Decizia nr. 3577/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3577/R/2012
Ședința publică din data de 11 septembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. I. F. S. împotriva sentinței civile nr. 344 din 27 februarie 2012 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr. (...), privind și pe reclamantul intimat S. R. R. A., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurentei - avocat R. M. și mandatarul reclamantului intimat, L. S. N.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatului și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că reclamantul a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 7 septembrie 2012.
Reprezentanții părților declară că nu au cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate cereri în probațiune, Curtea pune în vedere mandatarului reclamantului că, raportat la prevederile art. 68 alin.4
C.proc.civ., nu poate pune concluzii pe fond și acordă cuvântul asupra recursului formulat.
Reprezentanta recurentei solicită admiterea recursului astfel cum a fost formulat în scris.
Mandatarul reclamantului solicită a fi avute în vedere concluziile de la instanța de fond.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin cererea înregistrată la data de (...) pe rolul T. M. reclamantul S. R. R. A. a chemat în judecată pe pârâta S. I. F. S. solicitând instanței obligarea acesteia la plata unui salariu compensatoriu conform art. 78 din Contractul Colectiv de M. la nivel național și la plata orelor suplimentare efectuate în perioada februarie 2008 - iunie 2010, respectiv un număr de 740 ore.
În drept s-au invocat prevederile art. 281, 282 Codul Muncii.
În ședința din (...) reclamantul și-a precizat cererea în sensul că solicită plata orelor suplimentare din ultimii trei ani anteriori cererii dechemare în judecată - septembrie 2007 - iunie 2010, iar la data de (...) reclamantul a formulat în scris o precizare de acțiune prin care a mărit câtimea obiectului capătului de cerere referitor la orele suplimentare în sensul calculului acestora în perioada august 2007 - mai 2010 și apreciind că numărul acestora este de 1000 ore, rezultat din depășirea programului de lucru cu 2 ore în fiecare zi.
Pârâta a solicitat respingerea capătului de cerere constând în plata salariului compensatoriu ca inadmisibil, iar a cererii privind plata orelor suplimentare ca nefondat, arătând că la momentul încetării raporturilor de muncă reclamantul figura cu un contract de muncă cu timp de lucru de 3 ore/zi, conform actului adițional la contractul individual de muncă, astfel că nu putea beneficia de plata unui salariu compensatoriu la nivelul salariului minim pe economie.
În ce privește orele suplimentare, pârâta a învederat că anterior încetării raportului de muncă reclamantul nu a ridicat problema plății orelor suplimentare pe care pretinde că le-a făcut. A mai arătat că a solicitat rareori efectuarea muncii suplimentare și atunci a compensat-o fie cu zile libere, fie cu bonusuri.
Prin sentința civilă nr. 344/(...), pronunțată de Tribunalul Maramureș îndosar nr. (...), s-a admis în parte cererea formulată și precizată dereclamantul S. R. R. A., împotriva pârâtei S. I. F. S. și, în consecință:
A fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului compensația prevăzută de art. 78 al. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007-2010 în cuantum de un salariu lunar, raportat la salariul reclamantului din luna iunie 2010.
A fost obligată pârâtă să-i plătească reclamantului suma netă de 5565 lei reprezentând plata celor 891 ore suplimentare efectuate de acesta în perioada 07 decembrie 2007 - 30 iunie 2010;
Au fost respinse ca prescrise pretențiile reclamantului privind plata orelor suplimentare efectuate în perioada august 2007-06 decembrie 2007.
A fost obligată pârâtă să plătească Statului Român suma de 300 lei reprezentând onorariu expert pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar.
Pentru a pronunța această hotărâre tribunalul a reținut următoarele:
Potrivit Contractului individual de muncă nr. 2557/(...) reclamantul S. R. R. A. a fost angajat de pârâta S. I. F. S. la data de (...) pe postul de muncitor necalificat, durata timpului de lucru convenită fiind de 4 ore /zi,
20 de ore pe săptămână.
La data de (...) părțile au convenit modificarea Contractului individual de muncă sub aspectul duratei timpului de muncă, de la jumătate de normă la normă întreagă de 8 ore/zi, 40 ore pe săptămână, salariul brut negociat crescând de la 250 lei la 450 lei (f. 66 verso).
Potrivit actelor adiționale înregistrate la I. sub nr. (...), 2587 din (...)
(f.7-70), contractul individual de muncă nr. 2. s-a modificat succesiv astfel:
- la data de (...) timpul de lucru al reclamantului s-a redus la 2. /zi, salariul brut lunar fiind de 225 lei.
- la data de (...) timpul de lucru al reclamantului a crescut de la 2 ore/zi la
4 ore /zi și salariul de la 225 lei la 543 lei.
- la data de (...) timpul de lucru a crescut de la 4 ore/zi la 5 ore /zi, salariul devenind 563 lei.
- de la data de (...) timpul de lucru s-a redus de la 5 ore/zi la 3 ore/zi, salariul micșorându-se la 338 lei.
La data de (...) contractul individual de muncă a încetat în baza art. 65(1) Codul Muncii (f. 58).
