Decizia civilă nr. 2355/2013. Pretenții. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr._ *
DECIZIA CIVILĂ NR. 2355/R/2013
Ședința publică din data de 15 mai 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. -R. M. JUDECĂTORI: C. M.
S. -C. B.
GREFIER: G. C.
S-au luat în examinare recursurile declarate de pârâtele A. N. DE
A. F. B. și SC O. P. SA împotriva sentinței civile nr. 836 din 4 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B. -N. în dosar nr._ *, privind și pe reclamantul intimat A. M. și pe chemații în garanție intimați
D. G. DE A. A M. C. D. C. ANAF, A. F.
P. B. și D. G. A F. P. B. -N., având ca obiect pretenții.
La apelul nominal făcut în ședință publică, se prezintă reprezentanta pârâtei recurente SC O. P. SA, av. Neamț C. în substituirea av. Bilan I., lipsă fiind reprezentanții celorlalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termenul legal, a fost comunicat părților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 29 aprilie 2013, prin serviciul de registratură al instanței, s-a depus la dosar din partea intimatei chemate în garanție D. G. a F. P. B. -N. întâmpinare prin care solicită respingerea recursului și judecarea în lipsă.
De asemenea, se constată că la data de 30 aprilie 2013, a depus întâmpinare și pârâta recurentă SC O. P. SA, prin care solicită respingerea recursului declarat de pârâta ANAF.
Se comunică reprezentantei pârâtei recurente un exemplar din întâmpinarea formulată de chemata în garanție D. G. a F. P. B.
-N., această arătând că nu are alte cereri de formulat.
Nefiind alte cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul asupra recursului.
Reprezentanta pârâtei intimate SC O. P. SA solicită admiterea recursului, modificarea sentinței atacate în sensul respingerii acțiunii promovată de reclamant ca nefondată, iar în subsidiar reducerea cuantumului cheltuielilor de judecată de judecată la care a fost obligată recurenta față de reclamant, pentru motivele expuse pe larg în memoriul de recurs, arătând în esență că soluția primei instanțe este nelegală în ceea ce privește excepția tardivității, având în vedere că termenul de 30 zile de la comunicarea deciziei de disponibilizare a fost depășit. Pe fondul cauzei, arată că potrivit normelor legale incidente, s-a stabilit reținerea de către angajator a impozitului aferent indemnizației de concediere, recurenta nefăcând decât să respecte voința părților și normele legale incidente, context în care este nelegală și netemeinică soluția instanței de fond de obligare a recurentei la restituirea sumelor reținute și virate la bugetul de stat, câtă vreme reținerea lor s-a făcut în baza înțelegerii părților a Codului muncii și a Codului fiscal. Cu privire la recursul declarat de pârâta ANAF
solicită respingerea acestuia în ceea ce privește soluția instanței de fond de admitere a cererii de chemare în garanție și de obligare a ANAF la plata cheltuielilor de judecată în favoarea SC O. P. SA, ca nefondat, iar cu privire la celelalte motive de recurs lasă la aprecierea instanței soluționarea lor. Cheltuielile de judecată vor fi solicitate pe cale separată.
Cauza fiind în stare de judecată rămâne în pronunțare.
C U R T E A,
Asupra recursului civil de față:
Prin cererea înregistrată inițial sub nr._ pe rolul Tribunalului B.
-N., reclamantul A. M. a chemat în judecată pe pârâtele: A. N. DE A. F., D. G. A F. P. B. -N., A. F. P.
B. și S.C.";P. ";S.A, solicitând, în principal, obligarea primei pârâte la restituirea, către reclamant/ă, a impozitului, în cuantum de 5.873 lei, reținut și plătit de către angajatorul S.C. P. S.A. pentru sumele compensatorii în urma desfacerii contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective, iar în subsidiar, obligarea S.C.";P. ";S.A la restituirea impozitului reținut de la reclamant/ă și plătit de către aceasta către prima pârâtă, pentru compensația acordată la desfacerea contractului individual de muncă ca urmare a concedierilor colective.
În motivarea acțiunii, reclamantul/a a arătat că prin decizia privind încetarea contractului individual de muncă i-a fost acordată o indemnizație de concediere pentru care apreciază că i s-a calculat și reținut, în mod nelegal, impozit pe venit.
Conform art.55 din Legea 571/2003, sumele reprezentând plățile compensatorii calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective nu sunt impozabile. Art. 21 din Codul de procedură fiscală prevede în cadrul alineatului 4 că în măsura în care se constată că plata sumelor reprezentând impozite, taxe, contribuții și alte venituri ale bugetului general consolidat a fost fără temei legal, cel care a făcut astfel plata are dreptul la restituirea sumei respective. Potrivit art.112 se restituie la cerere debitorului sumele plătite fără existența unui titlu de creanță și cele plătite ca urmare a aplicării eronate a prevederilor legale.
Prin urmare, s-a considerat că în mod nelegal a fost reținut impozitul lunar pentru plățile compensatorii obținute în urma concedierii, impozit care a fost plătit de P. către prima pârâtă, ce a încasat astfel o sumă nedatorată.
Reclamanta/ul a mai menționat faptul că, potrivit dispozițiilor O.G. nr.92/2003, a cerut organului fiscal căruia îi revine competența de administrare a creanțelor bugetare restituirea sumei de bani reținută cu titlu de impozit de către fostul angajator, însă cererea a fost respinsă în mod eronat, având în vedre disp.art. 58 din Legea 571/2003.
