Decizia nr. 4941/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ NR. 4941/R/2012
Ședința publică din data de 27 noiembrie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: G.-L. T. JUDECĂTOR: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA împotriva sentinței civile nr. 10188 din 8 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), privind și pe intimații reclamanți S. A. A. și P. R. L., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că reclamanții intimați au formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 27 noiembrie 2012.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin sentința civilă nr. 10188/(...), pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr. (...), s-a respins excepția prescrierii dreptului la acțiune invocată de pârâta S. C. M. S. B. - S. T.
S-a admis acțiunea formulată de reclamanții S. A. A. și P. R.-L. în contradictoriu cu pârâtele S. N. de T. F. de M. „. M. S. și S. C. M. S. B. - S. T.
Au fost obligate pârâtele în solidar să achite fiecărui reclamant salariul suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie pentru anul
2009, a primei de Z. F. aferentă anului 2009, a ajutorului material ocazionat de
S. de P. aferentă anului 2009 și de C. aferentă anului 2009.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut următoarele:
Reclamanții sunt angajați ai pârâtei, fiindu-le aplicabile dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
În privința excepției prescripției extinctive a dreptului la acțiune instanța a reținut că potrivit prevederilor art. 283 alin 1 lit. a din Codul muncii, cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate în termen de 3 ani de la nașterea dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților fata de angajator.
Cum drepturile bănești solicitate de reclamant constituie drepturi salariale restante, instanța a reținut că în cauză este aplicabil art. 283 alin 1 lit. a C. muncii, astfel că excepția prescripției extinctive a dreptului la acțiune a fost respinsă.
Instanța a reținut că în contractul colectiv de muncă invocat, încheiat la nivelul pârâtei, este prevăzut, la art. 30 alin. 1 acordarea pentru personalul societății, a unui salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, iar la art. 71 se prevede ca pentru sărbătorile de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei I de salarizare.
Potrivit prevederilor art. 229 al. 4 din Codul muncii aplicabil de la data de (...), contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, iar conform prevederilor art. 40 al. 2 lit. c) din Codul muncii, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Potrivit prevederilor art. 149 și art. 150 din Legea nr. 62/2011 - legea dialogului social, clauzele contractului colectiv de muncă pot fi modificate pe parcursul executării acestuia, ori de câte ori părțile îndreptățite să negocieze contractul colectiv de muncă convin acest lucru, iar modificările se consemnează într-un act adițional semnat de toate părțile care au încheiat contractul.
Instanța a reținut că părțile, respectiv sindicatele și patronatul, au încheiat
C. C. de M. pentru anii 2006 - 2008 încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, a cărui valabilitate a fost prelungită prin A. adițional nr.
370/(...) pentru 48 de luni, respectiv până la sfârșitul anului 2010, care prevăd acordarea drepturilor bănești solicitate, astfel că instanța a admis acțiunea formulată de reclamanți, conform dispozitivului sentinței.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâta S. N. de T. F. de M. "C." M.
S., solicitând admiterea recursului și modificarea sentinței, în sensul admiterii excepției prescripției dreptului material la acțiune pentru drepturile bănești solicitate, iar pe fond, respingerea acțiunii formulate împotriva pârâtei S. N. de T. F. de M. "C. M. S.
În motivarea recursului recurenta critică sentința sub aspectul excepției prescripției dreptului material la acțiune, susținând că în mod greșit instanța de fond a considerat ca in cauza nu sunt incidente dispozițiile art.268 lit. e din Codul Muncii, aplicând termenul de prescripție de 3 ani, asimilând astfel plata unor ajutoare materiale cuprinse in contractul colectiv de munca, ca fiind de natura salariala.
Consideră ca instanța de fond trebuia sa analizeze, in principal izvorul acestor drepturi solicitate pentru a determina normele aplicabile sub aspectul prescripției dreptului material la acțiune.
Din economia textelor de lege raportat la obiectul cererii, respectiv obligația pârâtei de a respecta clauzele contractelor colective de munca privind acordarea drepturilor solicitate, este indubitabil ca prezentei cauze îi sunt aplicabile dispozițiile art.268(1) lit. e din Codul Muncii.
In prezenta cauza solicitarea drepturilor este întemeiata pe prevederile
CCM, situație in care, termenul de prescripție este cel prevăzut de art.268(1) lit. e din Codul Muncii, respectiv termenul de 6 luni.
Conform contractelor colective de munca încheiate, aceste drepturi sunt asimilate unui ajutor social.