Raportat la motivul concedierii și temeiul de drept al acestuia recla- mantul a solicitat obligarea pârâtei la plata salariului compensatoriu prevăzut de art. 78 din Contractul Colectiv de M. la nivel național pe anii
2007-2010.
Reținând prevederile art. 67 C. Muncii în forma anterioară republicării, aplicabil în speță și ale art. 78 alin. 1 din Contractul Colectiv de M. unic la nivel național 2007- 2010 și având în vedere că reclamantului nu i s-a achitat dreptul bănesc prevăzut prin acest contract, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului în baza acestor dispoziții legale, un salariu compensatoriu.
În ce privește cuantumul acestuia, instanța a reținut că la momentul concedierii reclamantului, (...), potrivit susținerii pârâtei, acesta își desfășura activitatea în baza actului adițional nr. 2587/(...), prin care durata timpului de lucru se stabilise la 3 ore /zi.
Atât acest act adițional, cât și celelalte 3 anterioare, nedatate de părți și înregistrate la I. M. în aceeași zi, (...) (după concedierea reclamantului), se intitulează „act adițional la contractul de muncă nr. 2. și cuprind doar mențiunea modificării timpului de lucru, a salariului și data de la care intervine modificarea.
Potrivit art. 102 alin. 1 din Codul Muncii aplicabil în speță, contractul individual de muncă cu timp parțial cuprinde, în afara elementelor prevăzute la art. 17 alin. 2 următoarele: a) durata muncii și repartizarea programului de lucru; b) condițiile în care se poate modifica programul de lucru; c) Interdicția de a efectua ore suplimentare , cu excepția cazurilor de forță majoră sau pentru alte lucrări urgente destinate prevenirii producerii unor accidente și înlăturarea consecințelor acestora";.
Așadar, în cuprinsul contractului de muncă încheiat cu timp parțial (cum sunt toate cele 4 acte adiționale) trebuie precizat și programul de lucru care, de regulă, în cazul contractelor individuale tipice nu se precizează, nefiind un element negociabil, ci unul prevăzut de regulamentul intern.
Faptul că legiuitorul impune precizarea programului de lucru în chiar conținutul contractului individual de muncă cu timp parțial se explică prin faptul că salariatul cu timp parțial nu va putea fi regăsit în cadrul progra- mului normal ce funcționează la unitatea respectivă, ci numai în anumite perioade, conform normei sale parțiale.
Art. 102 alin. 2 Codul Muncii stabilește că în situația în care într-un contract individual de muncă cu timp parțial nu sunt precizate elementele prevăzute la alin. 1, contractul se consideră a fi încheiat pentru normă de muncă întreagă.
Așadar, clauzele suplimentare prevăzute de art. 102 alin. 1 Codul
Muncii reprezintă garanția că voința reală a părților a fost să încheie acest tip de contract - cu timp parțial - în lipsa acestora contractul fiind prezumata fi încheiat pentru o normă întreagă.
Din interpretarea gramaticală a textului de lege se deduce că prezumția este absolută și acționează ca o sancțiune pentru încălcarea dispozițiilor legale.
Cum nici unul dintre cele 4 acte adiționale nu cuprind nici mențiunea privind repartizarea programului de lucru și nici condițiile în care acesta se poate modifica (art. 102 alin. 1 lit. a și b), instanța, în baza art. 102 alin. 2
Codul Muncii, a constatat că, practic, actele adiționale nu au modificat nici durata timpului de lucru și implicit nici salariul stabilit în contractul individual de muncă nr. 255713/(...), cu modificările sale anterioare celor 4 acte adiționale înregistrate la I. la (...).
În consecință, instanța, constatând că ultimul salariu negociat al reclamantului era de 900 lei brut lunar (766 net), a statuat în sensul că acest cuantum va fi avut în vedere la executarea dispozițiilor instanței referitoare la plata salariului compensatoriu.
