Decizia nr. 4587/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
D. CIVILĂ Nr.4587/R/2012
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ și P. DE PE L. T. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 9. din 11 iunie 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat I. G. și pe intimații pârâți MINISTERUL FINANȚELOR PUBLICE și C. N. PENTRU C. D., având ca obiect drepturi salariale ale personalului din justiție.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta recurenților Ministerul Public - P. de pe lângă Înalta Curte De Casație Și Justiție și a P. de pe lângă Curtea De Apel Cluj, lipsind restul părților.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 1 noiembrie
2012 reclamantul I. G. a înregistrat la dosar întâmpinare iar la acest termen de judecată procedura se constată a fi realizată cu reclamantul datorită poziției exprimate de acesta prin scriptul arătat iar reprezentanta P. de pe lângă Î. Curte de C. Și J. și a P. de pe lângă C. de A. C. depune la dosar jurisprudență și arată că nu are alte cereri de formulat în probațiune.
Nefiind formulate alte cereri în probațiune, C. declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta P. de pe lângă Î. Curte de C. Și J. și a P. de pe lângă C. de A. C. solicită admiterea recursurilor astfel cum au fost formulate în scris și pentru motivele arătate.
C. reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9. din 11 iunie 2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...), a fost respinsă ca neîntemeiată excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice.
A fost admisă în parte acțiunea reclamantului I. G. împotriva pârâților Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție B., P. de pe lângă C. de A. C., P. de pe lângă T. B.-N., Ministerul Finanțelor Publice B. și în contradictoriu cu C. N. pentru C. D. B. și în consecință au fost obligați pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N. să recunoască discriminarea, să calculeze și să plătească reclamantului diferențele salariale dintre indemnizațiareclamantului și cele ale procurorilor de la DNA și DIICOT pe perioada (...) - (...), actualizate cu indicele de inflației de la data nașterii dreptului până la data plății efective;
A fost obligat pârâtul P. de pe lângă T. B.-N. să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul de muncă al reclamantului;
A fost respinsă ca neîntemeiată acțiunea formulată împotriva pârâților
Ministerul Finanțelor Publice P. de pe lângă I., P. de pe lângă C. de A. C. F. cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut, în esență, următoarele: Analizând cu prioritate excepția lipsei calității procesuale pasive a M.ui F.
P., invocată de acesta, în conformitate cu art. 137 C.proc.civ. tribunalul a constatat că aceasta este neîntemeiată.
Ministerul Finanțelor Publice are calitate procesuală pasivă în virtutea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice și nu în calitate de ordonator principal de credite. Ministerul Finanțelor Publice a fost chemat în judecată în considerarea calității sale de instituție publică cu rol de sinteză în activitatea privind finanțele publice, în temeiul căreia exercită anumite funcții specifice referitoare la derularea procedurii bugetare
(întocmirea proiectului bugetului de stat, executarea și încheierea exercițiului bugetar).
Pe fond, s-a reținut că reclamantul a fost numit în funcția de procuror la pârâtul P. de pe lângă T. B.-N. la data de 01 septembrie 1990 și a activat în această calitate până în prezent, acesta nu a beneficiat de drepturile ce fac obiectul acțiunii pentru perioada 01 martie 2009-11 noiembrie 2009. În dosarul atașat nr.(...), reclamantul alături de alți reclamanți au formulat pretenții similare pentru perioada începând cu aprilie 2006, iar prin sentința civilă nr. 5., s-a constat perimată judecata, situație în care nu operează în mod evident autoritatea de lucru judecat.
T. a apreciat că teza obligativității respectării deciziei C. C. nr. 821/2008 cu consecința respingerii pretențiilor pe acest temei nu poate fi împărtășită.
Obiectul acțiunii îl reprezintă acordarea unor despăgubiri echivalente cu prejudiciul material suferit prin discriminare. D. nu s-a solicitat instanței să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege și nici să le înlocuiască cu alte norme. Prin acțiune s-au cerut despăgubiri potrivit dreptului comun al muncii. Ca atare, dreptul la acțiunea în despăgubiri nu poate fi îngrădit de această decizie a C. C.. În ceea ce privește stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite, doar prin analogie, ca simplu reper, este aplicabil cuantumul recunoscut altor persoane aflate în situație comparabilă cu reclamantul (dar refuzată în mod discriminatoriu acesteia), întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri a acestuia.
Potrivit art.20 din Constituție trebuie aplicate cu prioritate reglementările internaționale dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile omului și legile interne, caz în care în concluzie, acțiunea dedusă judecății de reclamant este admisibilă, mai ales prin prisma dispozițiilor art. 6 paragraful 1 al C.i europene pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, care garantează „dreptul la acces la instanță";. D. instanța română trebuie să dea dovadă de o jurisdicție deplină, fiind obligată să aplice competența sa de a analiza toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei (în acest sens
Hotărârile Terra Woningen B.V. contra Olandei și Rotaru contra R.).
Ca atare, instanțelor de judecată le revine deplina competență de a face aplicarea principiului egalității în drepturi, în situațiile concrete supuse judecății, și de a aplica prevederile art. 5 din Codul muncii, precum și dispozițiile prevalente ale art. 14 din C. și cele ale P.ui nr. 12 la aceasta, aceste instanțenefiind condiționate de Curtea Constituțională, pentru a putea pronunța hotărâri în sensul aplicării principiului egalității în drepturi. Competența instanței de contencios constituțional se rezumă doar la soluționarea unor aspecte de drept (stabilirea compatibilității doar cu Constituția a unor acte normative, potrivit art. 2 din L. nr. 47/1992, republicată), iar nu la interpretarea și aplicarea legilor și convențiilor internaționale în cauzele concrete deduse judecății pentru că această competență revenind exclusiv instanțelor de judecată, potrivit art. 126 alin. 1 și alin. 3 din Constituție.