Acest sprijin financiar s-a stabilit de către părți, prin contract, a fi acordat in anumite condiții. Acordarea acestui sprijin nu este obligatorie, dovada fiindneincluderea sa ca obligație a societății in clauzele contractului individual de munca. EI poate fi acordat numai in anumite condiții negociate de părți.
D. aceste sume se asimilează veniturilor salariale, ele trebuie sa reprezinte contraprestația muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca, bazat pe principiul reciprocității si echivalentei prestațiilor, ori acestea nu fac obiectul contractelor individuale de munca.
Drepturile a căror valorificare se solicita prin cererea ce face obiectul prezentei cauze sunt drepturi reglementate de C. C. de M. A. drepturi nu au natura salariala, nu au caracter continuu si nu reprezintă contraprestația oferita salariatului corespunzător activității desfășurate.
Salariul reprezintă un raport intre efortul depus si câștigul obținut ca determinare a utilității muncii. Întrucât cererea este întemeiata pe prevederile clauzelor contractuale cuprinse in CCM-urile aplicabile, este evident ca este vorba de un ajutor material, social si nu un drept de natura salariala.
Având in vedere data sesizării instanței, respectiv (...), conform art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii dreptul la acțiune al reclamantului privind neexecutarea întocmai a contractului colectiv de munca era stins prin prescripție.
Pe fondul cauzei, se solicita admiterea recursului si respingerea cereriiprivind acordarea salariilor suplimentare, având in vedere că:
- in temeiul art.30 din CCM al C. M. SA, acordarea salariului suplimentar are un caracter vădit facultativ;
- veniturile societății constituite exclusiv din venituri proprii si nu din alocații bugetare, nu au asigurat in anii 2008-2009 nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali in cauza au fost încheiați in pierdere;
- in aplicarea OUG nr.79/2008 privind întărirea disciplinei financiare si alte dispoziții cu caracter financiar, in baza cărora C. M. este monitorizata, recurentei i-a revenit sarcina de a se încadra in fondul de salarii prevăzut in bugetele de venituri si cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 si 2009, aprobate prin OMM 9., HG 5.
- negocierile privind contractele colective de munca au condus in fiecare an la păstrarea numărului salariaților si prin urmare la utilizarea in totalitate a fondului de salarii aprobat, anul 2010 culminând, in sens negativ, cu punerea in aplicare a unui program de reorganizare si restructurare ;
- societatea a încheiat exercițiile financiare pentru care sunt solicitate drepturile de către reclamant cu pierderi, ce nu au permis constituirea unor fonduri de rezerva de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar, astfel încât sa existe posibilitatea plăților unor salarii suplimentare;
- salariul suplimentar nu este un drept stabilit de părți prin contractul individual de munca, nu este actual si nu este cert, reprezentând o premiere/un stimulent acordat salariaților in funcție de posibilitățile angajatorului din veniturile realizate după acoperirea cheltuielilor, conform art.20 din CCM al S. C. M. SA si 21 din CCM la nivel de grup unități feroviare.
In aceasta perioada C. M. SA a avut contracte valabile încheiate la nivel de unitate pe anii 2008, 2009 si 2010, ale căror prevederi sunt obligatorii pentru parți.
Potrivit prevederilor contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate în anul 2009 drepturile solicitate au fost suspendate.
Învederează recurenta că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de L., F., F.) și reprezentanții conducerii executive a S. C. M. SA.
Reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile C.ui C. de M. la nivel de ramură si de G. de unități feroviare, au avutcunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile C.ui C. de M. la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamantul și-a întemeiat cererea, respectiv C. C. de M. U. la nivel de R. transporturi si cel la nivel de G. de unități feroviare, învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "C. colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
Precizează că veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009, 2010, veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere, aspect de rezultă din extrasul de pe portalul M. F. privind situația financiara a societății pe anii 2008, 2009 si 2010.
În plus, S. C. M. S. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea
M. T.lor și unul din agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.
79/2008. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001 prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, societății i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2008, 2009 și 2010 aprobate prin HG 5., HG 2. și HG 3..
Mai învederează că aceleași federații sindicale care au semnat C. C. de M. la nivel de R. T. si G. de unități feroviare au negociat si semnat si C. colective de M. la nivel de S. C. M. SA.
In plus, este de notorietate criza economica pe care o traversam, care a dus la reducerea considerabila a transporturilor pe calea ferata, ceea ce a culminat cu intrarea in șomaj tehnic, respectiv cu reorganizarea si restructurarea societății si efectuarea de concedieri colective masive (peste 10.000 de salariați), in scopul eficientizării societății si echilibrării financiare.