În ce privește orele suplimentare efectuate de reclamant instanța a constatat că, potrivit susținerilor acestuia, ele au rezultat din respectarea programului de lucru impus de angajator de la ora 700 - la 1700, care presupunea depășirea zilnică a timpului de lucru de 8 ore, cu 2 ore. Pârâta a depus în probațiune foile colective de prezență în care atât reclamantul, cât și ceilalți angajați figurează cu 8 ore lucrate pe zi sau chiar mai puține. Reclamantul a contestat orele de lucru menționate în aceste foi colective de prezență și a învederat instanței că pârâta deținea o condică de prezență în care fiecare salariat consemna personal atât ora intrării în unitate, cât și ora ieșirii și că acest înscris face dovada orelor efectiv lucrate de fiecare angajat. Pârâta a negat existența unei asemenea condici de prezență. În ședința publică din data de (...) reclamantul a depus o copie a uneia dintre filele condicii lunii noiembrie 2011, vizându-l pe angajatul B. A. Audiat ca martor al pârâtei, B. A. a recunoscut foaia de prezență ca fiind din cele pe care angajații pârâtei le completează la intrarea și la ieșirea din unitate, confirmând astfel susținerile reclamantului referitoare la existența condicii de prezență. Și cel de-al doilea martor al pârâtei, T. I., a adeverit existența acestui registru de prezență. În explicațiile din nota scrisă depusă la termenul din (...), pârâta a revenit asupra poziției sale, a recunoscut că se completau foi de prezență pentru a se ține evidența prezenței, a echipamentelor de protecție speciale necesare pe parcursul lunii, dar și a numărului de persoane care beneficiază de masa zilnică. A mai învederat administratorul pârâtei prin această „. explicativă"; că „foile de prezență „au fost întocmite de el personal, nu aveau caracter de obligativitate, nu aveau un regim special și nici nu erau păstrate după trecerea lunii în care au fost utilizate. Având în vedere că după dovedirea de către reclamant a existenței condicii de prezență (foi de prezență) în care fiecare salariat, inclusiv el, își completa personal sau prin șeful de echipă ora intrării, ora ieșirii și numărul de ore lucrate zilnic, pârâta a recunoscut că a distrus aceste înscrisuri, instanța, făcând aplicarea prevederilor art. 174 C.pr.civ., a apreciat ca dovedite pretențiile reclamantului referitoare la programul de lucru : zilnic de la 7,00 - 17,00, care ar fi fost constatat din cuprinsul foilor de prezență. Este adevărat că nu există dispoziție legală expresă care să oblige angajatorul să întocmească o condică de prezență dar, dacă a decis să țină un asemenea document, acesta se supune prevederilor art. 116 Codul Muncii. Având în vedere că din declarațiile martorilor audiați rezultă că salariaților li se acorda o pauză de masă de 30 minute care, potrivit art. 130 alin. 3 Codul Muncii, nu se include în durata zilnică normală a timpului de muncă, instanța a constatat că reclamantul, respectând programul de lucru de la 700 - 1700, beneficiind de pauză de masă de 30 de minute, amuncit zilnic 9 ore și 30 de minute, depășind timpul normal de lucru de 8 ore cu 1,5 ore. Raportând munca suplimentară zilnică astfel reținută la zilele în care reclamantul a prestat activitate evidențiate de foile colective de prezență necontestate sub acest aspect, instanța a constatat că reclamantul a efectuat în perioada (...) - (...) inclusiv un număr de 891 ore suplimentare, respectiv 370 ore suplimentare până în decembrie 2008 inclusiv, 350 ore suplimentare în 2009 și 171 ore suplimentare în 2010. Potrivit art. 41 alin. 1 lit. c din Contractul Colectiv de M. la nivel național pe anii 2007-2010 sporul pentru orele suplimentare ce nu au fost compensate cu ore libere plătite se acordă un spor de 1. din salariul de bază. Pârâta a susținut că în rarele cazuri când salariații săi efectuau muncă suplimentară, aceasta era compensată cu timp liber sau cu bonusuri, însă aceste apărări nu au fost dovedite. Astfel, compensarea cu timp liber este infirmată chiar de foile colective de prezență depuse în probațiune de pârâtă, iar plata „bonusurilor";, cu regim de drepturi salariale în condițiile în care reprezintă contravaloarea muncii suplimentare, nu a fost dovedită potrivit art. 163 Codul Muncii. Ca urmare, în baza art. 120 Codul Muncii coroborat cu art. 41 alin. 1 lit. c din Contractul Colectiv de M. la nivel național pe anii 2007-2010, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului contravaloarea celor 891 ore suplimentare efectuate în intervalul (...) - (...), pretențiile pentru orele suplimentare efectuate în perioada august 2007 - 06 decembrie 2007 fiind prescrise raportat la data precizării acțiunii în acest sens. În ce privește suma datorată cu acest titlu, instanța a reținut următoarele: În decembrie 2007 salariul brut al reclamantului era de 450 lei/ lună = 2,67 lei/ oră, valoarea celor 16,5 ore suplimentare efectuate fiind de 88 lei. În perioada (...) - (...)