Decizia civilă nr. 1143/2013. Obligație de a face. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 1143/R/2013
Ședința publică din data de 12 martie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de reclamanta M. M. E. împotriva sentinței civile 11011 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._ *, privind și pe intimatul pârât C. A. R. L., având ca obiect obligație de a face.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților prezente s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 5 martie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 11011 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._ *,
s-a respins acțiunea formulată și precizată de către reclamanta M. M. E., în contradictoriu cu pârâtul C. UL DE A. URA
R. L. .
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată de către pârât.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că în fapt, potrivit declarațiilor martorilor Oanta Stefan Cosmin și Pintea Ana Roxana, între reclamanta M. M. E. și pârâtul C. de avocat L. R. a intervenit, în luna februarie 2009, o convenție verbală prin care reclamanta se obliga să desfășoare pentru pârât activitate specifică obiectului de activitate al pârâtului în schimbul unei contraprestații financiare de 10 lei pentru fiecare oră de activitate.
Aceeași martori au arătat că raporturile contractuale dintre părți s-au derulat o perioadă mai lungă de timp, timp în care reclamanta a desfășurat activități de înregistrare de cereri la registratura instanțelor, redactare acte pentru cabinetul de avocatură, înregistrare corespondentă, studierea dosarelor aflate pe rolul instanțelor, comunicare cu clienții cabinetului avocațial, activități desfășurate într-un program de circa 8 ore zilnic și în cadrul cărora a fost văzută folosind legitimația de avocat a pârâtului.
În schimbul acestor activități, pârâtul a achitat reclamantei drepturile bănești cuvenite până în lunile iulie - august 2009, luni în care nu si-a mai îndeplinit această obligație contractuală.
Declarațiile martorilor audiați în cauză se coroborează cu notificarea depusă la dosar la fila 12, emisă de pârâtul C. de avocat L. R., din cuprinsul căreia, omițând adnotările, reiese faptul că au existat anumite raporturi convenționale între părți, în derularea cărora pârâtul a predat cheile biroului său și legitimația de avocat reclamantului, permițându-i prin urmare folosirea acestora.
De asemenea, aceste declarații ale martorilor se coroborează și cu mențiunile existente în corespondenta electronică purtată între părți, depusă la
dosar la fila 30, prin care pârâtul comunică reclamantei că și-a executat întotdeauna obligația de plată a salariului înainte de scadentă.
Instanța a mai reținut că, astfel cum reiese din răspunsul reclamantei la întrebarea nr. 1 din interogatoriul luat acesteia (f. 26), reclamanta era, la data intervenirii convenției sale cu pârâtul, licențiată în studii superioare juridice.
În drept, potrivit prevederilor art. 16 din Codul muncii aplicabil, contractul individual de muncă se încheie în baza consimțământului părților, în formă scrisă, în limba română. Obligația de încheiere a contractului individual de muncă în formă scrisă revine angajatorului. La alin. 2 din art. 16 din Codul muncii aplicabil, în situația în care contractul individual de muncă nu a fost încheiat în formă scrisă, se prezumă că a fost încheiat pe durată nedeterminată, iar părțile pot face dovada prevederilor contractule și a prestațiilor efectuate prin orice al mijloc de probă.
În conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 1 din Codul Muncii, relațiile de muncă se bazează pe principiul consensualității și al bunei credințe.
Totodată, potrivit prevederilor art. 175 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data încheierii convenției între părți, toate formele de exercitare a profesiei pot angaja personal auxiliar, fiind însă interzisă angajarea ca personal auxiliar a persoanelor cu studii juridice superioare.
Din analiza coroborată a dispozițiilor mai sus menționate aplicate situației de fapt expuse, instanța a reținut că între părțile prezentului litigiu nu a intervenit un contract individual de muncă, existând o interdicție legală pe care acordul părților nu o putea înlătura, respectiv aceea de a se angaja persoane cu pregătire juridică ca personal auxiliar în cadrul unei forme de exercitare a profesiei de avocat.