În drept, s-au invocat disp. art. 55, 58 din legea 571/2003 privind Codul fiscal, art. 21 si 112 din Codul de procedură fiscală.
Ulterior, reclamanta/ul și-a precizat acțiunea, solicitând obligarea pârâtei S.C.";O. P. ";S.A. la restituirea diferenței dintre salariile compensatorii de care trebuia să beneficieze și cele efectiv primite în urma desfacerii contractului de muncă ca urmare a concedierilor colective, diferență ce nu i-a fost achitată și a fost reținută de această pârâtă cu titlu de impozit, cu dobânda legală aferentă.
În motivarea acestei cereri, s-a arătat că la data desfacerii contractului de muncă a beneficiat de salarii compensatorii, dar suma la care era îndreptățit a
fost mai mică datorită aplicării eronate a legii de către pârâtă care nelegal a reținut și virat impozitul la organul fiscal.
În drept, s-au invocat prevederile art.21 din Constituție, art.58 și urm., art.68, art.154 și urm., art.269 Codul muncii.
Pârâta A. F. P. a M. B. a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în cauză, iar în ceea ce privește fondul cauzei, a solicitat respingerea acțiunii ca fiind neîntemeiată,
Pârâta S.C.";O. P. ";S.A. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția tardivității acțiunii, excepția prescripției dreptului material la acțiune, iar pe fond, a solicitat respingerea cererii de chemare în judecată, ca neîntemeiată.
Cu privire la excepția tardivității cererii de chemare în judecată, pârâta a susținut că, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare, i s-a comunicat suma netă acordată ca plata compensatorie.
Față de excepția prescripției dreptului material la acțiune, pârâta a arătat că aceasta se întemeiază pe prevederile art. 283 alin.1 lit.e) Codul muncii, având în vedere că pretențiile reclamantului derivă dintr-o clauză (art.128 alin. 6) a Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de unitate.
Pe fondul cauzei, S.C.";O. P. ";S.A. a arătat că, în cadrul Planului Social, printre alte măsuri sociale convenite cu FSLI P., la pct.4 s-au stabilit și criteriile de determinare a cuantumului plăților compensatorii aferente disponibilizărilor, iar potrivit punctului 68, lit.1) din Normele la art.55 Cod Fiscal, sunt veniturile din salarii sau asimilate salariilor și cele realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă.
S-a arătat că în acest sens s-a pronunțat și ANAF-D. G. de A. a M. C. -prin adresa nr.91968/_ :"_compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus- menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederi 1e art.57 al in.2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare. Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și reține impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat până la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _".
În cauză, pârâta S.C. "O. P. ";S.A. a formulat cerere de chemare în garanție a pârâtei A. N. de A. F. - D. G. a F. P.
-N. - A. F. P. B., solicitând obligarea chematei în garanție la plata sumelor la care va fi obligată față de reclamantă cu titlu de impozit reținut și achitat chematei în garanție.
Față de cererea reclamantei/ului de extindere a cererii de chemare în judecată față de D. G. de A. F. a M. C. din cadrul Agenției Naționale de A. F., pârâta A. N. de A. F. a formulat întâmpinare prin care a solicitat, în principal, admiterea excepțiilor lipsei calității procesuale pasive a acesteia și a inadmisibilității acțiunii, pentru neurmarea procedurii prealabile de către reclamant, iar în subsidiar, a cerut respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
Pârâta D. G. a F. P. B. -N. a formulat întâmpinare, prin care, în prealabil, a invocat excepția lipsei calității sale procesuale pasive în
cauză, excepția inadmisibilității acțiunii formulate în contextul disp.art.117 din
O.G. nr. 92/2003, inadmisibilitatea acțiunii pentru lipsa plângerii prealabile, iar în subsidiar, a solicitat respingerea acțiunii, ca neîntemeiată.
Prin sentința civilă nr.414/_ a Tribunalului B. N., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, pronunțată în dosarul nr._
a fost admisă excepția lipsei calității procesuale pasive cu privire la pârâtele: D. G. a F. P. B. -N., A. F. P. B. și S.C. "O. P. ";S.A.,
și, în consecință, a fost respinsă acțiunea formulată de reclamantul/a A. M. față de acestea ca fiind introdusă împotriva unor persoane lipsite de calitate procesuală pasivă.
A fost respinse, ca neîntemeiate, excepțiile inadmisibilității invocate de pârâta A. N. de A. F. .
A fost admisă acțiunea, ulterior completată, formulată de reclamantul/a împotriva pârâtei A. N. de A. F. - D. G. de A. a M.
, și, în consecință, a fost obligată pârâta A. N. de A. F.
- D. G. de A. a M. C. să restituie reclamantului/ei suma de 5.873 lei, reprezentând impozit pe venit, precum și dobânda legală de la data reținerii impozitului și până la data restituirii efective.
A fost respinsă cererea de chemare în garanție precizată formulată de pârâta S.C. "O. P. ";S.A. împotriva chematelor în garanție A. N. de A.
F. - D. G. de A. a M. C., D. G. a F. P.
B. -N. și A. F. P. B. .
A fost obligată pârâta A. N. de A. F. - D. G. de A. a M. C. să plătească reclamantului/ei cheltuieli de judecată în cuantum de 1.190 lei.
A fost obligată reclamantul/a să plătească pârâtei S.C."O. P. ";S.A. cheltuieli de judecată în cuantum de 491,18 lei.