- reclamantul a avut un salariu brut lunar de 600 lei; respectiv de 3,57 lei/oră. Pentru cele 354 ore suplimentare din intervalul menționat , reclamantului i se cuvine suma de 354 ore X 3,57 lei/oră X 2 (sporul de 1.) =2527 lei brut. Pentru perioada (...) - (...) salariul reclamantului a fost de 800 lei/ lună, respectiv 4,76 lei/oră. Pentru cele 237 ore lucrate în acest interval reclamantului i se cuvine suma de 237 ore X 4,76 lei/oră X 2 = 2256 lei brut. De la data de (...) salariul lunar brut al reclamantului a fost de 900 lei/ lună - 5,35 lei/ oră, astfel că pentru cele 113 ore lucrate între (...) - (...) și cele 171 ore din 2010 reclamantului i se cuvin 284 ore X 5,53 lei/oră X 2 = 3038 lei brut. Cuantumul brut total al drepturilor salariale datorate reclamantului conform celor de mai sus este de 7909 lei, iar cel net, rezultat după scăderea contribuțiilor legale datorate de angajat, este de 5565 lei, sumă la care a fost obligată pârâta. În baza art. 18 din O.U.G. nr. 51/2008, instanța a obligat pârâta să plătească către stat suma de 300 lei reprezentând onorariu expert pentru care reclamantul a beneficiat de ajutor public judiciar. Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. I. F. S., solicitând, în principal, casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei, iar în subsidiar,modificarea în tot a hotărârii atacate în sensul respingerii capătului de cerere privind acordarea unui salariu compensatoriu ca inadmisibil;respingerii capătului de cerere privind obligarea pârâtei la plata contravalorii orelor suplimentare ca nefondat. Cu cheltuieli de judecată în recurs. În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele: I. Sub aspectul casării cu trimitere spre rejudecare a cauzei 1. In ceea ce privește dispoziția de obligare a recurentei-pârâte la plata către reclamant a compensației prevăzută de art. 78 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel național pe anii 2007 - 2010, o apreciază ca fiind nelegală și nefondată, fiind incidente dispozițiile art. 312, cu raportare la 304 pct. 9 Cod de procedura civila, coroborat cu art. 3041 Cod procedură civilă. În acest sens recurenta arată că între părți a fost încheiat inițial Contractul individual de muncă nr. 255713/(...) prin care părțile au stabilit durata timpului de lucru a pârâtului ca fiind de 4 ore zilnic, respectiv 20 de ore pe săptămână. Ulterior, au fost încheiate mai multe acte adiționale, în același sens, respectiv de modificare a timpului efectiv de lucru, strict în funcție de activitatea societății și lucrările contracte. In aceste condiții, la data încetării raporturilor de muncă, respectiv (...), intimatul-reclamant își desfășura activitatea în baza celui de-al patrulea act adițional succesiv, prin care durata timpului de lucru se stabilise la 3 ore/zi, conform înțelegerii părților, asumată de pârâtul-intimat prin semnarea A. adițional. Instanța în mod greșit a apreciat că nu s-a precizat programul de lucru, în condițiile în care la lit. H pct. 1 din Contractul individual de muncă apare, inițial "durata timpului de lucru fiind de 4 ore/zi, 20 ore pe săptămână", iar ulterior prin A. adițional modificându-se la 3 ore/zi, cu un salar lunar de 338 lei, fiind astfel îndeplinită condiția de informare a salariatului cu privire la timpul de lucru. In aceste condiții este eronată și aprecierea instanței că "ultimul salariu negociat al reclamantului era de 900 lei brut lunar (766 net)", în condițiile în care părțile stabiliseră ca echivalent al muncii reclamantului - intimat salariul minim pe economie, care în anul 2010 se ridica la nivelul sumei de 670 lei RON pentru un muncitor necalificat. Raportat la aceste împrejurări în opinia recurentei hotărârea apare ca nelegală, echivalând cu o necercetare a fondului cauzei, impunându-se casarea cu trimitere spre rejudecare a cauzei. 2. In ceea ce privește dispoziția de obligare a recurentei-pârâte la plata către reclamant a 891 ore suplimentare o apreciază ca fiind nelegală și nefondată, fiind incidente dispozițiile art. 312, cu raportare la 304 pct. 7, 8 și 9 Cod de procedura civila, coroborat cu art. 3041 și art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, pentru următoarele considerente: - Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, ceea ce echivalează cu o necercetare a fondului pricinii. Sub acest aspect recurenta arată că în accepțiunea dispozițiilor art. 261 pct. 5 Cod procedură civilă, motivarea unei hotărâri trebuie să fie clară, precisă, să nu se rezume la o înșiruire de fapte și argumente, să se refere la probele administrate în cauză și să fie în concordanță cu acestea, să răspundă în fapt și în drept la toate pretențiile formulate de părți, să conducă, în mod logic și convingător, la soluția din dispozitiv. Numai o astfel de motivare constituie pentru părți o garanție împotriva arbitrariului judecătorilor, iar pentru instanțele superioare un element necesar în exercitarea controlului declanșat prin căile de atac. În speți, consideră că interpretarea dată de instanța de judecată stării de fapt și dispozițiilor legale invocate de recurent sunt total străine față de cererile formulate și față de probațiunea administrată în cauză. Aceste situații sunt asimilate de jurisprudență unei necercetări a fondului și determină soluția casării cu trimitere, asigurând astfel părților beneficiul dublului grad de jurisdicție întrucât se impune respectarea tuturor garanțiilor procesuale privind judecata în fond și parcurgerea în mod real a gradelor de jurisdicție prevăzute de lege. - Hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor art. 129 Cod procedură civilă, aspect ce echivalează tot cu o necercetare a fondului pricinii. Susține recurenta că în cauza de față instanța de fond a făcut o proprie interpretare a stării de fapt