În ceea ce privește stabilirea existenței sau inexistenței discriminării reclamantului, instanța a cercetat situația în care se află reclamantul în raport cu alte categorii socio-profesionale, tratamentele care se aplică acestora, justificările și criteriile tratamentelor diferențiate.
Conform D.ei 2. privind crearea cadrului general în favoarea tratamentului egal privind ocuparea forței de muncă și condițiile de angajare (aquis-ul comunitar în domeniul prevenirii și combaterii discriminării, publicat în Jurnalul Oficial al Comunităților Europene nr. L 303 din 2 decembrie 2000), în vederea definirii și constatării discriminării directe, tratamentul diferențiat trebuie analizat prin prisma unor persoane aflate în situații doar comparabile, iar nu neapărat în situații chiar similare.
În speță, este fără putință de tăgadă apartenența reclamantului la personalul salarizat în baza OUG nr. 2., având vechime de peste 6 ani în funcția de procuror.
Prin O. nr. 2. a fost reglementată salarizarea judecătorilor, procurorilor, asistenților judiciari și a altor categorii de personal din sistemul justiției. Conform art. 11 alin. 1 din O. nr. 2. și a art. II din L. nr. 45/2007, procurorilor din cadrul Direcției N.e Anticorupție și celor din cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. li se acordă o salarizare corespunzătoare P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (nr. 6-13 de la lit. A din anexă), precum și toate celelalte drepturi de salarizare stabilite numai pentru aceștia, prin alte acte normative.
Cercetând sistemul de salarizare instituit prin O. nr. 2., este de remarcat faptul că, potrivit art. 3 alin. 1 din această ordonanță, salarizarea personalului prevăzut de acest act normativ a fost stabilită în raport: cu nivelul instanțelor sau parchetelor, cu funcția deținută și cu vechimea în magistratură (noțiune definită de art. 86 din L. nr. 3., republicată), toate aceste criterii reflectându-se în mod unitar în coeficienții de multiplicare prevăzuți în anexa ordonanței. Însă, conform prevederilor acestei anexe, elementele mai sus menționate de stabilire a salarizării nu au o existență și o aplicabilitate de sine stătătoare și izolată. Dimpotrivă, aceste elemente sunt unitare, interdependente și se intercondiționează reciproc.
Astfel, prima dată, criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor își pierde orice relevanță fără criteriul vechimii în magistratură, care reprezintă condiția
„sine qua non"; pentru promovarea sau numirea într-o funcție judiciară la o instanță sau la un parchet de un anumit nivel (de exemplu, pentru numirea în funcția de procuror la Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, este necesară o vechime minimă de cel puțin 8 ani, conform art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată). Apoi, nici criteriul funcției deținute nu are o relevanță proprie, deoarece este posibilă o salarizare identică, în baza OUG nr. 2., pentru funcții diferite (de exemplu, una și aceeași salarizare prevăzută la lit. A, nr. crt.
28 din anexa ordonanței, poate reveni deopotrivă specialiștilor din domeniul informatic, ofițerilor de poliție judiciară, personalului de instruire de la Ș. N. de grefieri, personalului de specialitate juridică asimilat din aparatele administrative, procurorilor, asistenților judiciari, judecătorilor, potrivit art. 11 alin. 2 și 3, art. 16 din OUG nr. 2., lit. A, nr. crt. 28 și lit. B nr. crt. 13 și 10 dinanexa ordonanței. Însă toți care dețin o funcție judiciară, de judecător, asistent judiciar sau procuror, trebuie să aibă o vechime în magistratură de peste 3 ani pentru a beneficia de această salarizate prevăzută la lit. A nr. crt. 28 din anexa ordonanței). Rezultă că vechimea în magistratură reprezintă criteriul definitoriu, omniprezent și esențial în stabilirea salarizării personalului prevăzut de O. nr.
2., acest element explicit sau implicit, după caz, aflându-se în corelație directă, necesară și obligatorie cu celelalte două criterii: nivelul instanțelor sau parchetelor, respectiv funcția deținută.
Totuși, în cazul procurorilor D. și D., a fost în mod privilegiat eliminată corelația obligatorie dintre criteriul nivelului instanțelor sau parchetelor și criteriul vechimii minime necesare accesului la respectivul nivel al parchetelor, deoarece aceștia sunt salarizați la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, chiar dacă nu au vechimea minimă (de 8 ani prevăzută de art. 44 alin. 1 lit. c din L. nr. 3., republicată) corespunzătoare acestui nivel, ci dispun de o vechime de doar 6 ani (potrivit art. 87 alin. 2 și art. 75 alin. 4 din L. nr.
304/2004, republicată).
Ca urmare a acestui fapt, s-a instituit, sub aspectul criteriilor de salarizare, un dublu sistem de salarizare, atât în raport cu interiorul aceluiași nivel al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cât și în raport cu personalul de la celelalte niveluri, nemairespectându-se criteriile de tratament egal în salarizare, deoarece procurorilor din cadrul D. și D. li s-a acordat în mod privilegiat o salarizare corespunzătoare nivelului P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, cu toate că nu îndeplinesc condiția de vechime minimă necesară acestui nivel.
