Decizia nr. 885/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ Secția I Civilă
Dosar nr. (...)
DECIZIA CIVILĂ Nr. 885/R/2012
Ședința publică din data de 28 februarie 2012
Instanța constituită din: PREȘEDINTE: I. T.
JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: G.-L. T.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâtul P. C. L. împotriva sentinței civile nr. 8. din 13 aprilie 2011 pronunțate de T. B.-N. în dosar nr. (...) privind și pe reclamantul intimat S. I., precum și pe pârâta C. L. - prin P., având ca obiect contestație act - dispoziție de imputare.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că prezenta cauză a fost suspendată la data de 27 septembrie 2011 față de lipsa părților și repusă pe rol urmare cererii recurentului din data de 26 ianuarie 2012.
De asemenea se constată că la data de 17 februarie 2012 C. L. prin primar, a înaintat la dosar note de ședință.
Având în vedere că s-a solicitat judecata în condițiile art. 242 C.proc.civ., Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:
Prin acțiunea civilă înregistrată la această instanță sub nr. de mai sus pe rolul T. B. N. reclamantul S. I. a solicitat în contradictoriu cu intimații P. comunei L. și C. L., prin primar în principal constatarea nulității absolute a dispoziției de imputare nr. 517/(...) emisă de P. comunei L., iar în subsidiar anularea dispoziției de imputare nr. 517/(...) ca nelegală și netemeinică, cu plata cheltuielilor de judecată.
Prin sentința civilă nr. 8./(...), pronunțată de Tribunalul Bistrița Năsăud îndosar nr. (...), s-a admis ca fiind întemeiată acțiunea civilă formulată dereclamantul S. I. în contradictoriu cu pârâții P. comunei L., C. L., prin primar, și în consecință:
S-a constatat nulitatea absolută a dispoziției nr. 517/(...) numai în privința reclamantului S. I.
Au fost obligați pârâții P. comunei L., C. L., prin primar să plătească în solidar reclamantului suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că activitatea reclamantului se desfășoară în cadrul aparatului de specialitate al P. comunei L., reclamantul făcând parte din personalul contractual, așa cum rezultă din adresa nr. 1154/(...).
Prin decizia nr. 31/2010 a C. de C. a județului B.-N. s-a constatat că funcționarilor publici și personalului contractual din aparatul de specialitate al P. comunei L. li s-au acordat nelegal anumite sume de bani.
Urmare acestui act, P. comunei L. a emis dispoziția nr. 517 din (...) prin care a dispus imputarea sumelor acordate nelegal persoanelor prevăzute în anexa
1, parte integrantă a dispoziției.
În același timp, s-a stabilit că pentru recuperarea sumelor se va „emite"; angajament de plată pentru fiecare beneficiar al sumelor nelegal acordate.
Odată cu dispoziția emisă, reclamantului i s-a comunicat și un tabel intitulat „centralizator rețineri sume acordate nelegal funcționarilor publici și personalului contractul pe anul 2., în cuprinsul căruia sunt materializate toate drepturile salariale de care a beneficiat reclamantul pe timp de 1 an calendaristic (f. 9, 10).
Dispoziția a fost comunicată reclamantului sub semnătură, aceasta împreună cu anexele fiind primită de reclamant la data de (...), conform dovezii de comunicare nr. 3959/(...) depusă la dosar (f. 32).
Raportat la momentul comunicării actului atacat și la cel al promovării prezentei acțiuni, s-a constatat că acțiunea s-a promovat în termenul legal de 30 de zile.
În privința personalului contractual o asemenea dispoziție, prin care se decide imputarea unor sume stabilite de organele C. de C. a județului B.-N. ca fiind nelegal acordate este lovită de nulitate absolută, deoarece potrivit dispozițiilor art. 164 alin. 1 din Codul muncii, nicio reținere din salariu nu poate fi operată în afara cazurilor și condițiilor prevăzute de lege, iar conform art. 164 alin. 2 din Codul muncii, reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Așadar, după intrarea în vigoare a Codului muncii răspunderea salariaților pentru pagube materiale produse angajatorului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială, conform art. 270 și următoarele din Codul muncii, iar nu prin emiterea unei dispoziții de imputare.
Instituția deciziei de imputare ca temei al reținerilor salariale a rămas reglementată în privința funcționarilor publici, conform art. 85 alin. 1 din Legea nr. 188/1999, republicată, situație în care este aplicabilă desigur norma specială și nu cea generală din Codul muncii.
Dispoziția atacată este un act unilateral al P. comunei L., un act de imputare, în conținutul său angajatorul exprimându-și manifest voința de a imputa personalului contractual anumite sume de bani, stabilite prin actul de control al organelor teritoriale ale C. de C. și materializate în privința reclamantului în actul intitulat „centralizator rețineri sume acordate nelegal funcționarilor publici și personalului contractul pe anul 2., neavând relevanță împrejurarea că a fost sau nu pusă în executare de către angajator.
