Decizia nr. 4588/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr.4588/R/2012
Ședința publică din data de 6 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T.
JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta T. B. A. împotriva sentinței civile nr. 8032 din 23 iulie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) privind și pe intimata pârâtă F. DE S. T. C. N., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamantei recurente - avocat B. A. în substituire avocat D. M., lipsind reclamanta și reprezentantul pârâtei.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei
și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 31 octombrie
2012 pârâta intimată a înregistrat la dosar întâmpinare, comunicându-i-se reprezentantei reclamantei un exemplar.
Reprezentanta reclamantei solicită lăsarea cauzei la a doua strigare pentru a putea lectura cuprinsul întâmpinării.
Curtea încuviințează cererea iar la reluarea cauzei reprezentanta intimatei arată că nu are cereri de formulat în probațiune.
La întrebarea instanței dacă a fost efectuat concediul de odihnă de către reclamantă dar nu a fost plătit sau se solicită contravaloarea lui fără să fi fost efectuat, reprezentanta reclamantei răspunde că recurenta nu a efectuat concediul de odihnă continuând să presteze muncă la pârâta din cauza de față.
Întrebată de instanță reprezentanta reclamantei răspunde cu privire la excepția de nelegalitate că aceasta constituie un motiv de recurs și nu solicită sesizarea instanței de contencios cu soluționarea ei.
Nefiind formulate alte cereri în probațiune, Curtea declară închisă faza cercetării judecătorești și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta reclamantei susține recursul astfel cum a fost formulat în scris solicitând admiterea excepției de nelegalitate și prin urmare admiterea acțiunii, cu cheltuieli de judecată.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 8032 din 23 iulie 2012 pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...) s-a respins ca neîntemeiată acțiunea formulată de reclamanta T. B. A. în contradictoriu cu pârâta F. DE S. T.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că susținerile părților sunt concordante și se verifică prin înscrisurile depuse la dosarul cauzei cu privire la următoarele aspecte: reclamanta are calitatea de angajat al pârâtei F. DE S. T.
(instituție bugetară) și este de asemenea angajat al altei instituții bugetare
(Academia de M. G. D.). Reclamanta a beneficiat de concediu plătit din partea celeilalte instituții bugetare la care este angajată și a solicitat plata concediului și de la pârâtă. Pârâta a refuzat arătând că HG nr. 2. prevede că salariații care îndeplinesc prin cumul, pe lângă funcția de baza, cu o norma întreaga, o alta funcție, au dreptul la concediul de odihna plătit numai de la unitatea în care au funcția de baza. U. în care salariații cumulează le va acorda, la cerere, un concediu fără plata pentru zilele de concediu de odihna primite de la cealaltă unitate.
Instanța a constatat că susținerea pârâtei a fost corectă și refuzul său a fost justificat raportat la dispozițiile HG nr. 2..
Susținerea reclamantei a fost aceea că această hotărâre de guvern este contrară C. muncii. Instanța însă nu a fost învestită cu o acțiune având ca obiect anulare HG nr. 2., aspect cu privire la care nici nu ar fi fost competentă. Reclamanta avea și are în continuare posibilitatea să introducă o acțiune având ca obiect anularea acestei hotărâri de guvern. A. timp cât însă nu a făcut-o, această instanță nu a putut să considere hotărârea menționată decât ca fiind valabilă și ca producând efecte juridice.
Legat de acest aspect, reclamanta a mai susținut că hotărârea în discuție a fost abrogată, prin intrarea în vigoare a C. muncii, care a abrogat L. nr. 2/1991 privind cumulul de funcții. T. precizat în context că L. menționată nu conținea nici un fel de dispoziții referitoare la plata concediului de odihnă. De asemenea, instanța nu a avut cunoștință și reclamanta nu a indicat care au fost modificările pe care le-a adus codul muncii legislației anterioare, care ar permite concluzia hotărârea de guvern în discuție ar fi fost abrogată prin intrarea în vigoare a C. muncii. În acest context nimic nu a permis instanței să considere că această hotărâre de guvern a fost abrogată prin intrarea în vigoare a C. muncii sau a altei legi.
În consecință, instanța a apreciat că atâta timp cât hotărârea de guvern invocată de pârâtă nu a fost anulată în cadrul unei acțiuni formulate în fața unei instanțe de contencios administrativ, în mod corect pârâta a refuzat plata către reclamantă a concediului efectuat în baza acestei hotărâri.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta T. B. A. solicitând în temeiul dispozițiilor art. 304, pct. 9 și 304 ind. 1 C.proc.civ. admiterearecursului, cu consecința modificării în totalitate a sentinței atacate în sensul admiterii cererii de chemare în judecata formulată și obligarea intimatei la plata sumei de 1.688,75 lei, reprezentând indemnizația de concediu de odihna aferenta perioadei 3 ianuarie-7 februarie 2011, precum și obligarea intimatei la plata cheltuielilor de judecata
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, în fapt, prin sentința atacată instanța de judecata a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecata formulată în contradictoriu cu intimata F. DE S. T.