Astfel, potrivit principiului ";nemo censetur ignorare legem";, nimeni nu se poate apăra invocând necunoașterea legii, astfel că reclamanta, invocând o eventuală eroare în care s-a aflat cu privire la dispozițiile legale, nu poate solicita ca pârâtul să fie obligat la încheierea unui act nelegal, respectiv a unui contract individual de muncă, cu încălcarea legii.
Instanța a reținut că, și în ipoteza în care s-ar admite că principiul mai sus menționat nu are un caracter de prezumție absolută, din chiar susținerile și apărările formulate de părți în cauză reiese că atât reclamanta, cât și pârâtul aveau reprezentarea acestei interdicții, încă de la momentul încheierii convenției, neputându-se retine că această convenție dintre părți a intervenit cu respectarea principiului bunei-credințe specifice stabilirii unui raport de muncă.
Astfel, reclamanta M. M. E. a arătat în chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată că angajarea sa viza o funcție de ";colaboratoare"; a cabinetului de avocat, ceea ce presupune un raport de egalitate între părți, diferit de cel de subordonare specific raporturilor de muncă. Mai mult, martorul Oantă Ștefan Cosmin, propus de către reclamantă (f. 46),a arătat că nu a fost încheiat un contract de muncă deoarece a existat un impediment la încheierea acestuia, reclamanta având studii superioare juridice.
În ceea ce-l privește pe pârâtul C. de avocat L. R., instanța a reținut că, fiind o formă de exercitare a profesiei de avocat, există cel puțin prezumția simplă că acesta cunoștea, la data încheierii convenției, statutul care îi reglementează profesia. Totodată, răspunsurile formulate la interogatoriul administrat în rejudecare a arătat că acesta a vizat, prin anunțul publicat în presă, luarea de persoane în practică la cabinetul de avocatură (f. 23).
Ori, atâta timp cât exista un impedimentul legal la încheierea contractului individual de muncă, impediment cunoscut, de altfel, de ambele părți, acordul de voință astfel exprimat de către părți nu putea conduce la încheierea valabilă a unui contract de muncă, ci a unei convenții de altă natură, pe care însă instanța
nu a fost învestită a o analiza în prezenta cauză, care are ca obiect constatarea existentei unui raport de muncă.
De altfel, faptul că părțile au convenit o plată de 10 lei pe oră, și nu un salariu, în sensul prevederilor Codului Muncii, a susținut concluzia că acestea nu au vizat încheierea unui contract individual de muncă.
Împrejurarea că pârâtul C. de avocat L. R. a acționat cu încălcarea sau în vederea eludării dispozițiilor statutului profesiei de avocat nu poate legitima solicitarea reclamantei de obligare a pârâtului la recunoașterea raportului de muncă, cu atât mai mult cu cât însăși reclamanta, cunoscând dispozițiile legale, si-a asumat derularea unui raport contractual cu pârâtul în afara normelor legale ce reglementează raporturile de muncă.
Prin urmare, în aplicarea principiului nemo auditur propriam turpitudinem allegans, instanța nu poate valoriza conduita culpabilă a reclamantei drept acord la încheierea unui contract individual de muncă.
Față de cele ce preced instanța a respins cererea de chemare în judecată formulată de reclamanta M. M. E. în contradictoriu cu pârâtul C. de avocat L. R., ca neîntemeiată.
Totodată, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, s-a luat act că pârâtul nu a solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamanta M. M. E.
prin care a solicitat desființarea în tot a sentinței atacate si, pe cale de consecința, rejudecând cauza, să se admită acțiunea civilă, astfel după cum aceasta fost precizată.
În motivarea recursului, recurenta a arătat că prin acțiunea civila înregistrata sub nr._, a solicitat obligarea intimatului la plata sumei de 2100 lei, cu titlu de drepturi salariale restante precum și la încheierea unui contract individual de munca pe perioada_ -_ .
În susținerea pretențiilor din cererea introductiva, a arătat că a fost angajata a Cab. av. R. L., că a prestat munca în folosul acestuia și că acesta datorează drepturi salariale restante în favoarea recurentei. În probațiune, instanța a încuviințat proba cu interogatoriul, cu înscrisuri și dovada cu martori, toate dovedind în detaliu natura muncii prestate, salarizarea convenita cu angajatorul și câtimea drepturilor salariale restante.