și a dispozițiilor legale, ignorând principiul instituit, respectiv acela de a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri temeinice și legale. Astfel, instanța de fond avea posibilitatea de a ordona administrarea oricăror probe pe care le considera necesare pentru soluționarea cauzei, totodată având posibilitatea de a cere părților explicații cu privire la împrejurările de fapt și de drept incidente în cauză, cu atât mai mult cu cât, dispozițiile speciale cuprinse în art. 287 Codul Muncii nu înlătură obligațiile judecătorului prevăzute în art. 129 C.pr.civ. de a stărui în aflarea adevărului și de a administra și din oficiu probele necesare acestui scop. In consecință, în lipsa administrării tuturor probelor pertinente și concludente în soluționarea cauzei, apreciază că motivele care au format convingerea instanței de fond nu subzistă, fapt ce echivalează cu o necercetare a fondului pricinii, impunându-se și din acest punct de vedere casare cu trimitere spre rejudecare. II. Sub aspectul modificării în tot a hotărârii atacate recurenta a arătat următoarele: - În ce privește obligarea pârâtei la plata salariului compensatoriu arată că reclamantul nu poate beneficia de plata unui salariu compensatoriu la nivelul sumei de 900 lei brut lunar (766 net), întrucât acest nivel de salariu nu a fost negociat niciodată între angajator și salariat, fiind doar rezultatul aplicării regulii de trei simple asupra cuantumului de 338 lei negociat conform A. adițional încheiat între părți. I. angajator și salariat nu s-a discutat niciodată despre un alt salariu ce ar putea fi acordat salariatului decât cel minim pe economie, raportat la munca prestată, așa cum de altfel arată și reclamantul prin acțiunea introductivă. Or, în condițiile în care salariul minim pe economie pentru anul 2010, respectiv momentul încetării raporturilor de muncă, era la nivelul sumei de 670 lei, apreciază că instanța de judecată nu poate "negocia", prin analogie cu salariul stabilit de părți pentru un timp de muncă de 3 ore/zi un alt salariu decât cel stabilit de părți de comun acord. Întrucât nu există o precizare de acțiune în sensul acordării unui salariu compensatoriu raportat la norma de muncă de 3 ore/zi, cererea de acordare a unui salariu compensatoriu la nivelul unui salariu minim pe economie, de maniera în care a fost formulată, apare ca fiind inadmisibilă. - Cu privire la dispoziția de obligare a recurentei-pârâte la plata orelor suplimentare arată că perioada 7 decembrie 2007 - 30 iunie 2010 cuprinde 2 perioade distincte cu durată de muncă diferită, raportat la A. adiționale încheiate de părți, respectiv o perioadă cu timp normal de lucru de 8 ore pe zi și mai multe perioade cu timp parțial. Invocând dispozițiile art. 102 alin. 1 și 2 din Legea nr. 53/2003, recurenta consideră că instanța fondului, în mod greșit a apreciat că pe toată durata derulării activității reclamantului acesta ar fi avut încheiat practic un Contract individual de muncă cu timp normal, reținând că "actele adiționale nu au modificat nici durata timpului de lucru și implicit nici salariul stabilit în contractul individual de muncă nr. 255713/(...), cu modificările sale anterioare celor 4 acte adiționale înregistrate la I. la (...)". In primul rând instanța a pierdut din vedere că, încă de la început, părțile au încheiat un contract individual de muncă cu timp parțial, fiind astfel stabilită încă de la început durata muncii. In al doilea rând, din redactarea art. 102 alin. 2 din Codul muncii nu rezultă consecințele pe care le poate atrage lipsa unui singur element dintre cele trei prevăzute la alin. 1 lit. a) - c), iar unde legea nu distinge, nici noi nu trebuie sa distingem. Consideră că prezumția instituită de art. 102 alin. 2 din Codul muncii operează numai în cazul în care în cuprinsul contractului nu se menționează durata muncii ca fiind de o fracțiune de normă, apreciind că singurul element esențial (dintre cele trei menționate de art. 102 alin. 1), care rezultă din însăși natura contractului individual de muncă cu timp parțial, este durata muncii care este necesar să fie precizată în contract, având în vedere că tocmai această clauză definește contractul cu timp parțial. Altfel stau lucrurile în cazul celorlalte elemente menționate de art. 102 alin.1. Chiar și repartizarea programului de lucru nu poate fi considerată esențială deoarece ea poate fi stabilită verbal, prin acord, sau poate rezulta din regulamentul intern sau din anunțurile postate la locul de muncă. Susține recurenta că dacă s-ar merge pe raționamentul instanței s-ar impune a se constata nulitatea Contractului de muncă înregistrat sub nr. 255713/(...) încheiat pentru timp parțial, cu o normă de 4 ore/zi, respectiv 20 ore/săptămână, pentru lipsa acelorași mențiuni. Recurenta precizează că se impun tratamente juridice diferite aplicate orelor suplimentare, în funcție de perioada în care vorbim de un contract individual de muncă cu timp normal și perioada de 5 luni în care avem în vedere un contract individual de muncă cu timp parțial. Raportându-se la prevederile art. 109 alin. 1, art. 117 alin. 1 și art. 118 din Codul muncii, recurenta susține că cel care trebuia să aibă inițiativa orelor suplimentare era angajatorul care le solicită, solicitare care să fie scrisă sau verbală. Societatea angajatoare, respectiv recurenta, nu a solicitat