Pentru a pronunța această hotărâre instanța de judecata a respins excepția de nelegalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 din HG 2. invocata de recurentă, considerând că aceasta este inadmisibila, și, analizând actele dosarului, a considerat ca acțiunea subscrisei este neîntemeiată.
Cât privește respingerea excepției de neegalitate a prevederilor art. 3 alin. 1 din HG 2. invocate înțelege să arate următoarele:
În speța de față, sunt îndeplinite toate condițiile pentru a se recurge la procedura prevăzută de art. 4 din L. 554/2004. În acest sens, arătă următoarele:
Actul administrativ contestat îndeplinește toate condițiile prevăzute de lege pentru a face obiectul excepției de neegalitate.
Astfel, Hotărârea de G. nr. 2. reprezintă un act administrativ unilateral cu caracter normativ prin raportare la dispozițiile legale pe care le conține, respectiv reglementări formulate abstract, cu caracter obligatoriu, aplicabile unui număr nedeterminat de subiecte de drept și situații ce se încadrează în ipotezele reglementate, fiind determinate numai criteriile pentru stabilirea sferei destinatarilor, iar nu fiecare beneficiar în parte.
Deși dispozițiile art. 4 alin. (1) din L. nr. 554/2004, astfel cum au fost modificate prin L. nr. 2., fac referire, în privința analizării legalității, numai la actele cu caracter individual, ceea ce ar putea conduce la concluzia că s-ar limita posibilitatea invocării excepției de neegalitate la actul administrativ unilateral cu caracter individual, în cuprinsul alin. (2) al aceluiași articol, însă, este folosită sintagma "act administrativ unilateral", fără a se mai face distincție între cel normativ și cel individual, ceea ce însemnă că și actul administrativ unilateral cu caracter normativ poate face obiectul excepției de nelegalitate.
În plus, în susținerea tezei admisibilității excepției de neegalitate a unui act administrativ cu caracter normativ trebuie avute în vedere și următoarele argumente:
- din expunerea de motive la L. nr. 2. reiese faptul că modificarea textului art. 4 din L. nr. 554/2004 a vizat includerea În ipoteza textului atât a actelor administrative cu caracter normativ, cât și a celor cu caracter individual;
- principiul coerenței legislative impune soluția admisibilității excepției de nelegalitate atât pentru actele individuale cât și pentru cele normative, așa încât acest mijloc de apărare să nu fie restrictiv, pierzându-si astfel funcția pentru care a fost creat;
- în virtutea principiului de drept potrivit căruia legea se interpretează în sensul de a produce efecte, se apreciază că și în actuala reglementare actele administrative cu caracter informativ pot fi supuse controlului de legalitate în procedura excepției de nelegalitate prevăzută de art. 4 din L. 554/2004;
- dacă legiuitorul a înțeles să pună la îndemâna persoanelor de drept privat un mijloc de apărare pe cale de excepție pentru acte de autoritate individuale, în privința cărora cei vizați au deja la îndemână acțiunea directă în contencios administrativ, cu atât mai mult, un asemenea mijloc de apărare trebuie oferit persoanelor în legătură cu acte normative a căror adresabilitate este generală și ale căror efecte se pot produce ori constata nu doar imediat după emiterea lor, ci și mult ulterior.
În ceea ce privește posibilitatea contestării HG nr. 2. raportat la data emiterii acesteia care este anterioară momentului intrării în vigoare a L. nr.
554/2004 învederează faptul că, dacă în cazul actului administrativ unilateral având caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a L. nr. 554/2004 este posibilă susținerea inadmisibilității utilizării excepției de nelegalitate, în cazul actului administrativ unilateral normativ această posibilitate este exclusă.
Interpretarea și aplicarea dată dispozițiilor art. 4 din L. nr. 554/2004, anterior modificărilor aduse acestui text prin L. nr. 2., în jurisprudența instanței supreme, prin prisma principiului securității raporturilor juridice, în sensul inadmisibilității excepției de nelegalitate invocate cu privire la actele individuale emise anterior intrării în vigoare a legii, nu este aplicabilă și în privința actelor administrative cu caracter normativ pentru următoarele motive:
Pe de o parte, nu se poate invoca încălcarea principiului neretroactivității legii, câtă vreme, în mod tradițional, sub imperiul tuturor legilor contenciosului administrativ, era posibilă invocarea excepției de nelegalitate oricând în fața instanței de judecată, diferența constând doar în faptul că era soluționată de instanța în fața căreia era invocată (civilă, comercială etc.), în timp ce, în prezent,potrivit dispozițiilor L. nr. 554/2004, se soluționează de instanțele de contencios administrativ.