Din acest motiv, restul personalului, salarizat prin O. nr. 2., este pus în imposibilitate, în mod discriminatoriu, de a beneficia de această salarizare majorată, sub pretextul că nu are vechimea necesară pentru a accede la nivelul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, dar în același timp, pentru alte persoane (procurorii din cadrul D. și D.) se recunoaște această salarizare majorată, deși acestora nu li se mai solicită vechimea minimă necesară pentru acest nivel. În plus, nu toți procurorii din cadrul D. și D. funcționează efectiv în aparatul propriu al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, ci doar în structuri teritoriale, această teritorialitate fiind analogă structurii celorlalte instanțe și parchete (potrivit art. 5 alin. 1 din O. nr. 43/2002 și art. 4 alin. 3 din
L. nr. 5.). De asemenea, competența, în instrumentarea actelor acestor structuri, revine de regulă, în primă instanță, tribunalelor, iar nu Î. C. de C. și J.
Pe de altă parte, D. și D. sunt persoane juridice distincte, iar Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție este o altă unitate cu altă personalitate juridică distinctă, deci este vorba de instituții diferite conform alin.
1 din OUG nr. 43/2002 și art. 1 din L. nr. 5.. Apartenența procurorilor D. și D. la aceste structuri este doar temporară, conform art. 87 alin. 9 și art. 75 alin. 11 din L. nr. 304/2004, republicată, deci acești procurori nici nu dispun în mod real și definitiv de gradul profesional de procuror al P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție.
Rezultă că, în realitate, salarizarea procurorilor din D. și D. are ca și criteriu de bază domeniul specializat de activitate (urmărirea penală a faptelor de corupție și criminalitate organizată), iar nu nivelul instanțelor sau parchetelor, deoarece acest din urmă criteriu este imposibil de disociat de elementele sale constitutive, și anume: vechimea minimă necesară posibilității de a accede la respectivul nivel al instanței sau parchetului și, implicit, la nivelul corespunzător de salarizare; numirea efectivă și reală în aparatul propriu al instanței sau parchetului respectiv; numirea reală și definitivă în instanța sau parchetul denivelul respectiv, cu păstrarea definitivă a gradului profesional corespunzător nivelului).
În realitate, salarizarea procurorilor din cadrul D. și D. se face doar prin procedeul asimilării cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, iar nu pe baza acelorași criterii care se aplică direct și nemijlocit procurorilor din cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție (persoană juridică distinctă de D. și D.) care au gradul profesional definitiv aferent acestui nivel. În aceste condiții, este discriminatorie asimilarea salarizării doar a procurorilor din cadrul D. și D. cu salarizarea procurorilor din Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în detrimentul celorlalte persoane salarizate în baza OUG nr. 2., care au aceeași vechime minimă în magistratură ca și cea cerută procurilor D. și D.
În acest sens, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat prin decizia nr.
V., cu forța obligatorie dispusă de art. 329 alin. 3 Cod procedură civilă, următoarele: „folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de drept presupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, iar „distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";.
S.ul de salarizare este guvernat, printre altele, de două principii fundamentale: cel al egalității de tratament (art. 159 Codul muncii) și cel al diferențierii salariilor numai în raport cu nivelul studiilor, cu treptele sau gradele profesionale, cu calitatea și cantitatea muncii, respectiv condițiile de muncă. Ca atare, principiul egalității de tratament în salarizare implică recunoașterea acelorași obiective și elemente de salarizare tuturor persoanelor aflate într-o situație comparabilă.
De altfel, doctrina juridică și practica judiciară au statuat în mod unanim
și constant existența discriminării în materie de muncă, ori de câte ori un drept salarial nu a fost acordat tuturor categoriilor profesionale (deci indiferent de funcție) care întruneau elementul generator al respectivului spor sau adaos specific.
Așadar, reclamantul este discriminat în sensul art. 14 din C., respectiv P. nr. 12 la această C.
Existența discriminării directe a reclamantului rezultă și din dispozițiile art. 7 și art. 23 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (care garantează dreptul tuturor la protecție egală a legii împotriva oricărei discriminări și dreptul la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare); art. 7 din Pactul internațional cu privire la drepturile economice, sociale și culturale, ratificat prin D. nr. 2. (care garantează dreptul la condiții de muncă juste și prielnice și la egalitate de tratament în salarizare, fără nici o distincție); art. 14 din Convenția europeană privind apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, respectiv P. nr.
12 la această C. (care interzic discriminările); art. 4 din Carta socială europeană revizuită, ratificată prin L. nr. 7., (care garantează dreptul la o salarizare echitabilă); art. 5, art. 6, art. 8, art. 39 alin. 1 lit. a, art. 40 alin. 2 lit. c și lit. f, art. 159 alin. 3, art. 170 și art. 160 raportat la art. 1 din L. nr. 53/2003, republicată, (care garantează plata integrală a drepturilor de natură salarială, fără discriminări, restrângeri sau limitări); art. 20, art. 16 alin. 1, art. 53 și art. 41 din Constituție (care garantează aplicarea principiului nediscriminării și în raport cu dreptul la salariu, drept care face parte din conținutul complex al dreptului constituțional la muncă și care nu poate face obiectul unor limitări discriminatorii).
Potrivit art. 16 alin. 1 și 2 din Constituția R., cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților, fără privilegii și discriminări, nimeni nefiind mai presus de lege. P. egalității între cetățeni, al excluderii privilegiilor și discriminărilor sunt garantate în special în exercitarea drepturilor economice, sociale, culturale, a dreptului la muncă, la libera alegere a ocupației, la condiții de muncă achitabile și satisfăcătoare, la protecția împotriva șomajului, la un salariu pentru muncă egală, la o remunerație echitabilă și satisfăcătoare.