Împotriva acestei sentințe civile a formulat recurs pârâta A. N. de A.
F. și, prin decizia civilă nr.8735/_ a Curții de Apel C., Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, a fost admis recursul
, a fost casată această sentință în întregime și s-a dispus trimiterea cauzei spre rejudecare Tribunalului B.
N., Secția I civilă, în compunerea specifică soluționării litigiilor de muncă.
În considerentele acestei decizii, instanța de recurs a calificat litigiul promovat de reclamant/ă ca fiind unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamantul/a este nemulțumit de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu există vreo rațiune a califica litigiu ca fiind unul de contencios fiscal. S-a mai reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art.40 alin.2 lit.f) Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În rejudecare, cauza a fost înregistrată sub nr._ *.
Pârâta-chemată în garanție D. G. a F. P. B. -N. a depus la dosar întâmpinare, în nume propriu și în numele ANAF, prin care a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte și a pârâtelor A.
N. de A. F. B., D. G. de A. a M. C. B.
, iar pe fond, a solicitat respingerea acțiunii formulate, ca fiind neîntemeiată. De asemenea, cu privire la cererea de chemare în garanție formulată, precizată și ulterior extinsă, de către pârâta S.C."O. P. ";S.A., s-a invocat excepția
inadmisibilității cererii de chemare în garanție, iar pe fond, s-a solicitat respingerea cererilor de chemare în garanție.
Prin sentința civilă nr.836/F din 4 martie 2013, pronunțată de Tribunalul B.
-N. în dosar nr._ *
s-a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor: A. F. P. B., D. G. a F. P. B. -N.
, D. G. de A. a M. C. din cadrul Agenției Naționale de A.
F. B. și a Agenției Naționale de A. F. B. și s-a respins acțiunea formulată de reclamant împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă.
S-au respins excepțiile tardivității, prescripției dreptului la acțiune și a lipsei calității procesuale pasive a pârâtei S.C."O. P. "; S.A..
S-au respins excepțiile inadmisibilității (acțiunii și chemării în garanție) invocate de A. N. de A. F., D. G. a F. P. B. -
N. .
S-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C."O. P. "; S.A. împotriva chematelor în garanție: D. G. a F.
P. B. -N. și A. F. P. B. .
S-a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamantul A. M. , împotriva pârâtei S.C. "O. P. "; S.A. și, în consecință, pârâta a fost obligată să plătească reclamantului suma de 5.873 lei, reprezentând impozit pe venit reținut, precum și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale, precum și suma de 2120 lei, cheltuieli de judecată.
S-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta S.C. "O. P. "; S.A. împotriva Agenției Naționale de A. F. B. și, în consecință, chemata în garanție a fost obligată să plătească pârâtei suma la plata căreia aceasta din urmă a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit, dobândă legală și cheltuieli de judecată.
Chemata în garanție A. N. de A. F. B. a fost obligată să plătească pârâtei S.C. "O. P. "; S.A. suma de 489,01 lei, cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele:
S-a constatat că excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor D.
G. a F. P. B. -N. și A. F. P. sunt întemeiate, întrucât aceste instituții nu au calitate procesuală pasivă în condițiile în care litigiul a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, calificare ce s-a impus instanței de rejudecare cu caracter obligatoriu.
Angajatorul, în calitate de mandatar al instituțiilor financiare, aflat în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul ANAF începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut și virat impozitul pe venit, calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantului.
Acest impozit pe venit a fost virat de către angajator bugetului general consolidat, conform art. 114 alin. 21din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de ANAF, astfel încât pârâtele DGFP B. -N. și AFP B. nu justifică legitimare procesuală pasivă câtă vreme în speță acestora nu le-a fost virată suma reținută de angajator cu titlu de impozit.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că, la data de_, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S. ";O. P. ";S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâte.
S-a reținut ca fiind întemeiate și excepțiile lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor: A. N. de A. F. și D. G. de A. a M.
C., având în vedere că, la data de_, reclamantul și-a precizat acțiunea în sensul că a solicitat doar obligarea pârâtei S. ";O. P. ";S.A. la restituirea impozitului reținut, invocând lipsa calității procesuale pasive a acestor pârâte.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtei "O. P. "; S.A., invocată din oficiu de tribunal în primul ciclu procesual, ce s-a impus a fi analizată din perspectiva casării în întregime a sentinței, s-au reținut următoarele:
Sub acest aspect sunt relevante și obligatorii considerentele instanței de recurs din decizia de casare prin care s-a menționat expres că litigiul promovat de reclamantă este unul de dreptul muncii, în condițiile în care reclamanta a fost nemulțumită de modul în care angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii, motiv pentru care nu a existat vreo rațiune a califica litigiul ca fiind unul de contencios fiscal.
Totodată, instanța de control judiciar a reținut că angajatorului îi revine obligația de a calcula, reține și vira către bugetul de stat sumele datorate de angajați cu titlu de impozit, prin stopaj la sursă, dar această obligație îi revine și din perspectiva prevederilor art. 40 alin. 2 lit. f din Codul muncii, potrivit cărora angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
Față de aceste dezlegări de drept obligatorii pentru instanța de rejudecare, în condițiile art. 315 alin.1 Cod procedură civilă, tribunalul reținând și că pârâta a fost angajatorul reclamantului și că a procedat la reținerea și virarea sumei solicitate prin acțiune, a respins ca nefondată excepția lipsei calității procesuale a pârâtei angajator.