Pe de altă parte, câtă vreme, potrivit art. 11 alin. (4) din lege, un asemenea act poate fi atacat oricând pe calea acțiunii directe, cu atât mai mult acesta poate fi contestat pe calea excepției de nelegalitate, care reprezintă un mijloc procedural de apărare.
Pe fondul cauzei, se solicită admiterea prezentului recurs și modificarea în totalitate a sentinței recurate, pentru motivele pe care expuse mai jos:
Așa cum a arătat și în cererea de chemare în judecata, recurenta este angajata intimatei pe postul de consultant artistic conform contractului individual de munca nr. 3..
În același timp, recurenta este angajata și a Academiei de M. "G. D.". La data de (...) recurenta a înregistrat la intimata o cerere prin care a solicitat achitarea îndemnizației de concediu aferent concediului legal de odihna neefectuat pentru anul 2010.
Intimata a respins cererea formulată motivându-si răspunsul pe prevederile dispozițiilor art. 3 alin. 1 din HG 2., privind concediul de odihna și alte concedii ale salariaților din administrația publica, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare.
Instanța de judecata a considerat că în mod corect intimata nu a acordat subsemnatei indemnizația de concediu solicitata reținând în mod eronat faptul ca nu a fost investita cu o acțiune având ca obiect anularea HG 2. și ca HG 2. nu a fost abrogata implicit prin L. 5..
Așa cum a arătat dispozițiile HG 2. nu doar ca nu mai sunt de actualitate, dar mai mult decât atât, acestea contravin dispozițiilor legale în vigoare.
Prin urmare, indemnizația de concediu este un drept salarial recunoscut de lege, pe care angajatorul este obligat sa îl ofere angajatului, în temeiul legii, și asupra căruia angajatul un are dreptul să renunța sau să fie obligat să suporte vreo limitare.
Având în vedere aceste aspecte, consideră că este evident faptul că indemnizația de concediu este un drept de care recurenta beneficieză în virtutea legii, care îi este recunoscut atât prin contractul colectiv de munca la nivel de instituție si contractul individual de munca încheiat intre subsemnata recurentă și intimata, dar mai ales prin prevederile C. M.
Totodată art. 139 din Codul Muncii prevede imperativ faptul ca dreptul la concediu de odihna anual nu poate forma obiectul unei cesiuni, renunțări sau limitări, iar prin adoptarea L. nr. 5. s-a abrogat L. nr. 21/1991 privind cumulul de funcții, situație de natura a conduce la concluzia ca voința reala a legiuitorului a fost aceea de a limita aplicarea HG 2. pana la intrarea în vigoare a L. nr. 5., nefiind posibila îngrădirea unui drept constituțional atâta timp cat nu este data una dintre situațiile de excepție prevăzute de art. 5 din Constituție. .
Aceste prevederi încalcă disp. art.1 și 5 coroborate cu cele ale art.35 alin. l rap. la art.155 din Codul Munciii, potrivit cărora toate raporturile de munca sunt guvernate de principiul egalității de tratament fata de toți salariații, inclusiv fata de cei care cumulează mai multe contracte individuale de munca situație în care aceștia beneficiază de salariu corespunzător pentru fiecare dintre acestea, iar noțiunea de salariu cuprinde și indemnizațiile.
Fata de toate aceste considerente solicită admiterea recursului formulat cu consecința admiterii cererii de chemare în judecata astfel cum aceasta a fost formulata.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 31 octombrie 2012 (f.16-18) pârâtă F. DE S. T. C. N. a solicitat respingerea recursului formulat, cu menținerea dispozițiilor sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs, Curtea reține următoarele:
O chestiune preliminară ce se impune a fi tranșată în prezenta cauză vizează modul în care instanța de fond a dispus asupra excepției de nelegalitate a dispozițiile HG nr. 2., excepție invocată de recurenta reclamantă.
În acest sens, instanța reține că, potrivit art.4 alin.1 din L. 544/2004 privind contenciosul administrativ, republicată, legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter individual, indiferent de data emiterii acestuia, poate fi cercetată oricând în cadrul unui proces, pe cale de excepție, din oficiu sau la cererea părții interesate.
În interpretarea acestui text normativ, instanța de fond a considerat ca inadmisibilă excepția formulată, întrucât aceasta are ca obiect un act unilateral cu caracter normativ , nefiind așadar îndeplinită cerința prevăzută de lege.
Având in vedere definiția data noțiunii de act administrativ prin art.2 alin.1 lit.c din L. nr.554/2004, a contenciosului administrativ, se constata că Hotărârea de G. atacata este intr-adevăr, un act administrativ unilateral cu caracter normativ, așa cum retine corect si instanța de fond.