Este important de subliniat că prima instanța de fond a respins totodată excepția necompetentei materiale a Tribunalului C., apreciind cu temei că natura drepturilor și obligațiilor dintre părți este specifica unui raport de munca, în condițiile în care la data prestării muncii, încheierea contractului individual de munca în forma scrisa nu era prevăzuta ad validitatem.
Prin sentința civila nr.1707/2010, Tribunalul Cluj a admis acțiunea reclamantei ca întemeiata, iar prin decizia civila nr.4349/R/2010 a Curții de Apel
C. cauza a fost trimisă spre rejudecare, îndrumările instanței de recurs referindu-se la aspecte de contradictorialitate ale hotărârii.
Prin sentința civila atacată, instanța de rejudecare a respins acțiunea precizata, deși, astfel cum aceasta însăși a reținut, întregul probatoriu administrat la prima judecata în fond și întregit în rejudecare, confirma temeinicia susținerilor recurentei.
Pentru a respinge acțiunea, instanța retine doar aceea că întrucât recurenta ar fi avut studii juridice superioare, încheierea unui contract de muncă nu ar fi fost posibilă, existând un "impediment legal" în acest sens.
Hotărârea recurata este profund nelegala, impunându-se a fi desființată, în condițiile în care afirmațiile instanței de fond sunt lipsite de suport legal.
Astfel, se remarcă în primul rând că instanța nu face referire la textul legal care ar constitui, în viziunea ei, impediment legal la încheierea contractului
individual de munca, în condițiile în care aceasta noțiune neobișnuită ar fi meritat o explicitare mai ampla. Bănuiește însă că instanța se refera la prevederile din Statutul A. ului, care interzic cabinetelor de avocatura angajarea de personal cu studii juridice superioare.
Este însa de remarcat că eventuala sancțiune a nerespectării acestor norme o constituie cel mult o sancțiune disciplinara, asumata de către angajator, iar nu și sancțiunea inexistentei în sine a contractului de munca, așa cum lasă să se înțeleagă instanța de fond.
Pe cale de consecința, Codul muncii care este aprobat prin lege organica, nu poate fi înfrânt prin dispoziții normative cu forța juridică inferioară, natura relațiilor de muncă dintre recurentă și pârât neputând fi lipsita de efectele specifice doar pentru aceea ca pârâtul a săvârșit și o eventuala sancțiune disciplinara. În mod evident, sancțiunea nulității C.I.M. pentru considerentele reținute de instanța fondului nu are acoperire în nici unul din textele Codului Muncii.
De altfel, câta vreme instanța de fond a respins excepția necompetentei materiale, apreciind tocmai ca se afla în prezenta unui litigiu de munca, modul de soluționare a cauzei apare vădit anacronic, instanța judecând potrivit legislației muncii o cauza pe care nu o considera litigiu de munca. Deși întemeiată, mustrarea pe care instanța o aplică pârâtului intimat în motivarea hotărârii rămâne lipsită de eficientă, câtă vreme acțiunea a fost respinsă, iar raporturile obligaționale dintre părți par a fi guvernate de legislația voluntariatului.
Nu în cele din urma, arată deopotrivă că, în rejudecarea cauzei, instanța nu a respectat îndrumările instanței de control judiciar si, fără a se apleca asupra acestora, a dat o noua și nefundamentată interpretare obligațiilor și drepturilor dintre părți.
În drept, a invocat disp.art.304 pct.9 raportat la disp.art.15 alin.2 și 3 și 40 din Codul Muncii în forma în vigoare în anul 2009, prev. Legii nr.168/199 și ale Statutului Profesiei de A. .