Cât privește excepția tardivității introducerii acțiunii, invocată de pârâta angajator, s-a reținut că aceasta nu este întemeiată, întrucât în cauză nu este aplicabil termenul de 30 de zile de la data comunicării deciziei de încetare a contractului individual de muncă, ținând cont de obiectul acțiunii civile deduse judecății prin care nu s-a contestat măsura încetării raporturilor de muncă între părți, ci s-a solicitat plata unor sume de bani reținute și virate cu titlu de impozit de către pârâtă.
S-a mai reținut că termenul de 30 de zile invocat de pârâtă era aplicabil doar în ipoteza în care se contesta măsura concedierii, nu cuantumul sumei reținută cu titlu de impozit din suma cuvenită în urma adoptării măsurii concedierii, măsură acceptată de salariat.
Prima instanță a mai reținut ca nefiind întemeiată nici excepția prescripției dreptului la acțiune întemeiată pe prevederile art. 283 alin. 1 lit. e) din Codul muncii, în forma în vigoare la data invocării excepției, deoarece prin acțiunea sa reclamantul a invocat greșita calculare a sumei nete care i se cuvine în urma concedierii, solicitând practic drepturi asimilate drepturilor salariale, care trebuie să aibă un regim juridic similar, inclusiv sub aspectul termenului de prescripție.
S-a reținut astfel că, fiind vorba de drepturi asimilate salariilor și de un litigiu de drept al muncii, termenul de prescripție este cel de 3 ani, care curge cel târziu de la data reținerii, în speță din decembrie 2008, lună în care s-a emis decizia de concediere, astfel încât acțiunea promovată la data de 8 aprilie 2010 s- a încadrat în termenul legal de prescripție de 3 ani.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității (acțiunii și cererii de chemare în garanție) invocată în cauză de pârâta ANAF, respectiv excepția inadmisibilității chemării în garanție, invocată de pârâta DGFP, s-a reținut că acestea nu sunt
întemeiate, întrucât litigiul promovat de reclamant a fost calificat de instanța de recurs ca fiind unul de muncă, astfel încât nu s-a mai putut pune problema neîndeplinirii procedurii prealabile, o asemenea procedură nefiind prevăzută în legislația muncii.
Pe de altă parte, s-a mai reținut că, la data de_, reclamantul a formulat o cerere de restituire, înregistrată la D. G. a F. P. B. -
N., care trebuia redirecționată de pârâtă autorității competente în soluționarea ei.
S-a mai reținut că prevederile art.7 din Legea nr. 554/2004 nu pot fi incidente atâta timp cât reclamantul nu a solicitat revocarea unui act administrativ unilateral tipic. În cauză, este vorba de un refuz nejustificat de soluționare a cererii de restituire a sumelor de bani reținute cu titlu de impozit pe venit, astfel încât, și din perspectiva prevederilor art. 7 alin. 5 din Legea nr. 554/2004, excepția inadmisibilității s-a reținut ca fiind neîntemeiată.
Inadmisibilitatea chemării în garanție întemeiată pe considerentul că într-o eventuală ipoteză de admitere a acțiunii reclamantului, nu se poate îndrepta decât împotriva Direcției Generale de A. a M. C., nu a putut fi reținută de către prima instanță, apreciindu-se că aceasta constituie o problemă de temeinicie și nu un fine de neprimire a acțiunii.
Pe fondul cauzei, s-au reținut următoarele:
În cadrul procesului de reorganizare a activității Zonei PECO B., conform Programului de reorganizare a P. SA, aprobat prin Hotărârile Consiliului de Administrație ale P. SA din data de_ și respectiv_, în temeiul prevederilor art.65-67 și art.73-75 din Codul muncii, a fost emisă decizia nr.135 din_ de încetare a contractului individual de muncă al reclamantei/ului.
Conform art. 6 al acestei decizii, valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art. 50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., a fost de 23.132 lei (RON).
Raportat la precizările efectuate în notele de ședință depuse la dosar de pârâta angajatoare S. ";O. P. ";S.A. și în cuprinsul cărora s-a menționat defalcat, reținerile efectuate asupra indemnizației de concediere a rezultat că din cuantumul brut al acestei indemnizații, s-a reținut și virat de către pârâtă, bugetului general consolidat administrat de pârâta A. N. de A. F.
, suma de 5.873 lei cu titlu de impozit pe venit în procent de 16%.
Potrivit art. 40 alin. 2 lit. F din Codul muncii, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În ceea ce privește impozitul, conform art. 55 alin. 4 lit. j din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), în forma în vigoare la momentul plății, aprilie 2007, nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Prima instanță a mai reținut că, deși pct. 68 lit. l al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal (H.G. nr. 44/2004) statuează în sensul că veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca urmare a unei relații contractuale de muncă, precum și orice sume de natură salarială primite în baza unor legi speciale, indiferent de perioada la care se referă, și care sunt realizate din compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor
prevăzute în contractul de muncă, o prevedere cuprinsă într-un act normativ (hotărâre a guvernului) adoptat în executarea unei legi nu poate contraveni legii, act normativ cu forță juridică superioară, care poate fi modificat numai printr-un act de aceeași forță juridică.