În mod eronat însa, prima instanța retine ca aceasta nu poate face obiectul excepției de nelegalitate. D., tocmai datorită caracterului său de act normativ, legalitatea sa poate fi cercetata oricând pe calea unei acțiuni separate, in condițiile art.11 alin.4 din legea contenciosului administrativ.
În acest sens, trebuie pornit de la o regulă unanim recunoscută, aplicabilă și în materia contenciosului administrativ, ce impune ca o chestiune litigioasă ce are o cale de atac separată, ca și acțiune directă, să poate fi invocată
și soluționată ca și chestiune incidentă în cadrul unui proces în curs, această regulă nefiind altceva decât o aplicare particulară a principiului general qui potest plus, potest minus. Instanța de fond ignoră așadar, prin soluția dată, interpretarea a fortiori a legii, „ cine poate mai mult, poate și mai puțin";, interpretare ce determină extinderea aplicării unei norme de la un caz reglementat de lege sau de la un principiu, la un caz nereglementat în mod expres.
Curtea notează menționarea actelor unilaterale cu caracter individual ca obiect al excepției de nelegalitate în mod explicit în cuprinsul art. 4 nu a avut ca scop excluderea de la acest control a actelor unilaterale cu caracter normativ, ci trebuie înțeleasă în sensul opțiunii legiuitorului de a nu cuprinde într-un text legal o prevedere superfluă. Prin art. 11 alin.4 din aceiași lege, potrivit căruia
„actele administrative cu caracter normativ care se consideră a fi nelegale pot fi atacate oricând";, legiuitorul a conferit posibilitatea atacării actele unilaterale cu caracter normativ indiferent de calea aleasă, pe calea acțiunii directe sau incidentale, nefiind făcută nici o distincție în acest sens în textul legal citat. Menționarea în mod expres a actelor unilaterale cu caracter individual a fost necesară tocmai pentru că, în cazul acestor tipuri de acte, excepția este singura cale prin care acestea pot fi cenzurate oricând pe calea contenciosul administrativ. Ca atare, legiuitorul nu a vrut să excludă o categorie de acte unilaterale de la controlul efectuat pe calea excepției de nelegalitate, ci a vrut să instituie această cale de atac pentru un tip de acte a căror posibilitate de a fi atacate direct în justiție este supusă unui regim și termene speciale.
Curtea subliniază că, în interpretarea legii, trebuie avute în vedere atât litera, cât și spiritul ei, pentru a aplica normele juridice cât mai aproape de rațiunea avută în vedere de legiuitor. Nu există nici un motiv logico-juridic, ci doar unul strict literal și formal, în interpretarea art. 4 în sensul reținut de instanța de fond, câtă vreme controlul făcut pe calea acțiunii directe are exact aceleași efecte ca și cel făcut pe calea excepției de nelegalitate. E. greu de crezut că legiuitorul a urmărit, prin menționarea în textul supus analizei doar a actelorunilaterale cu caracter individual, să oblige părțile, în cazul actelor unilaterale cu caracter normativ, la deschiderea a două acțiuni distincte, una având ca obiect atacarea actului normativ pe cale principală, alta având ca obiect fondul pretențiilor, urmând ca cea din urmă să se suspende până la soluționarea primei, așa cum reține în finalul considerentelor instanța de fond. O astfel de procedură ar fi în mod forțat și inutil impusă părții, în condițiile în care cele două acțiuni pot fi cumulate în cadrul uneia singură, cu aceleași efect juridic.
Față de cele de mai sus, Curtea reține că respingerea ca inadmisibilă a excepției de nelegalitate s-a făcut de către instanța de fond printr-o interpretare greșită a legii, fiind incident așadar motivul de recurs prevăzut de art. 304 pct.9
C.pr.civilă. Având în vedere că de modul de soluționare a excepției de nelegalitate depinde soluționarea fondului cauzei și în lumina dispozițiilor art. 4 din L.
544/2004 ( care impun ca sesizarea instanței de contencios administrativ să se facă de instanța în fața căreia excepția a fost invocată, judecarea fondului cauzei urmând a fi suspendată), în temeiul art. 312 alin.1 și 4 C.pr.civilă, va admite recursul declarat de reclamanta T. B. A. împotriva sentinței civile nr. 8032 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o va casa în tot și va trimite cauza spre rejudecare primei instanțe, aceasta urmând a ține cont de considerentele prezentei decizii.
PENTRU ACE. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamanta T. B. A. împotriva sentinței civile nr. 8032 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...) pe care o casează în tot și trimite cauza spre rejudecare primei instanțe.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 6 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
G.-L. T. I. T. D. C. G.
N. N.
GREFIER,
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./(...) Jud.fond.B. G. Z.
| ← Decizia nr. 1/2223, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 3014/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