Prin discriminare se înțelege orice deosebire, excludere, restricție sau preferință, pe bază de rasă, naționalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială etc., care are ca scop sau efect restrângerea ori înlăturarea recunoașterii folosinței sau exercitării, în condiții de egalitate a drepturilor omului și a libertăților fundamentale, ori a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social și cultural, sau în orice alte domenii ale vieții publice. Or, criteriul după care s-a făcut distincția, în speța dedusă judecății, este categoria socio-profesională și locul de muncă (loc de muncă specializat prin natura cauzelor instrumentate) criterii de diferențiere injuste ale personalului salarizat în baza O. nr. 2. și cu vechime în funcțiile deținute de cel puțin 6 ani, față de procurorii D. și D.
Potrivit art. 2 pct. 1 din Declarația Universală a Drepturilor Omului, exercițiul drepturilor este apărat împotriva oricăror discriminări, iar conform art. 29 pct. 2, în exercițiul drepturilor și libertăților sale, fiecare persoană este supusă doar îngrădirilor stabilite prin lege, în scopul exclusiv al asigurării, recunoașterii
și respectului drepturilor și libertăților celorlalți, în vederea satisfacerii cerințelor juste ale moralei, ordinii publice și bunăstării generale într-o societate democratică.
Nu se contestă faptul că, în multe situații, legiuitorul a prevăzut acordarea unor sporuri bazate pe calificare profesională, dar acestea au într-adevăr justificare reală, sunt nediscriminatorii, ori în speță simplul fapt că se soluționează un alt gen de cauze nu justifică inegalitatea de tratament, prin asimilări preferențiale și privilegiate de salarizare.
Pe de altă parte, este total impropriu și injust a considera că procurorii ce instrumentează cauze de corupție al căror prejudiciu este redus, sunt supuși unor presiuni și pericole mai mari față de cei care soluționează o cauză penală complexă ori infracțiuni contra vieții. Activitatea judiciară desfășurată de personalul judiciar este caracterizată în mod constant de riscuri profesionale sporite la adresa persoanei reclamantelor, a familiilor acestora și a bunurilor lor, precum și de o suprasolicitare neuropsihică evidentă. Dacă legiuitorul ar fi prevăzut că pentru a beneficia de asimilarea salarială superioară, în speță, este necesară o calificare superioară, un volum de muncă ridicat, s-ar fi justificat diferența de tratament, dar aceste condiții nu au fost prevăzute de legiuitor pentru procurorii D. sau D.
Pactul Internațional cu privire la drepturile civile și politice stabilește, la art. 19 pct. 3, că exercițiul drepturilor și libertăților poate fi supus unor limităriprevăzute de lege ce sunt necesare apărării securității naționale și ordinii publice, fapt ce implică inclusiv posibilitatea unor restricții privind exercitarea acestor drepturi, dar, în speță, nu se poate aprecia, conform considerentelor expuse, că acordarea unei salarizări superioare (prin asimilare), doar unor categorii de personal a fost justificată pentru apărarea securității naționale și a ordinii publice.
În baza acestor considerente, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 27 alin. 1 din O.G nr. 1. coroborate cu art. 253 Codul muncii, republicat, ceea ce face ca acțiunea reclamantului să fie întemeiată pentru perioada în litigiu 1 martie 2009 - 11 noiembrie 2009.
Pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor cuvenite reclamantului, instanța a aplicat, doar prin analogie, prevederile art. 11 alin. 1 din O. nr.
27/2007, întrucât numai astfel se poate realiza principiul unei juste și integrale despăgubiri. Acordarea despăgubirilor solicitate nu se confundă cu o adăugare la lege, ci reprezintă o aplicare a prevederilor art. 253 Codul muncii, republicat, care garantează dreptul la despăgubire, inclusiv pentru discriminările în muncă.
Ca atare, în privința reclamantului se impune obligarea ordonatorilor de credite pârâții Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și
Justiție, P. de pe lângă C. de A. C. și P. de pe lângă T. B.-N. să plătească diferențele salariale dintre indemnizația primită și cea a procurorilor de la DNA și
DIICOT pentru perioada (...) - (...).
Cererea reclamantului de actualizare a prejudiciului suferit conform indicelui de inflație a fost admisă ținând cont și de prevederile art. 1530 din Noul
Cod civil și art. 166 alin. 4 din Codul muncii, pârâții fiind în culpă pentru neacordarea drepturilor solicitate și pentru neinițierea unor măsuri ce să aibă ca finalitate eliminarea discriminării.
Cererea reclamantului de obligare a pârâtului Ministerul Finanțelor Publice să aloce ordonatorilor de credite sumele de bani necesare plății drepturilor salariale cuvenite acestora a fost respinsă ca întemeiată, în raport de prevederile art. 1-4 din O.G. nr. 22/2002.
Întrucât drepturile reclamantului au fost recunoscute pe o perioadă în care era în vigoare D. nr. 92/1976, abrogat numai cu începere din 1 ianuarie 2011, tribunalul a dispus obligarea P. de pe lângă T. B.-N., entitate care a deținut carnetul de muncă al reclamantului, să efectueze cuvenitele mențiuni în carnetul său de muncă, despăgubirile acordate fiind asimilate sub aspectul naturii juridice cu salariul.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ și P. DE PE L. T. B.-N.
Prin recursul pârâtului Ministerul Public - Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție se solicită casarea sentinței, cu consecința respingerii acțiunii ca neîntemeiată.
