Decizia nr. 4121/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. (...)
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
D. CIVILĂ Nr.4121/R/2012
Ședința publică din data de 2 octombrie 2012
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâtul MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr.
8. din 2 mai 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe reclamanta intimată J. L. și pe pârâții intimați MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE, P. DE PE L. T. B.-N. și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 25 septembrie când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Asupra recursurilor de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 8./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud îndosar nr. (...), s-a respins ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
S-a respins ca fiind rămasă fără obiect excepția prescripției dreptului la acțiune al reclamantei pe perioada anterioară datei de 16 februarie 2009.
S-a admis în parte acțiunea reclamantei J. L., împotriva pârâților
Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă C. de A. C., P. de pe lângă T. B.-N., Ministerul Finanțelor Publice și în contradictoriu cu C. N. pentru C. D. și în consecință:
Au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N. să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească reclamantei diferențele salariale dintre indemnizația reclamantei și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT pe perioada (...) - (...), actualizate cu indicele de inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective.
A fost obligat pârâtul P. de pe lângă T. B.-N. să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei;
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei împotriva pârâtului Ministerul Finanțelor Publice de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce ordonatorilor de credite sumele necesare plății drepturilor bănești acordate reclamantei.
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea reclamantei împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă C. de A. C. de obligare a pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și P. de pe lângă C. de A. C. să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantei.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
În ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui F. P. s-a reținut că acesta a fost chemat în judecată de reclamantă pentru a fi obligat la alocarea de fonduri bănești.
Drepturile salariale ale reclamantei se suportă din bugetul de stat, administrat de Ministerul Finanțelor Publice.
Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite.
Excepția prescripției dreptului la acțiune pe perioada 1 februarie 2009 - 16 februarie 2009 este rămasă fără obiect, instanța reținând în acest sens că la data de 19 aprilie 2012, prin notă scrisă depusă la dosar reclamanta a învederat că pretențiile sale privesc perioada 16 februarie 2009 - 11 noiembrie 2009.
În ceea ce privește fondul cauzei tribunalul a reținut faptul că reclamanta a fost numită în funcția de procuror la data de (...) prestând activitate de procuror până la data de (...), când a fost numită în funcția judecător.
În această perioadă, conform adresei nr. 964/X/2 din 10 aprilie 2012 a P. de pe lângă T. B.-N., raportul de muncă al reclamantei a fost suspendat în perioada 27 martie 2006 - 1 august 2006.
Ca atare, în funcția de procuror reclamanta a avut o vechime în funcție de
11 ani și 7 luni și 29 de zile (12 luni și 3 zile din care se deduce concediul de maternitate).
Instanța a considerat că nu poate fi împărtășită teza obligativității respectării deciziei C. C. nr. 8. cu consecința respingerii pretențiilor pe acest temei.
Obiectul acțiunii reclamantei îl reprezintă acordarea unor despăgubiriechivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitatinstanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege
și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii (art. 253 raportat la art. 278 alin. 2 și art. 1 din Codul muncii, republicat, conform art. 1 alin. 5 raportat la art. 21 alin. 1-3 din Constituție).
Ca atare, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de nicio decizie a C. C.. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, instanța apreciază că, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamanta (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a reclamantei.
În cauza de față, actele de discriminare s-au produs prin acte unilaterale interne de salarizare.
În concluzie, acțiunea dedusă judecății de reclamantă este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";.
Instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art. 5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertățilorfundamentale împreună cu cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțe nefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în sensul aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept
(stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din L. nr. 47/1992, republicată), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele deduse judecății (această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art. 126 alin. 1 și alin. 3 din Constituție).
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantei, instanța a cercetat situația în care se află reclamanta în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie
2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantei la personalul salarizat în baza OUG nr. 2., având vechime de peste 6 ani în funcția de procuror.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul D. N. A. și celor din cadrul D. de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 303/2004, republicată), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței.
Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția
„sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel. De asemenea, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor nu are nicio relevanță pentru salarizarea funcționarilor publici de specialitate juridică, precum cei din aparatul administrativ al M.ui J., Școlii N. de G. și I. N. de C., funcționari care sunt doar asimilați magistraților numai strict pe durata îndeplinirii funcției lor (conform art. 87 din L. nr. 303/2004, republicată), și care în mod evident nu funcționează în cadrul instanțelor sau parchetelor, dar sunt salarizați în baza O. nr. 27/2007 (în funcție de vechimea în magistratură).
Apoi, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite (deexemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt. 28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 din anexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței).
Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.
2., acest element explicit sau implicit, după caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 303/2004, republicată) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 6 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.