reclamantului să presteze ore suplimentare, iar reclamantul nu a făcut în nici un fel dovada unei asemenea solicitări din partea angajatorului, deși sarcina probei sub acest aspect îi revenea. Chiar dacă din condica de prezență ar rezulta că ar fi fost efectuate ore peste programul normal de lucru, nu s-a făcut dovada că acestea ar fi fost solicitate de angajator. Pe de altă parte, regula este că munca suplimentară se compensează prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora, conform dispozițiilor art. 119 alin. 1 Codul Muncii. Atunci când compensarea nu este posibilă în luna următoare, cel în cauză va primi un spor la salariu, stabilit prin negociere și nu poate fi, conform dispozițiilor art. 120 Codul muncii, mai mic de 75% din salariul de bază. Astfel, în condițiile în care a considerat că a efectuat ore suplimentare în favoarea societății pârâte, reclamantul-intimat trebuia să solicite angajatorului compensarea prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile după efectuarea acestora. Or, în condițiile în care anterior datei încetării raporturilor de muncă cu societatea reclamantul nu a adresat nici o solicitare scrisă către conducerea acesteia, prin care să ridice problema plății orelor suplimentare pe care pretinde că le-a efectuat, nu poate veni direct în fața instanței de judecată să solicite plata acestor ore suplimentare, cu atât mai mult cu cât nu a dovedit că ar fi îndreptățit la plata acestor ore suplimentare. O asemenea problemă s-a pus abia după data încetării raporturilor de muncă, ceea ce naște o îndoială în privința realității desfășurării muncii suplimentare de către autorul acțiunii, acest dubiu profitând pârâtei. In sprijinul celor arătate mai sus vin și declarațiile tuturor martorilor audiați în cauză, iar din foile de pontaj depuse la dosar de pârâtă nu rezultă nici un indiciu ori element pe baza căruia să se poată conchide că reclamantul ar fi efectuat ore suplimentare la nivelul celor pretinse de acesta, nici unul dintre martori nefiind în măsură să indice cu exactitate dacă reclamantul-intimat a fost solicitat vreodată să presteze muncă suplimentară. Foile de pontaj creează aparența juridică a unor acte valabile până la înscrierea în fals. Instanța fondului nu a luat în considerare nici măcar Raportul de expertiză contabilă întocmit în cauză, deși a considerat proba ca fiind lămuritoare la momentul administrării acesteia. Totodată, instanța fondului nu a luat în considerare nici Situația concediilor de odihnă acordate reclamantului-intimat aferent perioadei 2007 - 2010, situații depuse la dosarul cauzei la termenul de judecată din (...), din care rezultă că în fiecare an reclamantul-intimat a beneficiat de mai multe zile de concediu decât perioada legală, după cum urmează: - pentru anul 2007 a beneficiat de un număr de 10 zile în plus de concediu; - pentru anul 2008 a beneficiat de un număr de 6 zile în plus de concediu; - pentru anul 2010 a beneficiat de un număr de 5 zile în plus de concediu (în condițiile în care raporturile de muncă au încetat la data de (...)) fiind în prezența unor zile de concediu suplimentare față de alți angajați aflați în aceeași situație. In condițiile în care nu există o dispoziție legală expresă care să oblige angajatorul să întocmească o condică de prezență, prezentarea de către intimatul - reclamant a unei foi de prezență privind martorul B. A. (A.) nu poate fi avută în vedere și în ceea ce-l privește pe reclamantul-intimat, prin analogie și nici nu sunt incidente dispozițiile art. 174 Cod procedură civilă, raportat la celelalte probe administrate în cauză și raportat la nota explicativă depusă la dosarul cauzei. Este adevărat că art. 287 din Codul Muncii statuează că în litigiile de muncă sarcina probei revine angajatorului, însă recurenta apreciază că și-a respectat obligațiile ce-i incumbau din acest punct de vedere, prezentând actele pe care le-a deținut, respectiv pe care le-a considerat necesare și relevante și care au fost solicitate de reclamant prin intermediul instanței. Textul legal nu poate fi interpretat în sensul că angajatorul ar avea îndatorirea de a dovedi și așa numitele "fapte negative" pentru a se apăra împotriva pretențiilor formulate de salariați, ci, în asemenea situație, existența "faptelor pozitive" (respectiv prestarea unor ore suplimentare) trebuie probată de cei care se prevalează de ele. Raportat la probele administrate în cauză, instanța fondului nu putea să stabilească cu certitudine dacă societatea are de plătit sume de bani decât prin asimilări, astfel că sumele nu sunt certe, lichide și exigibile, metoda asimilării neputând fi acceptată. Probele administrate de reclamant sunt insuficiente și neconcludente în această privință, neoferind elementele de fapt necesare pentru a se putea stabili cu certitudine dacă și câte ore suplimentare a efectuat reclamantul- intimat, motiv pentru care apreciază cererea ca fiind nefondată. Recurenta învederează și împrejurarea că în perioada vizată de instanță, mai exact la data de (...), societatea a fost supusă unui control efectuat de către I. T. de M. M., iar în cadrul Anexei nr. 1 la P. verbal de control nr. 22304/(...) inspectorii de muncă au consemnat că "din verificările efectuate în teren și din verificarea foilor colective de prezentă nu rezultă efectuarea de muncă suplimentară". Reclamantul a fost