Acordarea acestor drepturi nu ar face altceva decât sa pună in pericol însăși existenta societății.
Susține recurenta că a respectat clauzele contractului colectiv de munca încheiat la nivel de unitate.
Astfel, caracterul de normă convențională a contractului colectiv de muncă face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ (H. de G.).
Fondul de salarii al C. M. este limitat la suma aprobată prin H. de G.
Legea nr. 329/2009 menționează la cap. V, art. 27 alin.1 faptul ca "anual prin legea bugetului de stat se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar ..."
De asemenea deosebit de importanta este dispoziția prevăzuta de art.30 din
Lege, care menționează expres: "contractele colective de munca se negociază incondițiile in condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici, in limitele si condițiile stabilite prin bugete"
Raportat la dispozițiile imperative ale acestei legi, care stabilește expres strategia in domeniul salarizării prin masurile privind disciplina financiar- bugetara la nivelul societăților si companiilor la care statul este acționar majoritar (inclusiv C. M.), lege ce are caracter excepțional si care urmărește reducerea efectelor crizei economice si îndeplinirea obligațiilor ce rezulta din Memorandumul de înțelegere intre Comisa Europeana încheiat la B. si B. la data de (...) si de A. stand-by încheiat intre România si FMI, societatea pârâtă are obligația sa o aplice si sa o respecte.
Prin bugetele aprobate de guvern, la S. C. M. SA nu s-a permis acordarea drepturilor solicitate prevăzute in contractul colectiv de munca pe ramura si grup de unități feroviare societatea fiind obligata sub sancțiunea legii sa respecte bugetul aprobat, cat si dispozițiile speciale ale L. 329/2009, derogatorie de la norma generala, C. M. fiind sub monitorizarea Fondului Monetar Internațional.
În lipsa unei dispoziții legale care să acopere ipoteza acordării drepturilor bănești stabilite prin CCM U. la nivel de R. T. si G. de unități feroviare, care nu sunt prevăzute în actul normativ de aprobare a bugetului de venituri și cheltuieli al S. C. M. SA și pentru care nu au fost alocate fonduri, devine aplicabil textul art. 12 (1) din Legea 130/1996.
C. colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate este legal și opozabil părților, încheiat cu respectarea dispozițiilor Hotărârilor de G. emise în perioada
2008-2010.
In concluzie: - acordarea salariului suplimentar are caracter facultativ fiind prevăzuta sub condiția existentei fondurilor in acest sens; - in anii in care se solicita salariul suplimentar, societatea a încheiat exercițiul bugetar cu pierderi;
- prin hotărâre de guvern, societății îi este interzisă depășirea cheltuielilor, daca nu exista justificări si aprobarea G.ului in acest sens.
Recurenta solicită și respingerea cererilor privind prima de Z. F. pe anul
2009 si ajutorului material de P. si C. pe 2009 întrucât: - ajutoarele materiale (art.64 Cap. VI - Protecția salariatului) sunt sume acordate de societate pentru completarea veniturilor nete ale salariaților, având caracter de plată aleatorie în condiții financiar economice care sa permită acordarea acestora;
- prima de ziua F. urma sa se acorde in baza unei hotărâri a C.ui de A., in cazul in care situația financiara permitea acest lucru (art.64 alin.2 CCM), ori pârâta nu a hotărât acordarea premierii in C. de A.
Prin întâmpinarea depusă la dosar reclamanții intimați au solicitatrespingerea recursului ca nefondat, cu consecința menținerii ca legală și temeinică a sentinței atacate.
Examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale incidente Curtea de A. reține următoarele:
- Criticile formulate de recurentă referitoare la modul de soluționare a excepției prescripției dreptului material la acțiune sunt nefondate.
Astfel, Curtea reține că pretențiile solicitate prin acțiune constituie drepturi salariale negociate, care își au izvorul în C. colective de muncă încheiate la nivel de unitate și la nivel de grup de unități.
Potrivit dispozițiilor art.160 din Codul muncii republicat, salariul cuprinde salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri.
Prin drept salarial nu se înțelege doar salariul de bază, ci, așa cum reiese din interpretarea dispozițiilor art. 159 și urm. din Codul muncii, acesta semnifică
și indemnizațiile, sporurile, precum si alte adaosuri care sunt exprimate în bani și reprezintă o contraprestație a muncii depuse de salariat în baza contractului individual de muncă, natura salarială nefiind dată doar strict de denumireaconvenită de părți, ci de natura drepturilor, care în final guvernează regimul juridic aplicabil.