304/2004, republicată).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte niveluri, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin OUG nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) se recunoaște această salarizare majorată, deși acestora nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel.
În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din O. nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din
L. nr. 508/2004). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Înaltei Curți de C. și J.
Pe de altă parte, trebuie subliniat faptul că D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin. 1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din L. nr. 508/2004.
Se impune a se arăta și faptul că apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din L. nr.
304/2004, republicată, deci acești procurori nici nu dispun în mod real șidefinitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție.
Rezultă în mod evident faptul că, în realitate, salarizarea procurorilor din
D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul de nivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
Într-adevăr, în realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel.
În aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D.I.I.CO.T. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor D. și D.I.I.CO.T.
Instanța a avut în vedere și statuările din D. nr. VI/2007 a Înaltei Curți de
C. și Justiție conform cărora sunt discriminatorii criteriile de diferențiere de tratament salarial constând în apartenența la categoria celor implicați în soluționarea unor cazuri de o anumită natură ori doar includerea în anumite structuri pe scara ierarhică sau în anumite segmente restrânse de realizare a justiției. Întocmai acest lucru s-a produs în cazul procurorilor din cadrul D. și
D.I.I.CO.T., care sunt salarizați prin asimilare, datorită criteriului implicării în soluționarea unor cauze de o anumită natură, precum și datorită includerii lor temporare în anumite structuri pe scara ierarhiei corespunzător anumitor segmente restrânse de realizare a justiției.
Cu alte cuvinte, unul și același element constând în obligația de îndeplinire a sarcinilor de serviciu (care revine întregului personal salarizat în baza O. nr. 2.), produce efecte juridice diferențiate în sistemul de salarizare al personalului, în funcție de apartenența la o anumită categorie socio-profesională și de locul de muncă.
S.ul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 159 din Codul muncii, republicat) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă.
Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
Așadar, reclamanta este discriminată în sensul art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C., întrucât i-a fost refuzată asimilarea salarizării sub pretextul că aparține unei anumite categorii socio-profesională și sub pretextul locului de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate), criterii evident discriminatorii.
Instanța a mai reținut că existența discriminării directe a reclamantei rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor
Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nicio distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr. 12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin L. nr. 7., (care garantează dreptul la o salarizare echitabilă); art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 159 alin. 3, art. 170 și art. 160 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003, republicată, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Instanța a apreciat astfel că în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin.
1 din O.G nr. 1. coroborate cu art. 253 Codul muncii, republicat, ceea ce face ca acțiunea reclamantei să fie întemeiată pentru perioada în litigiu.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantei, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 253 Codul muncii, republicat, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Cererea reclamantei de actualizare a prejudiciului suferit conform indicelui de inflație a fost admisă ținând cont și de prevederile art. 1530 din Noul cod civil și art. 166 alin. 4 din Codul muncii, republicat. În prezenta cauză pârâții sunt în culpă pentru neacordarea drepturilor solicitate, precum și pentru neinițierea unor măsuri care să aibă ca finalitate eliminarea discriminării.
Cererea de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce ordonatorilor de credite sumele de bani necesare plății drepturilor salariale cuvenite acestora a fost apreciată ca neîntemeiată, avându-se în vedere prevederile OG nr. 22/2002.
S-a reținut că în lipsa parcurgerii procedurii bugetare Ministerul Finanțelor
Publice nu poate fi obligat direct la alocarea fondurilor bugetare necesare.
În condițiile în care ordonatorii de credite sunt obligați la plata drepturilor salariale aceștia se vor îndrepta, în vederea realizării obligației stabilită în sarcina sa prin hotărâre judecătorească irevocabilă, împotriva M.ui F. P. nu pentru alocare de fonduri, ci pentru aprobarea proiectului de rectificare bugetară ori pentru includerea sumelor stabilite prin titlurile executorii în proiectele de buget pentru exercițiul bugetar viitor.
Întrucât drepturile reclamantei au fost recunoscute pe o perioadă în care era în vigoare D. nr. 92/1976, abrogat numai cu începere din 1 ianuarie 2011, tribunalul a dispus obligarea P. de pe lângă T. B.-N., entitate care a deținut carnetul de muncă al reclamantei să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul său de muncă, despăgubirile acordate fiind asimilate sub aspectul naturii juridice cu salariul.
Împotriva acestei sentințe au declarat recurs pârâtul Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, precum și P. de pe lângă
C. de A. C.
Prin recursul formulat, Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție a solicitat casarea sentinței recurate, în sensul respingerii acțiunii reclamantei ca neîntemeiată.