încadrat în muncă inițial cu timp parțial, ulterior, datorită volumului activității părțile au stabilit majorarea timpului de lucru la o normă întreaga, iar ulterior, când activitatea societății s-a redus, a fost redus și timpul de muncă al reclamantului, aceste aspecte fiind confirmate chiar și de martorul A. L. Față de împrejurarea interdicției legale de a presta muncă suplimentară in cazul unui contract individual de muncă cu timp parțial și față de lipsa unei dovezi în sensul solicitărilor angajatorului de a presta muncă suplimentară în termenul de 5 luni în care intimatul a avut normă de lucru parțială, nu se poate vorbi despre existența unor ore suplimentare față de programul stabilit de părți de comun acord. În probațiune recurenta a depus la dosar înscrisuri. Intimatul reclamant, prin întâmpinarea depusă la dosar, a solicitat respingerea recursului, arătând că nu pot fi luate în considerare acteleadiționale aflate la dosar deoarece au fost concepute, semnate și înregistrate la data de 7 iulie 2010, când reclamantul era deja concediat. În ce privește orele suplimentare intimatul a precizat că acțiunea sa s-a fundamentat pe existența condicii individuale de prezență, dovezi care au fost ascunse intenționat de reprezentanții firmei, iar din probele administrate rezultă că în cadrul societății pârâte programul de lucru este de la ora 7 la ora 17, cu 30 minute pauza de masă. Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea de A. reține că recursul este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Sub aspectul capătului de cerere având ca obiect plata salariului compensatoriu Curtea reține în primul rând că nu sunt fondate susținerile recurentei prin care se invocă necercetarea fondului cauzei, întrucât din considerentele sentinței rezultă că instanța de fond a analizat atât susținerile reclamantului, cât și apărările formulate de pârâtă referitoare la existența actului adițional din data de (...) la contractul individual de muncă privind pe reclamant și cuantumul salariului menționat în acest act adițional, arătând argumentele pentru care aceste apărări au fost înlăturate. Prin aspectele invocate recurenta formulează de fapt critici cu privire la interpretarea pe care instanța de fond a dat-o probelor administrate și dispozițiilor legale incidente. Din această perspectivă Curtea constată că nu pot fi reținute susținerile recurentei, întrucât este lesne de observat că în actele adiționale invocate de aceasta nu este menționat aspectul privind repartizarea programului de lucru, element care este prevăzut în textul de lege ca element distinct față de cel privind durata muncii și nici cel privind condițiile în care se poate modifica programul de lucru. Astfel cum a reținut și instanța de fond, pe lângă cerința menționării duratei muncii, legea impune precizarea în contractul de muncă cu timpparțial și a programului de lucru, element care vizează intervalul orar din cursul unei zile în care salariatul are obligația de a fi prezent la locul de muncă și de a presta munca. Susținerile recurentei în sensul că între părți nu a fost niciodată negociat un salariu la nivelul sumei de 900 lei sunt contrazise de înscrisurile depuse la dosar, respectiv anexa la contractul individual de muncă al reclamantului (fila 66 verso dosar fond) în care este înscrisă mențiunea privind modificarea contractului individual de muncă al reclamantului intervenită la data de (...), prin care părțile au convenit modificarea salariului la 900 lei. În raport de faptul că instanța de fond a constatat că actele adiționale la contractul individual de muncă ulterioare acestei date sunt lipsite de efecte juridice, în mod corect a dispus a se lua în considerare la stabilirea cuantumului compensației salariul în cuantum de 900 lei convenit de părți la data de (...) pentru un contract de muncă cu normă întreagă. Motivele de recurs formulate de recurentă cu privire la modul de soluționare a capătului de cerere având ca obiect obligarea sa la plata către reclamant a orelor suplimentare sunt, de asemenea, nefondate. În acest sens Curtea reține, pe de o parte, faptul că în considerentele hotărârii instanța de fond a arătat pe larg motivele de fapt și de drept în baza cărora a stabilit că reclamantul este îndreptățit la plata unui număr de 891 ore suplimentare efectuate în perioada (...)-(...), astfel încât susținerile recurentei privind încălcarea dispozițiilor art. 261 pct. 5 cod proc. civ. sunt lipsite de fundament. Sub aspectul pretinsei nerespectări de către instanța de fond a prevederilor art. 129 cod procedură civilă Curtea constată că recurenta nu indică nici o probă a cărei administrare ar fi trebuit să fie dispusă în cauză chiar și din oficiu de către instanța de fond, în raport de care instanța de recurs să poată eventual aprecia că prima instanță avea obligația de a sesiza din oficiu necesitatea administrării probei respective în vederea soluționării cauzei. Nemulțumirea recurentei cu privire la modul de interpretare de către instanța de fond a probelor administrate în cauză nu poate conduce în mod necesar la concluzia că probele respective au fost insuficiente pentru o justă soluționare a cauzei, în condițiile în care aceasta nu indică nici o altă probă ce s-ar fi impus a fi administrată pentru a se verifica susținerile și, respectiv apărările formulate de părți. Sub aspectul