Ca atare, instanța de fond a constatat că se impune a se acorda prioritate dispozițiilor art.55 alin. 4 lit. j cuprinse în Legea nr. 571/2003. Potrivit art. 4 alin.(3) din Legea nr. 24/2000, actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă. Relevante în sensul că dispozițiile legale edictate cu titlu de norme de aplicare a unui act normativ reprezentat de o lege nu pot modifica însăși prevederile legale ce fac obiectul aplicării, sunt și prevederile art. 75 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată, potrivit cărora "ordinele cu caracter normativ, instrucțiunile și alte asemenea acte ale conducătorilor ministerelor și ai celorlalte organe ale administrației publice centrale de specialitate sau ale autorităților administrative autonome se emit numai pe baza și în executarea legilor, a hotărârilor și ordonanțelor Guvernului";.
Totodată, potrivit art.76 din același act normativ, "ordinele, instrucțiunile și alte asemenea acte trebuie să se limiteze strict la cadrul stabilit de actele pe baza și în executarea cărora au fost emise și nu pot conține soluții care să contravină prevederilor acestora";.
Prima instanță a constatat că reclamantul a primit suma de la pârâta angajator cu ocazia încetării raporturilor de muncă ca urmare a procesului de concediere colectivă, că suma încasată denumită indemnizație de concediere are natura juridică a unor plăți compensatorii în sensul legii, iar nu a unei compensații bănești individuale, situație în care ținând cont de faptul că plățile compensatorii sunt exceptate expres de la plata impozitului, textul prevăzând expres că aceste sume "nu sunt impozabile";, s-a reținut că în mod nelegal pârâta angajator a reținut și virat la bugetul de stat impozitul aferent sumei de care a beneficiat reclamantul.
În acest sens s-a mai reținut de către tribunal că toate drepturile bănești, indiferent de modul în care sunt denumite (plată compensatorie, compensații bănești, indemnizație pentru concediere), reprezintă o măsură de protecție socială la care sunt îndreptățiți salariații concediați, pentru motive care nu țin de persoana lor, în vederea atenuării consecințelor concedierii individuale sau colective, pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
Astfel art.67 din Codul muncii instituie, în favoarea salariaților concediați din motive care nu țin de persoana salariatului, dreptul de a beneficia de măsuri active de combatere a șomajului și de compensații în condițiile prevăzute de lege și de contractul colectiv de muncă, angajatorului revenindu-i obligația corelativă de a lua măsuri de protecție față de acești angajați, potrivit art. 69 lit. b) din același cod.
Prin urmare, s-a reținut că, deși această măsură de protecție a fost prevăzută și în contractul colectiv de muncă, ea nu a avut caracterul unei clauze, rezultat al negocierii părților contractante, întrucât obligația angajatorului a fost una izvorâtă din lege, prin contractele colective de muncă, încheiate anual ori pe alte perioade de timp, la nivel de ramură și de unitate, părțile contractante negociind numai condițiile și cuantumurile acestora, scopul fundamental al unor astfel de clauze fiind acela de a stipula drepturi la un nivel superior față de cel prevăzut în normele legale, pentru a fi atenuate consecințele concedierilor individuale sau colective pentru motive care nu țin de persoana salariatului.
În consecință, s-a reținut că plățile compensatorii au fost acordate în temeiul legii, indiferent de faptul că au fost acordate efectiv din fondul de salarii, de către angajator, ori au fost acordate salariaților prin acte normative și suportate de stat.
Pentru aceste considerente, tribunalul a admis acțiunea civilă precizată de reclamant formulată împotriva pârâtei angajator ca fiind întemeiată și în consecință a obligat pârâta să plătească reclamantei/ului suma de 5.873 lei, reprezentând impozit pe venit reținut nelegal.
În privința cererii de acordare a dobânzii legale, cerere formulată de reclamant prin precizarea ulterioară de acțiune, s-a reținut de către prima instanță că aceasta este întemeiată, conform prevederilor OG nr. 9/2000 - în perioada de aplicabilitate a acestui act normativ - iar ulterior în baza OG nr. 13/2011 și respectiv a noului Cod civil, întrucât numai astfel se poate concepe o justă reparație a prejudiciului suferit de reclamantă prin acțiunea pârâtei angajator de a reține nelegal din indemnizația de concediere impozitul pe venit, motiv pentru care a fost obligată pârâta angajator să plătească și dobânda legală de la data reținerii și până la data restituirii integrale.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că pârâta angajator s-a aflat în culpă procesuală raportat la admiterea acțiunii reclamantului, motiv pentru care a fost obligată pârâta S. ";O. P. ";S.A. să plătească reclamantului suma de 1690 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu de avocat achitat de reclamant în toate fazele procesuale, potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar.
În ce privește cererea de chemare în garanție formulată de pârâta angajator, tribunalul a apreciat că aceasta este întemeiată numai împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. .
Art.60 alin.1 din codul de procedură civilă instituie pentru pârât posibilitatea de a chema în garanție persoana împotriva căreia s-ar putea îndrepta cu o cerere proprie în garanție sau despăgubire în cazul în care ar cădea în pretenții, însă limitat la obiectul cererii introductive.