Dincolo de denumirea dată de părți prin contractul colectiv de muncă, drepturilor respective, un drept bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial.
Art.268 alin.1 lit. c din Codul muncii prevede că cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate: c)în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
De asemenea, conform disp.art.171 din Codul muncii, dreptul la acțiune privind drepturile salariale, precum și cu privire la daunele rezultate din neexecutarea în totalitate sau în parte a obligațiilor privind plata salariilor se prescrie în termen de 3 ani de la data la care drepturile respective erau datorate.
Curtea mai reține că potrivit art. 1 alin. (1) din Legea 130/1996, aplicabil în perioada de referință, prin contractul colectiv de muncă „se stabilesc clauze privind condițiile de munca, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de munca";, dispoziții similare conținând și art. 236 alin.(1) din Codul muncii (în forma în vigoare în perioada respectivă.
Drept urmare, contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a)-d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. D. s-ar accepta susținerile recurentelor, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurentă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauzaîncheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat.
- În ce privește motivele de recurs privitor la soluția instanței de fond de obligare a pârâtei la plata salariului suplimentar pentru anul 2009 Curtea reține că în mod corect a apreciat instanța de fond că acordarea acestor drepturi salariale constituie o obligație, și nu o facultate a angajatorului, iar reclamanții sunt îndreptățiți la a beneficia de acordarea salariului suplimentar pentru anul
2009 în conformitate cu prevederile art. 30 din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006 - 2008, înregistrat sub nr. 2836/2006, aplicabil și pârâtei recurente, contract ale cărui clauze, prin prisma art. 3 alin. 1, produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare.
Potrivit prevederilor art. 30 alin. 1 din acest contract „pentru munca ireproșabila desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
Or, în cuprinsul acestui contract colectiv de muncă, pe care de asemenea se întemeiază reclamanții, dreptul la plata salariului suplimentar nu este condiționat în sensul arătat de recurentă, ci prevăzut ca un drept neafectat de altă condiție decât aceea de a fi fost prestată o muncă ireproșabilă. Or, sub acest din urmă aspect nu au fost formulate apărări de către pârâta recurentă.
Susținerea recurentei, în sensul că în anul 2009 drepturile solicitate au fost suspendate potrivit prevederilor contractelor colective de muncă la nivel de unitate, nu poate fi acceptată, nefiind fondată susținerea că se aplică prioritar prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu ale contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, fiind incidente sub acest raport prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin C. colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
„salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. O. tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Este inexactă susținerea recurentei cum că potrivit prevederilor fostului art. 247 și art. 37 Codul muncii, obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. A. texte nu cuprind o atare limitare a aplicabilității unui contract colectiv de muncăîncheiat la nivel superior, ci fostul art. 247 Codul muncii prevedea (anterior abrogării prin dispozițiile L. nr. 4.) faptul că în cazul în care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramură, nu există contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior. Art. 37 din codul muncii statuează și în prezent principiul negocierii, fără limitarea indicată de recurentă.
Curtea apreciază ca fiind nefondate motivele din recursul pârâtei ce vizează calitatea acesteia de societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. T.lor și Infrastructurii și de agent economic monitorizat în baza prevederilor O.U.G. nr.79/2008.
Faptul monitorizării recurentei nu este de natură a o exonera de obligațiile pe care și le-a asumat prin încheierea unor contracte colective de muncă valabile, neputându-se reține în temeiul actului normativ invocat existența unei situații de exonerare de răspundere contractuală a angajatorului.
Aspectul invocat de recurentă în sensul că avea obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aprobat prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008 nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din contractul colectiv de muncă, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
În egală măsură, se reține că nu sunt aplicabile în cauză dispozițiile art. 12 din Legea nr. 130/1996, care sunt incidente doar în cazul salariaților instituțiilor bugetare, pârâta recurentă nefiind o atare instituție, ci o societate pe acțiuni, neavând relevanță în raport de forma sa de organizare, persoana acționarului majoritar.
Curtea apreciază ca fiind nefondate și criticile formulate de recurentă prin raportare la prevederile art. 30 din Legea nr. 329/2009, având în vedere că, în virtutea principiului neretroactivității legii civile, aceste dispoziții legale nu pot fi incidente decât contractelor colective de muncă negociate ulterior intrării în vigoare a acestei legi, nu și în privința contractelor colective de muncă pe care reclamanții își întemeiază pretențiile, încheiate anterior adoptării actului normativ menționat.