În motivarea recursului recurentul arată că prin D. C. C. nr. 8. iulie 2008 s-a admis excepția de neconstituționalitate invocată de Ministerul Justiției și s-a constatat că dispozițiile art. 2 alin.(1) și alin. 11, precum și dispozițiile art. 27 din Ordonanța de G. nr. 1. sunt neconstituționale, solicitând ca instanța să facă aplicarea dispozițiilor art.31 din L. nr.47/1992 privind organizarea și funcționarea C. C., potrivit căruia „D. prin care se constată neconstituționalitatea unei legi sau ordonanțe ori a unei dispoziții dintr-o lege sau dintr-o ordonanță în vigoare este definitivă și obligatorie";.
Recurentul critică hotărârea și prin prisma prevederilor art. 304 pct. 4
C.proc.civ., susținând că instanța a depășit atribuțiile puterii judecătorești, hotărârea fiind dată cu aplicarea greșită a legii.
În mod greșit instanța de fond a admis capătul de cerere privind plata diferențelor de drepturi salariale pretinse de reclamantă.
Invocând dispozițiile art. 1 din OUG nr. 2., recurentul arată că legea specială de salarizare magistraților nu făcea referire în mod expres la procurorii care își desfășoară activitatea în cadrul Direcției de I. a C. O. te și T., după cum nici L. nr. 5. privind înființarea, organizarea și funcționarea în cadrul M.ui P. a Direcției de I. a I. de C. O. și T. nu cuprinde prevederi speciale referitoare la salarizarea magistraților cuprinși în structura centrală sau în structurile teritoriale ale acestei direcții.
A accepta susținerile reclamantului reținute și de instanța de fond potrivit cărora este discriminată în raport cu procurorii din cadrul D. și D., ar însemna implicit nesocotirea dispozițiilor legii salarizării potrivit căreia indemnizațiile magistraților sunt stabilite de legiuitor în baza unor criterii determinate în principal în raport cu nivelul instanțelor sau al parchetelor.
O astfel de interpretare a dispozițiilor legale ar însemna ca toți magistrații să fie salarizați la același nivel, legea de salarizare a magistraților fiind considerată neavenită și discriminatorie.
Or, schimbarea indemnizațiilor lunare, respectiv a coeficientului de multiplicare, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului.
Consideră recurentul că în cauză nu sunt aplicabile dispozițiile art. 2 alin. (2) din OG nr. 1., întrucât în cazul în care ar exista o astfel de salarizare, nu s-ar putea considera că aceasta constituie o discriminare, așa cum este aceasta definită în legea privind prevenirea și combaterea tuturor formelor de discriminare, întrucât nu reprezintă o deosebire, excludere, restricție sau preferință efectuată pe bază de rasă, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV sau categorie defavorizată.
Mai mult decât atât, prevederile criticate au un scop legitim: combaterea criminalității organizate, iar metodele prin care se ajunge la realizarea acestui scop, respectiv acordarea unui astfel de spor, sunt adecvate și necesare.
Conform prevederilor art. 75 alin.(2) din L. nr. 304/2004, D. de I. a I. de C.
O. și T. funcționează în cadrul P. de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, fiind justificat ca salarizarea procurorilor acestei direcții să aibă în vedere nivelul parchetului în cadrul M.ui P. și nu natura cauzelor soluționate.
Sintetizând practica CEDO, prin care se concretizează interpretarea și aplicarea art. 14 din C., se reține că există discriminare când, în fața unor situații analoage sau comparabile, se aplică un tratament juridic diferențiat, fără o justificare obiectivă și rezonabilă, adică fără ca diferența de tratament juridic să urmărească un scop legitim și să respecte un raport de proporționalitate rezonabil între scopul urmărit și mijloacele utilizate pentru realizarea lui.
Recurentul critică hotărârea și sub aspectul dispoziției de obligare a pârâților la actualizarea sumelor în raport de rata inflației, arătând că fondurile alocate M.ui P. pentru plata drepturilor de personal sunt aprobate anual, prin L. B. de stat, lege care nu cuprinde un capitol distinct pentru acordarea ulterioară a unei sume de bani peste cea datorată, chiar reprezentând indicele de inflație.
Mai arată recurentul că din dispozițiile art. 14 alin. (2), art. 29 alin. (3) și art. 47 alin. (4) teza a doua din L. nr.500/2002 reiese că angajarea cheltuielilor din bugetul de stat se poate face numai în limita creditelor bugetare anuale aprobate. Ministerul Public nu are alte surse de finanțare în afara celor alocate prin lege, plata sumei reprezentând indicele de inflație putându-se face numai prin intervenția legiuitorului, iar obligarea de către instanță la plata acestora ar reprezenta stabilirea în sarcina pârâtelor a unei obligații imposibile.
S-a mai arătat că în mod greșit instanța de fond a respins acțiunea reclamantului în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Finanțelor Publice ca neîntemeiată. Se impunea respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive. În condițiile prerogativelor stabilite în sarcina M.ui F. P. de dispozițiile art. 19 și
47 alin. 4 din L. nr. 500/2002, art. 131 alin. (1) din L. nr. 304/2004 și art. 60-63
C.proc.civ., este de necontestat faptul că în sarcina acestei instituții, în ipoteza admiterii cererii principale, legea instituie o obligație legală de garanție, respectiv de a vira către ordonatorul principal de credite fondurile necesare plății sumelor ce ar fi acordate de instanță.