Scopul cererii de chemare în garanție este acela de a rezolva, în cadrul aceluiași proces, și pretențiile pe care partea căzută în pretenții le are față de cel chemat în garanție, ce are obligația legală de a răspunde în considerarea raporturilor stabilite între ei, soluția pe care o poate pronunța instanța asupra cererii de chemare în garanție fiind dependentă de caracterul incidental al acesteia față de acțiunea principală. Aceasta este și limita în care operează prorogarea de competență a instanței investite cu soluționarea acțiunii principale. Tribunalul a constatat că angajatorul, persoană juridică aflată în administrarea Direcției Generale de A. a M. C., reorganizată în cadrul ANAF începând cu data de_ (potrivit art. III din HG nr. 1171/2007), a reținut impozitul pe venit calculat asupra indemnizației de concediere acordată reclamantei, pe care l-a virat bugetului general consolidat, conform art. 114 alin.
21din OG nr. 93/2003 privind Codul de procedură fiscală, administrat de ANAF.
Prin urmare, dat fiind faptul că impozitul reținut s-a virat bugetului general administrat de ANAF, numai această entitate poate fi obligată la restituire, nu și chematele în garanție D. G. a F. P. B. -N. și A. F.
P. B. .
În aceste condiții, prima instanță, reținând că pârâta angajator a căzut în pretenții cu privire la suma pe care a reținut-o și virat-o în contul bugetului de stat-cu toate că nu se impunea acest lucru, suma cuvenită reclamantului nefiind
impozabilă așa cum s-a reținut mai sus-,că sumele reținute au fost virate de către pârâtă bugetului general consolidat, administrat de chemata în garanție
ANAF, s-a constatat că revine chematei în garanție ANAF obligația de despăgubire cu privire la suma pe care pârâta a fost obligată să o plătească reclamantului, motiv pentru care s-a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în garanție formulată de pârâta angajator împotriva chematelor în garanție: D.
G. a F. P. B. -N. și A. F. P. B. ; s-a admis cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. de A. F. - D. G. de A. a
M. C. și în consecință, a fost obligată chemata în garanție să plătească pârâtei suma la plata căreia pârâta a fost obligată în favoarea reclamantei cu titlu de impozit pe venit de 5.873 lei, dobândă legală și cheltuieli de judecată de 2120 lei.
În temeiul art. 274 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat că și chemata în garanție se află în culpă procesuală raportat la admiterea cererii de chemare în garanție, motiv pentru care a fost obligată chemata în garanție ANAF să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 489,01 lei cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu de avocat în toate fazele procesuale în procent de 50% din totalul onorariului achitat de angajator potrivit înscrisurilor justificative depuse la dosar.
La stabilirea acestei sume, tribunalul a avut în vedere faptul că pârâta angajator a efectuat apărări atât cu privire la acțiunea principală, cât și cu privire la cererea de chemare în garanție, astfel încât un procent de 50% din totalul cheltuielilor efectuate de 978,02 lei a vizat acțiunea principală admisă, soluție față de care este în culpă procesuală, caz în care aceste cheltuieli trebuie suportate de pârâtă, tribunalul acordând o sumă stabilită global și echitabil raportat la poziția pârâtei în proces.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs atât pârâta S.C.";O. P. "; S.A., cât și pârâta - chemată în garanție A. N. DE A. F., considerând-o ca fiind nelegală și netemeinică, pentru următoarele motive:
Recurenta-pârâtă S.C. "O. P. ";S.A
. critică sentința primei instanțe pentru următoarele motive:
În primul rând, recurenta consideră că, în ceea ce privește excepția tardivității cererii de chemare în judecată, soluția pronunțată este nelegală și netemeinică, întrucât, prin decizia de încetare a contractului individual de muncă, fiecărui salariat care a făcut parte din procesul de restructurare i s-a comunicat suma neta acordata ca plata compensatorie, iar împotriva acestui act se putea face contestație în termen de 30 de zile de la comunicare.
Recurenta mai arată că nelegală și netemeinică este și soluția pronunțată de instanța de fond de admitere a acțiunii formulate de către reclamant, astfel cum a fost precizată.
Astfel, raportat la decizia de casare dată în contencios administrativ-fiscal, instanța de rejudecare urma să analizeze dacă angajatorul (recurenta) a respectat normele fiscale incidente, dar mai ales dispozițiile art.40 alin.2 lit. f din Codul muncii. Potrivit acestor dispoziții, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aferente aflate în sarcina sa, precum și de a reține și vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în condițiile legii.
În același timp, Codul Fiscal (art.58) instituie obligația pentru orice angajator de a calcula, de a reține și de a vira către bugetul de stat impozitul din veniturile pe care le plătește.
Se mai arată că obligațiile fiscale se datorează de către salariat, în calitate de beneficiar"; al venitului, care este "subiect"; al impozitului, "P. "; având obligația prevăzuta în mod expres de Codul muncii, de Contractul colectiv de
muncă, de Planul social și amendamentele la acesta, precum și de normele fiscale, de a calcula, reține și vira către bugetul de stat impozitul aferent.
Recurenta mai invocă faptul că Planul Social din_ și Amendamentele la acest plan, documente care reglementează în cadrul "P. "; acordarea indemnizațiilor de concediere, precum și deciziile de concediere ale salariaților care au trecut prin acest proces de disponibilizare, cuprind suma netă a plăților compensatorii, așa cum a fost negociată și stabilită de comun acord de partenerii sociali, Patronat și Sindicat, în conformitate cu prevederile legale și contractuale, iar contribuțiile sociale datorate de salariați au fost suportate de către această societate, ca un beneficiu în plus acordat acestora. Astfel, se susține că "P. "; a mărit venitul brut impozabil al indemnizației de concediere astfel încât, prin reținerea din aceasta a contribuțiilor sociale obligatorii, să nu fie afectată suma netă a indemnizației de concediere a reclamantului/ei.