În motivarea recursului recurentul arată că prin D. C. C. nr. 8. iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.(1) și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din Ordonanța de G. nr. 1. sunt neconstituționale, solicitând ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din L. nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., potrivit căruia "D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie."
Recurentul critică hotărârea și prin prisma prevederilor art. 304 pct. 4 din
Codul de procedură civilă, susținând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
În mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale pretinse de reclamantă.
Invocând dispozițiile art. 1 din OUG nr. 2., recurentul arată că legea specială de salarizare magistraților nu făcea referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul D. de I. a C. O. te și T., după cum nici L. nr. 508/2004 privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul M.ui P. a D. de I. a I. de C. O. și T. nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.
Raportându-se la dispozițiile art. 2 și art. 3 alin. (1) din OUG nr. 2., recurentul susține că schimbarea coeficientului de multiplicare excede atribuțiilor puterii judecătorești, întrucât prin acordarea acestor drepturi salariale s-a modificat printr-o hotărâre judecătorească încadrarea magistraților stabilită printr-o lege de salarizare incidentă prezentei cauze.
A accepta susținerile reclamantei reținute și de instanța de fond potrivit cărora este discriminată în raport cu procurorii din cadrul D. și D., ar însemna implicit nesocotirea dispozițiilor legii salarizării potrivit căreia indemnizațiile magistraților sunt stabilite de legiuitor în baza unor criterii determinate în principal în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor.
O astfel de interpretare a dispozițiilor legale ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.
Or, schimbarea indemnizațiilor lunare, respectiv a coeficientului de multiplicare, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului.
Consideră recurentul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin.
(2) din OG nr. 1., întrucât în cazul în care ar exista o astfel de salarizare, nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.
Conform prevederilor art. 75 alin.(2) din L. nr. 304/2004 salarizarea procurorilor D. N. A. și D. de I. a I. de C. O. și T. are în vedere nivelul parchetului în cadrul M.ui P. și nu natura cauzelor soluționate.
Conform interpretării jurisprudențiale a C. Europene a Drepturilor Omului în materia discriminării, în cazul Marks contra Belgiei (1979) s-a statuat că "în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferență de tratament săvârșită de stat între indivizi aflați în situații analoage, fără o justificare rezonabilă".
În aceeași ordine de idei, conform Directivei 2000/EC/78 privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (acquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
Totodată, sintetizând practica C. Europene a Drepturilor Omului, prin care se concretizează interpretarea și aplicarea art. 14 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, se poate reține că există discriminare atunci când, în fața unor situații analoage sau comparabile, se aplică un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, adică fără ca diferența de tratament juridic să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
În consecință, având în vedere că cerințele existenței discriminării nu sunt întrunite, aplicarea pentru salariul rec1amantei a coeficienților de multiplicare proprii salariilor procurorilor din aceste două direcții organizate în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, presupune schimbarea sistemului de salarizare al judecătorilor și procurorilor, având în vedere că legiuitorul a stabilit că salarizarea judecătorilor și procurorilor se face în funcție de nivelul instanțelor și parchetelor unde își desfășoară activitatea, iar acceptarea acestui raționament ar presupune ignorarea și lipsirea de eficiență a dispozițiilor L. nr. 304/2004, L. nr. 303/2004, precum și ale Ordonanței de U. a G. nr. 2., acte normative care consacră principiul ierarhizării instanțelor judecătorești care înfăptuiesc justiția și al parchetelor care funcționează pe lângă acestea.
Recurentul face trimitere și la R. nr. 1. a C. de M. al S. M. privind rolul procurorului în sistemul de justiție penală care, la art. 5 lit. b, consacră principiul salarizării pe criteriul competenței.
- Recurentul critică hotărârea și sub aspectul dispoziției de obligare a pârâților la actualizarea sumelor în raport de rata inflației, arătând că fondurile alocate M.ui P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin L. B. de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.
Mai arată recurentul că din dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 alin. (4) teza a doua din L. nr.5. reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea de către instanță la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina pârâtelor a unei obligații imposibile.
Recurentul consideră că și cererea privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă trebuia respinsă întrucât începând cu data de 1 ianuarie 2011 D. nr. 92/1976 - privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea, după această dată evidența muncii realizându-se electronic prin intermediul registrului general de evidență a salariaților, reglementat prin HG nr. 1..