De altfel, în conformitate cu prevederile art. 1 din OG nr. 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice stabilite prin titluri executorii: „Creanțele stabilite prin titluri executării în sarcina instituțiilor publice se achită din sumele aprobate cu această destinație prin bugetele acestora sau, după caz, de la titlurile de cheltuieli la care se încadrează obligația de plată respectivă";.
Recurentul consideră că și cererea privind efectuarea mențiunilor corespunzătoare recunoașterii drepturilor solicitate în carnetul de muncă trebuia respinsă întrucât începând cu data de 1 ianuarie 2011 D. nr. 92/1976 privind carnetul de muncă și-a încetat aplicabilitatea, fiind abrogat, iar conform dispozițiilor art.296 alin.3 din Codul muncii: „Angajatorii care păstrează și completează carnetele de muncă le vor elibera titularilor în mod eșalonat, până la data de 30 iunie 2011, pe bază de proces-verbal individual de predare-primire";.
Prin recursul declarat de P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ și P. DE PE L.
T. B.-N., s-a solicitat modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii înintegralitatea sa.
În esență sunt criticate dispozițiile sentinței pentru aceleași motive ca și cele dezvoltate în recursul pârâtului Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, cu sublinierea în plus că extrapolarea motivației cuprinsă în considerentele D. nr. V. pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție este inadecvată, cu atât mai mult cu cât în speță se antama problema salarizării diferențiate a magistraților ce-și desfășurau activitatea în cadrul acelorași unități de parchet, diferențierea făcându-se după cum procurorii erau sau nu implicați în soluționarea cauzelor privind infracțiuni de corupție.
Se mai arată că în practica CEDO se apreciază: „Totuși, „dreptul la justiție"; nu este absolut. El se pretează la limitări pentru că el comandă, chiar prin natura sa, o reglementare din partea Statului, care are alegerea mijloacelor de a se ajunge la atingerea acestui scop";. - cauza Weissman contra R..
Prin D. nr. 838/2009 Curtea Constituțională a constatat existența unui conflict juridic între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și G.ul și Parlamentul României, pe de altă parte, în sensul că „în exercitarea atribuției prevăzută de art. 126 alin. (3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin. (4) din Constituția R.. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";.
Prin întâmpinare, pârâta intimată D. G. a F. P. B.-N. a solicitat admiterea recursului, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul respingerii acțiunii ca neîntemeiată, cu motivarea că Structura D.I.I.C.OT, servatis servandis și în privința D., face parte din cadrul P. de pe lângă Î.C.C.J., fapt ce rezultă expres din prevederile art.1) alin.1) din L. nr. 5..
Ca atare, se impune a se face o distincție clară între numirea procurorilor la D., din cadrul P. de pe lângă Î.C.C.J, în condițiile și conform procedurii reglementate de L. nr. 5. și promovarea procurorilor în funcții de execuție sau de conducere, conform dispozițiilor Legii nr. 3..
Faptul că cele două structuri sunt organizate în cadrul P. de pe lângă
Î.C.C.J, a determinat adoptarea unei legi speciale de reglementare a condițiilor și procedurii de numire în cadrul acestui organism a unor procurori competenți, conform unei proceduri derogatorii de la dreptul comun.
Complexitatea infracțiunilor aflate în competența celor două structuri a generat necesitatea înființării serviciilor și birourilor teritoriale, fără a atrage concluzia că procurorii care le deservesc ar avea competențe sau grade diferite, deoarece aceștia își desfășoară activitatea în cadrul aceleiași structuri și anume
D. respectiv D. în cadrul P. de pe lângă Î.C.C.J.
În concluzie, având în vedere modalitatea de înființare a celor două structuri și de numire a procurorilor în cadrul D. respectiv D., nu există discriminarea între reclamanți, care pentru a accede la P. de pe lângă I., trebuie să urmeze procedura de promovare reglementată de L. nr. 3. și procurorii încadrați în structurile antemenționate.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs formulate și aapărărilor invocate, C. reține următoarele:
În conformitate cu prevederile art. 75 alin. 4 și 5 din L. nr. 304/2004 privind organizarea judiciară:
„(4) Pentru a fi numiți în cadrul Direcției de I. a I. de C. O. și T. procurorii trebuie să aibă o bună pregătire profesională, o conduita morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani in funcția de procuror sau judecător și să fi fost
declarați admiși în urma interviului organizat de comisia constituită în acest scop.
(5) La interviu poat e participa orice pr ocuror care îndeplinește condițiile
prevăzute la al in. (4).";
De asemenea, potrivit art. 87 alin. 2 și 3 din același act normativ:
„(2) Pentru a fi numiți în cadrul Direcției N.e Anticorupție, procurorii trebuie sa aibă o buna pregătire profesională, o conduită morală ireproșabilă, o vechime de cel puțin 6 ani în funcția de procuror sau judecător și să fi fost
declarați admiși în urma unui interviu organizat de comisia constituită în acest scop.
(3) La interviu poat e participa orice pr ocuror care îndeplinește condițiile
prevăzute la alin. (2 ).";
Prin urmare, cum reclamantul îndeplinea condiția de vechime minimă de 6 ani ca procuror, avea posibilitatea de a se prezenta la interviu pentru ocuparea unui post în structura DNA sau DIICOT, beneficiind de un sistem de salarizare mai avantajos.
Or, reclamantul nu a uzat de această posibilitate, astfel încât nu este îndreptățit să beneficieze de o altă încadrare salarială decât cea corespunzătoare gradului profesional deținut și a instanței la care își desfășoară activitatea, prin invocarea unei diferențe de tratament în raport de procurorii încadrați la DNA și
DIICOT.