Pârâtul C. avocat R. L. a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului, menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâtul C. avocat R. L. prin concluziile scrise a solicitat
respingerea recursului și menținerea sentinței atacate ca fiind temeinică și legală și obligarea recurentei la plata cheltuielilor de judecată.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la situația de fapt dedusă judecății, Curtea reține că instanța de fond, analizând probatoriul administrat în cauză,a apreciat că între reclamanta
M. M. E. și pârâtul C. de avocat L. R. a intervenit, în luna februarie 2009, o convenție verbală prin care reclamanta se obliga să desfășoare pentru pârât activitate specifică obiectului de activitate al pârâtului în schimbul unei contraprestații financiare de 10 lei pentru fiecare oră de activitate.
Din declarațiile martorilor s-a reținut că raporturile contractuale dintre părți s-au derulat o perioadă mai lungă de timp, timp în care reclamanta a desfășurat activități de înregistrare de cereri la registratura instanțelor, redactare acte pentru cabinetul de avocatură, înregistrare corespondentă, studierea dosarelor aflate pe rolul instanțelor, comunicare cu clienții cabinetului avocațial, activități desfășurate într-un program de circa 8 ore zilnic și în cadrul cărora a fost văzută folosind legitimația de avocat a pârâtului.
În schimbul acestor activități, pârâtul a achitat reclamantei drepturile bănești cuvenite până în lunile iulie - august 2009, luni în care nu si-a mai îndeplinit această obligație contractuală.
Curtea constată că, deși negată de intimată, aceasta situație de fapt este confirmată și de alte probe administrate în cauză. Astfel, din înscrisurile depuse la dosar, rezultă între cele două părți a existat o corespondență electronică care certifică existența unor obligații de natură salariale neachitate de intimat, fiind depuse extrase printate după mailurile trimise între părți (fila 30 din dosar fond după rejudecare). Deși intimatul susține că aceste mailuri nu au fost trimise de pe adresa sa, negând așadar veridicitatea acestor înscrisuri, acesta nu a solicitat instanței administrarea vreunei probe în acest sens, deși există mijloace specifice prin care se poate verifica ID calculatorului de pe care aceste mesaje au fost trimise, respectiv au fost primite. În această situație, având în vedere că acestea se coroborează cu declarațiile martorilor audiați în cauză, curtea va reține ca probe în sprijinul celor susținute de recurentă și aceste înscrisuri.
Tot în coroborarea probațiunii, Curtea mai notează că, prin răspunsurile date la interogatoriu, pârâtul intimat a negat inițial (în primul ciclu de judecată), apoi a susținut că nu își mai aduce aminte( în interogatoriul luat în rejudecare), existența oricărui tip de relații contractuale cu intimata, admițând eventual că reclamanta a efectuat practică în cabinetul său individual.
O astfel de ipoteză - a efectuării unei simple practici - nu poate fi însă reținută, durata și complexitatea activității desfășurate de recurenta reclamantă, așa cum a fost reținută din declarațiile martorilor, depășind-o cu mult pe cea specifică unei "practici";. Mai mult, așa cum a reținut de altfel și instanța de fond, din cuprinsul notificării emisă de pârâtul C. de avocat L. R., reiese faptul că au existat anumite raporturi convenționale între părți, în derularea cărora pârâtul a predat cheile biroului său și legitimația de avocat reclamantei recurenta, permițându-i prin urmare folosirea acestora. Și acest din urmă fapt certifică ipoteza susținută de recurentă, potrivit căreia activitatea sa în cadrul cabinetului intimat nu se circumscrie unei simple "practici";.
Curtea notează însă că, deși în mod corect instanța de fond a reținut interdicția legală a încheierii unui contract de muncă derivată prevederile art. 175 din Statutul profesiei de avocat, în vigoare la data încheierii convenției între părți potrivit cărora este interzisă angajarea ca personal auxiliar a persoanelor cu studii juridice superioare, consecințele acesteia au fost reținute în mod eronat.
Curtea subliniază în primul rând că natura unui contract juridic nu este dată de îndeplinirea sau nu a formalităților necesare pentru încheierea sa valabilă ( cu atât mai mult cu cât concluzia instanței nu are la bază principiul conversiunii), ci de natura obligațiilor reciproce pe care și le asumă părțile, în cauză fiind drepturi și obligații specifice raporturilor de muncă.