De asemenea, se mai apreciază că, deși prima instanță a reținut că sumele acordate reclamantei au natură juridică a unor drepturi salariale, în mod nelegal și netemeinic a apreciat că sumele acordate angajatorilor cu ocazia disponibilizării sunt sume neimpozabile, făcând o aplicare eronată a textelor legale incidente, fără a avea în vedere disp.art.68 alin.1 din Normele la art.55 Cod fiscal.
Recurenta mai arată că a solicitat ANAF- D. G. de A. a M.
C. -un punct de vedere cu privire la modalitatea de impozitare a acestor venituri.
ANAF a răspuns, conform adresei nr.91968/_, în sensul că indemnizațiile de concediere sunt supuse impozitării, după cum urmează: ,,_ compensațiile bănești individuale acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective_ sunt venituri asimilate salariilor. Astfel veniturile obținute în condițiile mai sus-menționate sunt venituri impozabile, iar determinarea impozitului se face în conformitate cu prevederile art. 57 alin. 2 lit. b) din Legea nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, cu modificările și completările ulterioare.
Plătitorii de salarii și venituri asimilate salariilor au obligația de a calcula și retine impozitul aferent veniturilor fiecărei luni la data efectuării plății acestor venituri, precum și de a-l vira la bugetul de stat pana la data de 25 inclusiv a lunii următoare celei pentru care se plătesc aceste venituri _";.
De asemenea, Ministerul Finanțelor Publice - D. G. Juridică, conform adresei nr.613099/_, consideră că prevederile din Codul fiscal și cele din Normele Metodologice reglementează situații distincte, respectiv cele din Codul Fiscal tratează numai cazul în care plata indemnizațiilor de concediere este reglementată de acte normative, iar cele din Normele Metodologice celelalte situații și prin urmare aceste venituri sunt supuse impozitării ca orice venit salarial: "(…) Dispozițiile normative menționate anterior (n.r. art.55 alin.4 lit. j) din Codul Fiscal) sunt incidente în situațiile în care acordarea plăților compensatorii este reglementată prin acte normative. De exemplu, plățile compensatorii acordate în temeiul O.U.G. nr. 8/2003 cu modificările și completările ulterioare salariaților concediați colectiv se încadrează din punct de vedere fiscal în dispozițiile art. 55 alin. 4 lit. j) din Codul Fiscal, asupra lor necalculându-se impozit pe venit._ Prin urmare precizează că veniturilor realizate sub forma de compensații bănești, acordate de compania d-voastră (n.r.
O. P. S.A.) cu ocazia concedierii colective în baza contractului colectiv de munca și nu în temeiul unei legii, le sunt aplicabile dispozițiile art. 55 alin. 2 lit. k din Codul fiscal și pct. 68 lit. l) referitor la art. 55 din Codul fiscal, din Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 571/2003 privind Codul Fiscal, aprobate prin
HG nr. 44/2004. astfel încât acestea se supun impunerii în condițiile art.57 alin. 2 din Legea nr. 571/2003";.
În final, recurenta critică și cuantumul cheltuielilor de judecată la plata cărora a fost obligată, motivând că nu putea fi obligată la suportarea cheltuielilor din toate fazele procesuale, având în vedere faptul că aceasta nu a fost în culpă procesuală pentru promovarea recursului de către chematele în garanție și nici pentru recalificarea litigiului.
Recurenta A. N. DE A. F.
, ce a avut în cauză atât calitate de pârâtă, cât și de chemată în garanție,
critică sentința primei instanțe, atât sub aspectul soluționării excepțiilor invocate în cauză, cât și a fondului cauzei, pentru următoarele motive:
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate în fața instanței de fond, se reiterează următoarele:
Potrivit art.1 din H.G.109/2009 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de A. F., aceasta "se organizează și funcționează ca organ de specialitate al administrației publice centrale, instituție publica cu personalitate juridica, în sub ordine a M. ui Economiei și F., finanțata de la bugetul de stat";.
Intimatul-reclamant a fost angajatul S.C.";P. "; S.A., ori, conform Anexei nr.2 la Ordinul nr.753/2006 privind organizarea activității de administrare a marilor contribuabili, cu modificările și completările ulterioare, parata este mare contribuabil și intră în administrația Direcției Generale de A. a M. C.
, direcție aflata în subordinea ANAF, potrivit art. III din Hotărârea Guvernului nr.1171/2007, prin care a fost modificata Hotărârea Guvernului nr.495/2007 privind organizarea și funcționarea Agenției Naționale de A. F. .
Recurenta solicită a se constata ca între intimatul-reclamant și această instituție nu a existat niciun raport juridic, astfel că nu poate fi parte în raportul juridic dedus judecații În același sens, arată instanței dispozițiile art.1 alin. (1) coroborat cu art. 8 alin. (1) din Legea contenciosului administrativ nr. 554/2004, din interpretarea cărora rezulta ca raportul juridic se naște intre persoana vătămata - reclamant și autoritatea publica emitenta a unui act administrativ pretins vătămător.
Ori, în prezenta cauză, s-a reținut că nu există un raport juridic intre reclamant și organele fiscale, reținerea și virarea impozitului pe venit fiind făcuta de către angajator.
Se mai susține că ANAF nu a produs nici o vătămare intimatei/ului pentru a putea fi chemata în judecata în calitate de parată și a fi obligata la restituirea unor sume ce nu au fost stabilite de organele fiscale.