S-a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reclamantei în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată, recurentul susținând că în condițiile prerogativelor stabilite în sarcina M.ui F. P. de dispozițiile L. nr. 5., republicată - art. 19, raportat la dispozițiile art. 131 alin. (1) din L. nr. 304/2004, republicată, este de necontestat faptul că în sarcina acestei instituții, în ipoteza admiterii cererii principale, legea instituie o obligație legală de garanție, respectiv de a vira către ordonatorul principal de credite fondurile necesare plății sumelor ce ar fi acordate de instanță.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii: "Creanțele stabilite prin titluri executării în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă."
Prin recursul propriu, P. de pe lângă C. de A. C. a solicitat modificareasentinței civile nr. 8. în sensul respingerii acțiunii în integralitatea sa.
În motivarea recursului recurentul critică sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, apreciind că este pronunțată cu aplicarea și interpretarea greșită a dispozițiilor art. 11 alin. 1, art. 3 alin. 1 din OUG 2., art. II din L. 45/2007 și fără a se observa efectele D.ziei nr. 8. prin care a fost admisă excepția de neconstituționalitate a dispozițiilor art. 1, art. 2 alin. (1), (3) și art. 27 alin. (1) din O.G. 1..
Arată recurentul că prin D. nr. 8. nu a fost îngrădit accesul la justiție, ci s- au stabilit limitele în care își găsesc aplicabilitatea art. 1, art. 2 alin. (1), (3) și (11)
și art. 27 din OG 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, curtea constatând neconstituționalitatea art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
D.ziile C. C. sunt obligatorii pentru instanțe sub aspectul problemei de drept soluționate.
Pe de altă parte, în practica CEDO se apreciază: "Totuși, "dreptul la justiție" nu este absolut. El se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop." - cauza Weissman contra României.
În cuprinsul D.ziei de inadmisibilitate a cererii nr. 13.902/11 introdusă de
I. P. împotriva României, se reține: "C. reamintește că discriminare înseamnă a trata diferit, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, persoane aflate în situații relativ similare (a se vedea Willis împotriva Regatului Unit). Cu toate acestea, nu orice diferență de tratament constituie o încălcare a art. 14. ( .... ) Mai mult, art. 14 nu interzice unui stat membru să trateze unele grupuri diferit pentru a îndepărta inegalitățile de fapt" dintre acestea, deoarece statul contractant beneficiază de o amplă marjă de apreciere în domeniul măsurilor economice sau de strategie socială. "
Conform Directivei 2000/EC/78, în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu similare. Or, situațiile reținute în speță nu pot fi calificate ca și comparabile, din moment ce structurile D. N. A. și D. de I. a I. de C. O. și T. sunt constituite doar la nivel central. Situațiile ar fi fost comparabile dacă aceste structuri erau constituite pe nivele similare cu celeale P. de pe lângă J., P. de pe lângă T., P. de pe lângă C. de A. și P. de pe lângă
Înalta Curte de Casație și Justiție.
Din art. 75 alin.2 din L. nr. 304/2004 rezultă că Direcția de I. a I. de C. O.
și T. funcționează în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar salarizarea se efectuează potrivit coeficienților de multiplicare aplicabili procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Salarizarea procurorilor ce-și desfășoară activitatea în cadrul acestor structuri este asimilată cu cea a procurorilor ce-și desfășoară activitatea în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Prin motivarea instanței de fond sunt corelate condițiile de vechime necesară pentru accederea în structurile D. N. A. și D. de I. a I. de C. O. și T. cu salarizarea magistraților care au vechimea de 6 ani în magistratură. În realitate însă, pentru a-și desfășura activitatea în cadrul D. N. A. sau D. de I. a I. de C. O. și T. procurorul trebuie să întrunească condiția de vechime ca și condiție eliminatorie, inițială și nu ca și condiție unică. În structurile D. N. A. și D. de I. a I. de C. O. și T. își desfășoară activitatea procurori specializați, iar datorită complexității situațiilor și presiunilor exercitate asupra acestei categorii de procurori, s-a instituit o regulă derogatorie de la cea comună în materie, respectiv aceea a desfășurării temporare a activității în cadrul acestor structuri de parchet.
Pe de altă parte, chiar instanța reține că vechimea în magistratură nu poate reprezenta un criteriu izolat, ci se corelează cu alte două criterii relevante pentru stabilirea salarizării magistraților, respectiv criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și funcția deținută.
per a contrario, dacă magistratul nu deține o funcție la o instanță sau parchet de nivel superior nu se poate ajunge la concluzia că trebuie salarizat identic cu acel magistrat care, având o vechime identică, ocupă un post în cadrul unei instanțe sau al unui parchet de nivel superior.