celorlalte critici formulate de recurentă referitor la acest capăt de cerere Curtea reține că nu poate fi primită interpretarea pe care aceasta o dă dispozițiilor art. 102 alin. 2 din codul muncii, în sensul că prezumția instituită de acest text de lege ar opera doar în situația în care din contract lipsesc toate cele trei elemente prevăzute de art. 102 alin. 1 lit. a-c sau lipsește clauza referitoare la durata muncii. Aceasta întrucât, dacă intenția legiuitorului ar fi fost ca această prezumție să opereze doar în situația în care contractul de muncă nu cuprinde clauza referitoare la durata muncii, este evident că textul legal ar fi făcut referire doar la acest element al contractului. Faptul că inițial contractul încheiat de părți a fost un contract de muncă cu timp parțial nu este de natură a înlătura sancțiunea aplicabilă actelor adiționale care au relevanță în cauză pentru nerespectarea condițiilor de valabilitate prevăzute de lege, cu atât mai mult cu cât prin probele administrate recurenta nu a răsturnat prezumția instituită prin dispozițiile legale menționate mai sus. Susținerile recurentei în sensul că nu a solicitat prestarea de ore suplimentare sunt contrazise de probele administrate în cauză din care rezultă că programul de lucru impus de angajator în cadrul societății era de la ora 7 la ora 17, cu 30 de minute pauză de masă. De asemenea, faptul că salariatul nu a solicitat compensarea orelor suplimentare cu ore libere plătite nu poate anula dreptul acestuia de a solicita plata orelor suplimentare prestate, întrucât prin dispozițiile art. 119 alin. 1 din codul muncii se instituie obligația angajatorului de a compensa munca suplimentară prin ore libere plătite în următoarele 30 de zile de la efectuarea acestora și nicidecum obligația salariatului de a solicita această compensare. Sub aspectul prestării de către reclamant a unor ore suplimentare Curtea constată că în mod temeinic și legal, pe baza probelor administrate și făcând o corectă aplicare a prevederilor art. 174 Cod procedură civilă, instanța de fond a stabilit că reclamantul a prestat ore suplimentare. Este corectă statuarea instanței de fond în sensul că, chiar dacă prin lege nu este prevăzută obligația angajatorului de a ține condica de prezență, în situația în care angajatorul a hotărât să țină în acest mod evidența orelor de muncă prestate de fiecare salariat (aspect care a fost dovedit în cauză), acesta avea obligația păstrării evidențelor respective, având în vedere în acest sens prevederile art. 116 din codul muncii. Pe de altă parte, se constată că la stabilirea numărului concret de ore suplimentare efectuate de reclamant în perioada de referință instanța de fond a avut în vedere foile colective de prezență depuse de pârâtă la dosar în care sunt evidențiate zilele în care reclamantul a fost prezent la locul de muncă și în raport de aceste zile a stabilit numărul total de ore efectuate, prin raportare la statuarea inițială în sensul că reclamantul a prestat muncă suplimentară o oră și jumătate pe zi. Este lesne de observat din raportul de expertiză depus la dosar faptul că expertul a avut în vedere doar a parte din perioada pretinsă de reclamant, respectiv ianuarie 2008 - august 2008, și aceasta în baza declarației martorului M. A., astfel că instanța nu putea avea în vedere doar concluziile formulate de expert, în condițiile în care din ansamblul probator a constatat că reclamantul a prestat muncă suplimentară și în alte perioade decât cea evidențiată în raportul de expertiză. Faptul că în procesul verbal întocmit în urma controlului efectuat de I. muncii la data de (...) (filele 32-36 dosar recurs) s-a consemnat aspectul că „în cadrul societății nu rezultă efectuarea de muncă suplimentară"; nu este de natură a conduce la concluzia că reclamantul nu a prestat muncă suplimentară, întrucât în procesul verbal invocat de recurentă se menționează faptul că această concluzie se bazează pe verificări efectuate în teren și pe verificarea foilor colective de prezență, în timp ce în cauză a fost dovedit că în foile colective de prezență nu este evidențiat numărul real al orelor de muncă prestate de reclamant, iar din probe nu rezultă că verificările concrete în teren ale inspectorilor de muncă au constat și în solicitarea unor declarații ale salariaților societății. Faptul că societatea recurentă a aprobat efectuarea de către reclamant a unui număr mai mare de zile de concediu de odihnă decât alți salariați sau decât consideră în prezent că era îndreptățit reclamantul nu poate avea consecințe asupra temeiniciei acțiunii acestuia câtă vreme nu s-a dovedit în cauză și nici măcar nu s-a pretins că acele zile de concediu ar fi fost acordate în compensarea orelor suplimentare efectuate de către reclamant, regimul juridic aplicabil în cele două ipoteze fiind diferit. Pentru considerentele expuse, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței atacate. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. I. F. S. împotriva sentinței civile nr. 344 din (...) a T. M. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 11 septembrie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI I. T. D. C. G. G.-L. T. G. N. N. Red.GLT/dact.MS 2 ex./(...) Jud.fond: B.G.
| ← Decizia nr. 1653/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3192/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