În acest sens, C. de A. reține că prin D. nr.821/2008 a C. C., s-a constatat că „prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) și art. 27 alin. (1) din Ordonanța G.ului nr. 1. privind prevenirea și sancționarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituționale, în măsura în care din acestea se desprinde înțelesul că instanțele judecătorești au competența să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii, și să leînlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.";
Pentru a statua astfel, s-au reținut următoarele aspecte:
„Astfel, după ce în art. 1 al ordonanței se enunță principiile constituționale pe care se întemeiază egalitatea în drepturi între cetățeni și se enumeră principalele drepturi cu privire la care sunt excluse privilegiile și discriminările, în art. 2 alin. (3) se prevăd următoarele:
"Sunt discriminatorii, potrivit prezentei ordonanțe, prevederile, criteriile sau practicile aparent neutre care dezavantajează anumite persoane, pe baza criteriilor prevăzute la alin. (1), față de alte persoane, în afara cazului în care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acestui scop sunt adecvate și necesare."
Prin art. 27 alin. (1) al ordonanței, reprodus mai sus, se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare.
Așa cum lesne se poate observa, art. 2 alin. (3) din ordonanță caracterizează ca discriminatorii, între altele, prevederile care dezavantajează anumite persoane, față de alte persoane, fără să facă vreo distincție cu privire la natura juridică a acestor prevederi, ceea ce poate fi înțeles că se referă și la acte normative cu putere de lege, cum sunt cele adoptate de P. și ordonanțele G.ului, emise în virtutea delegării legislative prevăzute de art. 115 din Constituție.
Luând în considerare și dispozițiile art. 27 alin. (1) din ordonanță, prin care se instituie dreptul persoanei care se consideră discriminată de a cere instanței de judecată, între altele, restabilirea situației anterioare și anularea situației create prin discriminare, deci și a prevederilor cu caracter discriminatoriu, instanța de judecată poate să înțeleagă - ceea ce s-a și petrecut în una dintre cauzele analizate - că are competența să anuleze o dispoziție legală pe care o consideră discriminatorie și, pentru a restabili situația de echilibru între subiectele de drept, să instituie ea însăși o normă juridică nediscriminatorie sau să aplice dispoziții prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu care persoana care s-a adresat instanței se consideră discriminată.
Un asemenea înțeles al dispozițiilor ordonanței, prin care se conferă instanțelor judecătorești competența de a desființa norme juridice instituite prin lege și de a crea în locul acestora alte norme sau de a le substitui cu norme cuprinse în alte acte normative, este evident neconstituțional, întrucât încalcă principiul separației puterilor, consacrat în art. 1 alin. (4) din Constituție, ca și prevederile art. 61 alin. (1), în conformitate cu care P.ul este unica autoritate legiuitoare a țării.
În virtutea textelor constituționale menționate, P.ul și, prin delegare legislativă, în condițiile art. 115 din Constituție, G.ul au competența de a institui, modifica și abroga norme juridice de aplicare generală. Instanțele judecătorești nu au o asemenea competență, misiunea lor constituțională fiind aceea de a realiza justiția - art. 126 alin. (1) din L. fundamentală -, adică de a soluționa, aplicând legea, litigiile dintre subiectele de drept cu privire la existența, întinderea și exercitarea drepturilor lor subiective.";
Pe de altă parte, deși este adevărat că prin decizia nr. V. a Î. C. de C. și J., așa cum a reținut instanța de fond, s-a statuat că „folosirea drept criteriu de diferențiere a tratamentului salarial pentru magistrați doar apartenența la anumite segmente restrânse de realizare a justiției, pe considerentul că domeniile în care ar activa, ar reclama o specializare particularizată și un risc deosebit, nu se poate justifica atât timp cât varietatea infinită a situațiilor de coliziune cu legea ce se pot ivi și a timpului de reacție necesară pentru asigurarea ordinii de dreptpresupune eforturi chiar mai importante și riscuri profesionale mai accentuate în multe alte cazuri decât cele pentru care s-a instituit tratamentul salarial preferențial";, și că „distincția care se face, ținându-se seama de apartenența magistraților la categoria celor implicați în soluționarea cazurilor privind faptele de corupție sau de criminalitate organizată și de terorism, ori doar includerea lor în anumite structuri pe scara ierarhică este lipsită de justificare obiectivă și rezonabilă, fiind astfel discriminatorie în sensul art.2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și al art.14 din C. pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, deoarece nu se poate demonstra existența unui raport acceptabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul vizat, cu toate particularitățile lui specifice";; fiind de asemenea adevărat că această soluție a fost pronunțată într-un recurs în interesul legii suscitat de cauze cu un obiect similar cu cererea din prezentului dosar, fiind vorba în ambele situații de discriminarea magistraților care nu soluționează anumite fapte (de corupție, de criminalitate organizată și terorism) comparativ cu cei care instrumentează astfel de cauze, se constată că de la acel moment, al pronunțării acestei decizii în interesul legii, nr. V., și până la data soluționării prezentei cauze, s-au succedat o serie de evenimente juridice relevante în sens contrar pentru dezlegarea acestei chestiuni legale.
Astfel, s-a statuat prin decizia nr. 838 din 27 mai 2009 pronunțată de
Curtea Constituțională a R. „. unui conflict juridic de natură constituțională între autoritatea judecătorească, pe de o parte, și Parlamentul României și Guvernul României, pe de altă parte.
