M., O. M., G. S., C. L., L. A., M. A., B. Z., P. D., F. V., D. M., S. L., A. N., B. A., V. B., R. P., D. A., P. D., D. L., C. Ana, P. A. Ana, B. M., G. M., B. O., F. C., B. F., C. M., J. M., M. V., M. D., M. E., M. C., M. G., M. L., P. M., S. M., S. L., W. P., B. I., B. A. M., B. L., B. L., C. Ana M., C. V., D. N., K. A., M. M., N. (T.) T., P. A., S. C., S. E., S. E., S. L., V. S., V. M., P. M., P. A., S. R., B. S., J. Ana, C. I., S. E., M. M., S. E., M. A., K. M., G. Ana-M., M. D., R. C., G. I., B. V., O. A., J. L., M. F., I. E., S. N., Z. N., P. N., P. Ana, M. Ana, C. D., C.u E., F. S., D. E., S. F., D. S., M. D., S. M., T. E., S. D., S. E., R. Ana, L. Ana, G. L.a, L. A., împotriva sentinței civile numărul 3012 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar număr (...), pe care o menține. D. este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din (...). PREȘEDINTE JUDECĂTORI G.-L. T. I. T. D. C. G. GREFIER A. B. Red.GLT/dact.MS 2 ex./(...) Jud.fond: I. P.
| ← Decizia nr. 1375/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 2017/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