Actele normative ce reglementează salarizarea procurorilor D. de I. a I. de
C. O. și T. au un scop legitim, respectiv combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.
Extrapolarea motivației cuprinsă în considerentele D.ziei nr. VI/2007 este inadecvată, cu atât mai mult cu cât în speța avută în vedere de către Înalta Curte de Casație și Justiție pentru a pronunța D. nr. VI/2007 a avut în vedere faptul că magistrați ce-și desfășurau activitatea în cadrul acelorași unități de parchet erau diferit salarizați după cum erau sau nu implicați în soluționarea cauzelor privind infracțiuni de corupție.
Susținerile în sensul că există un nivel de salarizare diferit și că aceasta are caracter discriminatoriu nu sunt fondate, recurentul subliniind că în cauză nu se pune problema discriminării pe vreunul din criteriile arătate în dispozițiile art. 2 alin. 2 din OG nr. 1..
Recurentul critică hotărârea și sub aspectul admiterii capătului de cerere privind actualizarea sumelor, arătând că fondurile alocate M.ui P. pe anul 2011 pentru plata drepturilor personale au fost aprobate prin L. 2., iar potrivit art.14 alin. (2) din L. 5. "nici o cheltuială nu poate fi înscrisă în buget și nici angajată și efectuată din acesta dacă nu există bază legală pentru respectiva cheltuială".
În drept: art. 299 și urm. din Codul de procedură civilă.
Examinând hotărârea în raport de motivele invocate, C. de A. va admiterecursurile pentru următoarele considerente:
În conformitate cu prevederile art. 75 alin. 4 și 5 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:
„(4) Pentru a fi numiți în cadrul D. de I. a I. de C. O. și T. procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduita morală ireproșabilă, o vechimede cel puțin 6 ani in funcția de procuror sau judecător ș i să fi fost declarați
admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
(5) La interviu poat e participa orice pr ocuror care îndeplinește condițiile
prevăzute la alin. (4).";
De asemenea, potrivit art. 87 alin. 2 și 3 din același act normativ:
„(2) Pentru a fi numiți în cadrul D. N. A., procurorii trebuie sa aibă o buna pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost decla rați admiși în urma
unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
(3) La interviu poat e participa orice pr ocuror care îndeplinește condițiile
prevăzute la alin. (2).";
Prin urmare, cum reclamanta îndeplinea condiția de vechime minimă de 6 ani ca procuror, avea posibilitatea de a se prezenta la interviu pentru ocuparea unui post în structura DNA sau DIICOT, beneficiind de un sistem de salarizare mai avantajos.
Or, reclamanta nu a uzat de această posibilitate, astfel încât nu este îndreptățită să beneficieze de o altă încadrare salarială decât cea corespunzătoare gradului profesional deținut și a instanței la care își desfășoară activitatea, prin invocarea unei diferențe de tratament în raport de procurorii încadrați la DNA și
DIICOT.
În acest sens, C. de A. reține că prin D. nr.8. a C. C., s-a constatat că
„prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța G. nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.";
Pentru a statua astfel, s-au reținut următoarele aspecte:
„Astfel, după ce în art. 1 al ordonanței se enunță principiile constituționale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetățeni și se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile și discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele:
"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare."
Prin art. 27 alin. (1) al ordonanței, reprodus mai sus, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de P. și ordonanțele G., emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una dintrecauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care P.ul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, P.ul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, G.ul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din L. fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.";
În raport de aceste dezlegări date de legiuitorul constituțional și având în vedere că în mod constant C. Europeană a drepturilor omului a stabilit ca reper jurisprudențial că „o diferență de tratament este discriminatorie în sensul art. 14 din convenție, în cazul în care nu avea nicio justificare obiectivă și rezonabilă";, precum și că politica salarială a statului ține de marja sa de apreciere, C. de A., reținând, așa cum s-a arătat anterior, și că reclamanta nu a întreprins vreun demers pentru dobândirea statutului care îi conferă o salarizare superioară, va admite recursurile, va modifica în parte hotărârea în baza art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., în sensul respingerii în totalitate a acțiunii reclamantei.
În atare situație, nu se mai impune analiza motivelor subsecvente de recurs, având în vedere că privesc cereri accesorii respinse ca urmare a soluției date cererii principale.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Admite recursurile declarate de MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE și P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ împotriva sentinței civile nr. 8. din 2 mai 2012 a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o modifică în parte în sensul că respinge în totalitate acțiunea formulată de reclamanta J. L.
Menține restul dispozițiilor sentinței atacate care nu contravin prezentei decizii.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 2 octombrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
G.-L. T. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER
Red.GLT/dact.MS
3 ex./(...)
Jud.fond: G.C.F.
| ← Decizia nr. 781/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3785/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