2. În exercitarea atribuției prevăzute de art. 126 alin.(3) din Constituție, Înalta Curte de Casație și Justiție are obligația de a asigura interpretarea și aplicarea unitară a legii de către toate instanțele judecătorești, cu respectarea principiului fundamental al separației și echilibrului puterilor, consacrat de art. 1 alin.(4) din Constituția R.. Înalta Curte de Casație și Justiție nu are competența constituțională să instituie, să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituționalitate al acestora";, pronunțarea acestei decizii fiind prilejuită de modul în care Înalta Curte de Casație și Justiție a soluționat un recurs în interesul legii vizând de asemenea pretenții bănești ale categoriei socio-profesionale a magistraților și a personalului auxiliar al instanțelor și al parchetelor de pe lângă acestea, derivate din aplicarea principiului nediscriminării față de alte categorii socio-profesionale.
Prin urmare, soluționarea prezentei cauze nu se mai poate face, în prezent, prin raportare la decizia nr. V. a Î. C. de C. și J., pronunțată în interesul legii: chiar dacă decizia nr. 838 din 27 mai 2009 a C. C. a R. a stipulat cu claritate că nu impietează asupra obligativității deciziilor deja pronunțate de Înalta Curte de Casație și Justiție în soluționarea recursurilor în interesul legii, în mod evident, se interpune aplicării ei prin asimilare la situații invocate ulterior și care nu au fost tranșate explicit prin acea deciziei în interesul legii.
Această concluzie se impune mai cu seamă din perspectiva modului în care
CEDO a soluționat ultimele cauze cu care a fost sesizată, în contra R., pentru pretenții bănești întemeiate pe pretinse încălcări ale dreptului de proprietate și de a nu fi discriminat, apreciind că nu s-au produs încălcări ale acestor drepturi prin măsurile legislative contestate (cauzele Frimu ș.a. contra R., Abăluță ș.a. contra R.).
Or, din lectura deciziei nr. V. a Î. C. de C. și J., se constată că principalul considerent pentru care a fost dată dezlegarea în drept citată în cele de mai sus, a constat în constatarea unei discriminări, într-o perioadă în care în raport de O. nr. 1. nu fusese constatată neconstituționalitatea prin deciziile din anul 2008, șiprin raportare la interzicerea discriminării prin art. 2 din Pactul internațional cu privire la drepturile civile și politice și prin art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
Așa cum s-a arătat, la acest moment, practica CEDO s-a dovedit una restrictivă în aprecierea încălcărilor prin legislația internă a garanțiilor convenționale, statuându-se în deciziile menționate anterior, chiar cu privire la invocate discriminări în raport de apartenența la o categorie socio-profesională, următoarele:
„În ceea ce privește diferența de tratament, în raport de alte categorii de pensionari, C. a constatat că o diferență este discriminatorie, în sensul art. 14 din C., în cazul în care nu are nici o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, C. a reținut faptul că foștii polițiști se bucură în continuare de un mod de calcul favorabil al pensiilor lor, dar acest lucru ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului. În orice caz, trebuie remarcat faptul că această diferență nu este una lipsită de justificare, iar Curtea Constituțională a concluzionat că natura profesiei constituie motivul acordării anumitor privilegii";
(cauza Frimu ș.a. contra R.);
și de asemenea,
„În ceea ce privește diferența de tratament în raport cu alte categorii de pensionari, C. reamintește că o distincție este discriminatorie în sensul art. 14 din C. dacă îi lipsește o justificare obiectivă și rezonabilă.
În speță, C. susține că faptul că alte categorii sociale se bucură în continuare de un mod de calcul mai favorabil al pensiilor ține, de asemenea, de marja de apreciere a statului";.
Toate aceste dezlegări fac inaplicabil, în speță, art. 14 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale și art. 1 din P. 12 la C., referitor la interzicerea generală a discriminării, considerentele CEDO citate fiind aplicabile pentru identitate de rațiune.
Totodată, se constată că este inoportună trimiterea pe care reclamantul și prima instanță o face la D. 2., întrucât aceasta se referă doar la interzicerea discriminării în ocuparea forței de muncă pe criterii de religie și credință, vârstă, handicap și orientare sexuală, neavând deci nici o incidență asupra speței de față.
Notând astfel că prin aplicarea, în limitele legale, a instrumentelor juridice prin care să se poată face constatarea discriminării pe care o acuză reclamantul, se constată că nu este întemeiată acțiunea, cu atât mai mult cu cât reclamantul, fiind procuror și având o suficientă vechime în magistratură, întrunea toate condițiile preliminare pentru a accede la statutul profesional care să îi confere salarizarea la care se raportează, fără însă a întreprinde vreun demers în acest sens.
În temeiul art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ., apreciind că nu se mai impune analiza motivelor subsecvente de recurs, care privesc cereri accesorii a căror soartă o urmează pe cea a cererii principale și constatând că nu a fost recurată respingerea excepției lipsei calității procesuale pasive a M.ui F. P.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâții MINISTERUL PUBLIC - PARCHETUL DE PE LÂNGĂ ÎNALTA CURTE DE CASAȚIE ȘI JUSTIȚIE, P. DE PE L. CURTEA DE APEL CLUJ și P. DE PE L. T. B.-N. împotriva sentinței civile nr. 9. din 11 iunie
2012 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...), pe care o modifică în parte în sensul că respinge în tot acțiunea formulată de reclamantul I. G. ca neîntemeiată.
Menține restul dispozițiilor.
D. este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 05 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
G.-L. T. I. T. D. C. G.
Red.I.T./S.M.
2 ex./(...)
Jud.fond. M. L. B.
N. N.
GREFIER,
| ← Decizia nr. 1972/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 5134/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