Prevederile art. 164 din Codul muncii au caracter prohibitiv, astfel că în ceea ce privește personalul contractual, din care face parte și reclamantul, reținerile salariale cu titlu de daune sunt posibile numai dacă sunt constatate prin hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă.
Angajamentul de plată constituie un act lăsat la libera apreciere a angajatului, astfel că printr-o dispoziție angajatorul nu poate institui în sarcina angajatului o obligație de asumare a unui asemenea angajament.
Ca atare, în ipoteza în care salariatul acceptă caracterul nelegal al sumelor de care a beneficiat și este de acord să le restituie de bunăvoie, prin reținere din salariu, nimic nu îl împiedică să-și asume un angajament benevol de plată. În caz contrar, o asemenea obligație nu poate fi stabilită în sarcina sa, ci angajatorul se va adresa instanței de judecată pentru a obține o hotărâre judecătorească de obligare a salariatului la plata sumelor plătite nelegal de angajator.
Având în vedere că în prezent răspunderea materială a salariatului poate fi stabilită numai prin promovarea unei acțiuni în răspundere patrimonială și nu pe calea emiterii unei dispoziții de imputare, tribunalul în baza art. 164 din Codul muncii, a constatat nulitatea absolută parțială a dispoziției atacate, respectiv numai în privința reclamantului, dat fiind faptul că dispoziția este generică, ea privind toți funcționarii publici și întregul personal contractual din aparatul de specialitate al P. comunei L. care au beneficiat de anumite sume de bani, apreciate de organele C. de C. ca fiind nelegal acordate.
Existența acestui motiv de nulitate face ca analiza celorlalte aspecte de nelegalitate și netemeinicie invocate să nu se mai impună.
În baza art. 274 C.proc.civ., reținând culpa procesuală a pârâților, tribunalul i-a obligat în solidar să plătească reclamantului suma de 350 lei cu titlu de cheltuieli de judecată reprezentând onorariu de avocat.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs pârâtul P. comunei L., solicitând admiterea recursului si, pe cale de consecința, modificarea hotărârii atacate in sensul obligării P. comunei L. la recuperarea sumelor încasate necuvenit conform Dispoziției nr. 517/2010.
În motivarea recursului pârâtul a arătat că sentința este netemeinică și nelegală deoarece a fost pronunțată cu încălcarea prevederilor art.304 pct.9 și
304 C.pr.civ., astfel:
Instanța de fond a admis contestația formulată de contestatorul S. I. împotriva Dispoziției nr.517/2010, motivând că este necesar ca angajatorul să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată întemeiată prin normele răspunderii civile contractuale, în afară de cazul în care părțile de comun acord ajung la o înțelegere să soluționeze litigiul pe cale amiabilă.
Pârâtul mai consideră că instanța de fond a constatat nulitatea absolută parțială a Dispoziției nr. 517/2010 și a admis ca fiind întemeiată contestația formulată, cu încălcarea prevederilor art.271 alin.1 și 2, 273 și 275 din Codul muncii.
Prin întâmpinare, reclamanta intimată a invocat nulitatea recursului,raportat la prevederile art. 3021 lit.c, art.303 alin.1 și art.306 alin.1 C.pr.civ., iar în subsidiar, a solicitat respingerea recursului ca nefondat, cu cheltuieli de judecată. În motivare s-a arătat că recursul nu este motivat, neindicându-se motivele de nelegalitate pe care se sprijină acesta, respectiv nefăcându-se vreo dezvoltare a acestora. Simpla trimitere la dispozițiile art.304 pct.9 și art.304 (chiar dacă s-ar aprecia că, dintr-o eroare, nu s-a indicat 3041) C.pr.civ., nu este de natură să acopere exigențele textelor legale invocate. Pe fond, se subliniază calitatea de personal contractual, de angajat în baza unui contract individual de muncă, a reclamantului, dar și caracterul specific al actului de imputare atacat, caracteristic altei categorii de personal din cadrul instituțiilor publice - funcționarii publici. Consideră intimata că în mod corect și legal instanța de fond a reținut nulitatea dispoziției de imputare, în raport de caracterul imperativ al prevederilor art.164 C.muncii, cu trimitere la dispozițiile art.270 și art.272 din același Cod, referitoare la incidența normelor și principiilor răspunderii civile contractuale,inclusiv în privința restituirii de către personalul contractual a unor sume pretins încasate pe nedrept de la angajator (evident pretinse ca atare de către acesta). Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și aapărărilor formulate, Curtea de A. reține următoarele: În ce privește excepția nulității recursului, Curtea urmează a o respinge, apreciind că deși, așa cum arată intimatul reclamant, motivele de recurs sunt formulate de o manieră generalizantă, prin trimiteri la dispoziții legale, se constată că acestea au legătură cu cauza, astfel încât se poate face o corelație între aceste motive de recurs, petitele acțiunii și considerentele primei instanțe, situație în care considerarea recursului ca nemotivat pentru faptul că nu finalizează silogismele pe care le conține prin tragerea concluziilor cu privire la situația reclamantului, cu raportare la dispozițiile legale invocate, ar apărea ca excesivă. În ce privește recursul declarat, Curtea constată că acesta este nefondat, având în vedere următoarele considerente: Astfel cum a reținut și instanța de fond, potrivit art. 169 alin. 2 (art. 164 alin. 2 anterior republicării) din Codul muncii „reținerile cu titlu de daune cauzate angajatorului nu pot fi efectuate decât dacă datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă și a fost constatată ca atare printr-o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă";. Potrivit dispozițiilor art. 270 din Codul muncii (anterior republicării) „salariații răspund patrimonial în temeiul normelor și principiilor răspunderiicivile contractuale pentru pagubele materiale produse angajatorului din vina și în legătura cu munca lor";. De asemenea, art.272 din același cod prevede că salariatul care a încasat de la angajator o sumă nedatorată este obligat să o restituie. Din analizarea acestor dispoziții legale, rezultă că, în situația în care un salariat angajat la un angajator în baza unui contract individual de muncă, cum este și cazul în speță, a încasat de la acesta o sumă de bani despre care ulterior se arată că nu era datorată, este necesar ca angajatorul să se adreseze cu o cerere de chemare în judecată întemeiată pe normele răspunderii civile contractuale, în afară de cazul în care părțile de comun acord ajung la o înțelegere să soluționeze litigiul pe cale amiabilă. Nici o dispoziție legală a Codului muncii aflat în vigoare, spre deosebire de cel anterior, nu permite angajatorului să emită un act juridic unilateral prin care să impute salariatului sume pe care acesta le-ar fi încasat pe nedrept. În consecință, în mod judicios a reținut instanța de fond că pentru a se restitui sumele pretins nedatorate plătite de recurent intimatului, acesta trebuia să se adreseze cu o cerere instanței pentru a se constata că datoria salariatului este scadentă, lichidă și exigibilă, dispoziția prin care s-a constatat în mod unilateral de către angajator sumele pe care i le datorează angajatul său fiind nulă absolut. Dispozițiile art. 271, 273 și 275 Codul muncii, invocate de recurent, reglementează modul de împărțire a pagubei de recuperat între salariații răspunzători pentru prejudiciu (evident, cu ocazia stabilirii pe cale amiabilă sau în instanță a obligației de reparare a prejudiciului sau de restituire a sumelor nedatorate), respectiv modul de punere în aplicare a înțelegerii de reparare a pagubei/de executare a titlului executoriu care se va fi obținut împotriva salariatului responsabil pentru prejudiciu material adus angajatorului (prin rețineri în rate lunare într-un anumit procent din salariu, iar dacă prin aceste rețineri nu poate fi acoperit prejudiciul într-un termen de maximum 3 ani, inclusiv prin executare silită în condițiile Codului de procedură civilă), nicidecumnu permit angajatorului să impute salariatului o anumită pagubă fără a exista acordul acestuia sau o hotărâre judecătorească asupra pretenției. În speță, neexistând acordul salariatului la repararea pe cale amiabilă a pretinsului prejudiciu invocat de angajator, în mod corect s-a apreciat de către tribunal că fără intervenția instanței de judecată nu este posibilă efectuarea unor rețineri de salariu în temeiul deciziei de imputare emisă de angajator în acest sens. Chiar dacă decizia contestată a fost emisă în baza unor constatări ale C. de C., în cauză nu sunt incidente nici efectele raporturilor de drept administrativ și fiscal existente între autoritatea recurentă și Curtea de C., fiind în prezența unui regim juridic special, specific raporturilor de muncă. Ținând seama de aceste considerente, Curtea apreciază ca hotărârea atacată este legală și temeinică, astfel ca o va menține ca atare, urmând ca, în temeiul dispozițiilor art. 312 alin. 1 C.proc.civ., să respingă ca nefondat recursul. În temeiul art. 274 C.proc.civ. recurentul va fi obligat să plătească intimatului reclamant suma de 150 lei cheltuieli de judecată în recurs, reprezentând onorariul avocat. PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul P. C. L. împotriva sentinței civile nr. 8. din (...) a T. B. N. pronunțate în dosar nr. (...), pe care o menține. Obligă pe numitul recurent să plătească intimatului S. I. suma de 150 lei cheltuieli de judecată în recurs. Decizia este irevocabilă. Dată și pronunțată în ședința publică din 28 februarie 2012. PREȘEDINTE JUDECĂTORI I. T. D. C. G. G.-L. T. GREFIER N. N. Red.GLT/dact.MS 2 ex./(...) Jud.fond: G.C.F.
| ← Decizia nr. 3639/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă | Decizia nr. 967/2012, Curtea de Apel Cluj - Litigii de muncă → |
|---|