Nici prin raportare la prevederile art. 27 din Legea nr. 329/2009 nu se poate reține netemeinicia acțiunii reclamanților, reglementarea cuprinsă în textul legal evocat de recurentă neputând fi interpretată în sensul că recurenta ar fi exonerată de îndeplinirea obligației de plată a drepturilor bănești cuvenite reclamanților în temeiul unui contract colectiv de muncă legal încheiat.
- Referitor la premiul de Z. F. și ajutoarele materiale de P. și C. pentru anul
2009 Curtea reține că în mod corect a constatat instanța de fond că reclamanții sunt îndreptățiți la acordarea acestor drepturi în baza art. 71 din C. colectiv de muncă la nivel de grup de unități din T.ul feroviar pe anii 2006-2008, înregistrat sub nr. 2836/(...), a cărui aplicare s-a prelungit prin actul adițional nr. 370/(...), fiind valabil astfel 48 de luni de la data înregistrării, aplicabil și pârâtelor.
Potrivit art. 71 din acest din contract colectiv de muncă, cu ocazia sărbătorilor de P. și de C. se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare, iar „pentru Z. feroviarului se va acorda o premiere al cărei cuantum va fi stabilit de C. de administrație la nivelul clasei 1 de salarizare";.
C. colectiv de muncă ce constituie temeiul acordării drepturilor respective nu cuprinde nici o mențiune de natură să conducă la concluzia că acordarea acestora ar fi una condiționată, stipulând în mod expres îndreptățirea salariaților de a beneficia de aceste drepturi cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare. Prin urmare, fiind reglementate ca un drept pur și simplu până la concurența nivelului clasei 1 de salarizare, acordarea acestor drepturi nu este supusă condiției aprobării C.ui de administrație decât pentru ceea ce excede nivelului stabilit prin contractul colectiv.
Este adevărat că textul amintit face referire, în ceea ce privește premiul pentru Z. F., la stabilirea de către C. de A. a cuantumului acestei prime la nivelul clasei 1 de salarizare, însă această prevedere contractuală instituie o obligație în sarcina recurentei și nicidecum o simplă facultate a acesteia. Intenția părților contractante în acest sens este indubitabilă și tocmai pentru a preveni posibile abuzuri ale angajatorilor părțile au inserat cuantumul acestei prime.
Ca atare, C. de administrație nu putea decide în contra unor prevederi contractuale exprese nici neacordarea primei, nici acordarea acesteia la un cuantum inferior celui stabilit de părți.
Cu atât mai mult, recurenta nu își poate invoca propria culpă - lipsa unei hotărâri a consiliului de administrație - pentru a obține exonerarea sa în întregime de o obligație pe care și-a asumat-o prin contractul colectiv de muncă.
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de îndeplinirea unor indici economici care să permită acordarea acestor drepturi este nefondată, deoarece în C. colectiv de muncă menționat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze drepturile cuvenite de această împrejurare.
Potrivit art. 236 alin. 4 C. muncii (în forma în vigoare în perioada de referință), contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților, executarea contractelor colective de muncă fiind obligatorie pentru părți, conform art. 243 alin. 1 din C. muncii și art. 30 alin. 1 din Legea nr. 130/1996, republicată (în forma în vigoare în aceeași perioadă).
Pe de altă parte, conform dispozițiilor art. 241 alin. 1 lit. a și b din C. muncii (în forma în vigoare în aceeași perioadă), efectele clauzelor contractului colectiv de muncă se întind pentru toți salariații angajatorului pentru contractele încheiate la nivel de unitate, respectiv, pentru toți salariații încadrați la angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
De asemenea, potrivit art. 40 alin. 2 lit. c) Codul muncii, „angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă";.
În raport de aceste dispoziții legale și având în vedere considerentele expuse mai sus Curtea reține că în mod temeinic și legal a stabilit instanța de fond îndreptățirea reclamanților la plata drepturilor cuvenite în baza contractelor colective de muncă aplicabile solicitate prin acțiune, astfel că, în baza dispozițiilor art. 312 alin. 1 cod proc. civ., urmează să respingă ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. de T. F. de M. „. M. SA.
PENTRU A. MOTIVE ÎN NUMELE L.
D E C I D E
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C." M. S. împotriva sentinței civile nr. 10188 din (...) a T.ui C. pronunțată în dosar nr. (...), pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 27 noiembrie 2012.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
G.-L. T. I. T. D. C. G.
GREFIER
N. N.
Red.GLT/dact.MS
2 ex./(...) Jud.fond: B.G.Z.
| ← Decizia nr. 1925/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 41/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