În acest sens, probele administrate în cauză confirmă faptul că recurenta își executa sarcinile în subordonarea intimatului, fără a avea o independență în luarea deciziilor, în schimbul unei sume de bani periodice, adică a unui salariu. Aceste aspecte configurează existența acordului părților la încheierea unui contract de muncă și desfășurarea reporturilor dintre acestea în conformitate cu drepturile și obligațiile specifice ce derivă dintr-un contract individual de muncă.
Or, deși aceste raporturi de muncă s-au derulat prin eludarea interdicției mai sus menționate, sancțiunea pentru acest fapt nu este inexistența contractului, ci nulitatea sa absolută. Consecințele celor două sancțiuni sunt cu deosebire relevante în domeniul dreptului muncii.
Dacă în materia dreptului civil, nulitatea este sancțiunea care lipsește actul juridic de efecte în cazul nerespectării normelor juridice edictate pentru
încheierea sa valabilă, în dreptul muncii consecințele sunt diferite, fiind reglementate în mod distinct.
Un prim aspect specific dreptului muncii constă în posibilitatea părților de a constata nulitatea intervenită, dar și de a stabili, potrivit legii, efectele sale (art. 57 alin. 6 nu face nici o distincție între cazurile care ar determina nulitatea, astfel încât nici judecătorul nu poate să facă). În cazul în care părțile nu sunt de acord asupra nulității contractului individual de muncă, sancțiunea nu poate opera, împrejurare în care nulitatea poate fi constatată prin hotărârea instanței judecătorești competente.
Un alt aspect, cu deosebire important - raportat în special la petitul privind obligarea pârâtului la plata drepturilor salariale restante -, este cel legat de faptul că, în cazul contractului individual de muncă, nulitatea nu are efect retroactiv. Art. 57 alin. 2 din Codul muncii consacră astfel în mod expres principiul de bază ce cârmuiește regimul juridic al nulității, anume "constatarea nulității contractului individual de muncă produce efecte pentru viitor";.
În acest sens, s-a pronunțat și Curtea Constituțională, prin decizia nr. 378/2004, respingând excepția de neconstituționalitate a art. 57 alin. 2 din Codul muncii și art. 283 alin. 1 lit. d, subliniind că "nu are nici o relevanță dacă nulitatea este absolută sau relativă, deoarece în nici un caz nu pot fi anulate prestațiile efectuate de părți (prestarea muncii, plata salariului, alte drepturi și obligații…)"; pe durata desfășurării contractului individual de muncă (chiar dacă acesta este nul absolut).
De asemenea, potrivit art. 57 alin. 5 din Codul muncii "persoana care a prestat munca în temeiul unui contract individual de muncă nul are dreptul la remunerarea acesteia, corespunzător modului de îndeplinire a atribuțiilor de serviciu";. Prin urmare, plata muncii nu poate fi afectată de această sancțiune.
În consecință, Curtea subliniază că, deși în mod corect instanța de fond a constat netemeinicia capătului de cerere privind obligarea pârâtului la încheierea unui contract de muncă, petitul privind plata salariilor restante trebuia analizat distinct, prin prisma normelor mai sus menționate.
În condițiile în care pârâtul intimat nu a făcut dovada achitării drepturilor salariale pretinse de recurentă aferente perioadei iulie-august 2009, deși avea obligația de a proba acest fapt conform art.163 codul muncii, Curtea constată că petitul având acest obiect este fondat, motiv pentru care, în temeiul art.312 alin.1și 3 C.pr.civilă raportat la art. 304 pct.9 C.pr.civilă, va admite recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 11011 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o va modifica în parte, în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamanta M. M. împotriva sentinței civile nr. 11011 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o modifică în parte în sensul că admite în parte acțiunea formulată de reclamanta M. M. în contradictoriu cu pârâtul C. A. R. L. și în consecință obligă pârâtul la plata sumei de 2.100 lei în favoarea reclamantei cu titlu de remunerație a activității desfășurate în perioada iulie-august 2009.
Menține restul dispoziția privind respingerea celorlalte pretenții. Irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 12 martie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: A. M. Ion