Referitor la excepțiile inadmisibilității acțiunii și a cererii de chemare în garanție invocate de către A. N. de A. F., se consideră că în mod greșit acestea au fost respinse de către instanța de fond, invocându-se, în acest sens, dispozițiile art.117 Cod proc.fiscala și dispozițiile pct. 2 din Anexa 1 la
O.M.F.P. nr. 1899/2004 pentru aprobarea Procedurii de restituire și de rambursare a sumelor de la buget.
Se susține astfel de către recurentă că restituirea solicitata nu poate fi
încadrata în niciuna din situațiile stabilite de art. 117 lit. a) - h) din actul normativ menționat, sumele fiind plătite în temeiul unor dispoziții legale și, chiar în cazul în care ar exista sume de restituit de la bugetul de stat, singura îndreptățita sa le solicite Agenției N. de A. F. ar fi S.C.";O. P. ";S.A. și nu intimatul- reclamant.
Totodată, se mai arată că intimatul-reclamant nu a formulat o plângere prealabilă către organul fiscal competent, în speța către A. N. de
A. F. - D. generala de administrare a marilor contribuabili. Recurenta mai arată că, prin admiterea cererii de chemare în garanție,
instanța de fond a considerat, în mod greșit, că A. N. de A. F. este obligată să restituie reclamantei o sumă de bani, care reprezintă impozit pe venit, sumă ce nu a fost reținută niciodată, în mod direct, de către această instituție.
Astfel, instanța de fond în mod greșit a reținut aplicabilitatea art. 55 alin.4 lit.j din Legea nr. 571/2003 privind Codul fiscal, deși salariatul concediat a primit compensații sub formă de îndemnizație de concediu, ce nu au fost calculate prin raportare la salariul mediu net pe unitate, ci potrivit art.50 din Contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului și a Planului social.
Se mai arată că, în realitate, instanța de judecata a refuzat aplicarea unei legi în vigoare, în speța, a dispozițiilor art.55 alin.2 lit. k) din Codul fiscal coroborate cu dispozițiile punctului 68, lit.I) din Normele Metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G. nr. 44/2004, cu modificările și completările ulterioare, care prevăd ca sumele acordate cu titlu de compensații bănești individuale, acordate persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, potrivit dispozițiilor prevăzute în contractul de muncă, sunt considerate venituri asimilate salariilor si, în consecința, sunt supuse impozitării.
Se mai arată în acest sens că plățile compensatorii sunt definite de legiuitor prin art.28 din O.U.G. nr.98/1999 privind protecția sociala a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, ca fiind "sume neimpozabile al cărui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat în luna anterioara disponibilizării";, în timp ce compensațiile bănești sunt sume asimilate veniturilor salariale, aplicându-se acestora prevederile de impunere fiscala, prevăzute de art.55 alin.2 lit.k din Codul fiscal și de pct.681it.1) din Normele metodologice de aplicare a Codului fiscal. aprobate prin H.G. nr. 44/2004,
Potrivit dispozițiilor art. 42 din OUG nr. 98/1999 privind protecția sociala a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, "societățile comerciale, societățile și companiile naționale, precum și regiile autonome sau alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale pot acorda persoanelor disponibilizate prin concedieri colective, din fondul de salarii, compensații bănești individuale, în condițiile și cuantumurile prevăzute în contractele colective de munca";.
Având în vedere dispozițiile legale invocate, recurenta arată că nu se justifica restituirea sumelor solicitate cu titlu de impozit pe salariu, întrucât angajatorul a procedat corect la calcularea, reținerea și virarea impozitului pe veniturile asimilate salariilor, în speță, impozitarea compensațiilor bănești individuale fiind în concordanta cu dispozițiile legale menționate mai sus.
În ceea ce privește obligarea ANAF la plata cheltuielilor de judecată către S.C.";O. P. "; S.A., recurenta solicită să se constate că în mod neîntemeiat
instanța de fond a considerat că sunt întrunite în acest sens condițiile prevăzute de art.274 Cod.proc.civilă.
Intimata S.C.";O. P. "; S.A. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului declarat de ANAF
în ceea ce privește soluția instanței de fond de admitere a cererii de chemare în garanție și de obligare a ANAF la plata cheltuielilor de judecată în favoarea S.C. "O. P. "; SA..
Intimata D.G.F.P.B. -N. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea recursului formulat de S.C. "O. P. "; S.A..
Analizând recursurile formulate de către pârâta S.C."O. P. "; SA. și de către
N. DE A. F. -ce a avut în cauză atât calitatea de pârâtă, cât și de chemată în garanție-în temeiul disp.art.3041Cod.proc.civilă, prin prisma motivelor de recurs invocate și a dispozițiilor legale aplicabile în cauză
, se reține că acestea sunt fondate,
pentru următoarele considerente:
În ceea ce privește excepția tardivității cererii de chemare în judecată invocată de S.C."O. P. "; SA. la judecarea cauzei în primă instanță, Curtea constată că soluția de respingere a acesteia de către prima instanță este una corectă, cu următoarele nuanțări:
Art.283 alin.1 din Codul muncii (art.268 alin.1 din Codul muncii republicat)
prevede că: "Cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate:
în termen de 30 de zile calendaristice de la data în care a fost comunicată decizia unilaterală a angajatorului referitoare la încheierea, executarea, modificarea, suspendarea sau încetarea contractului individual de muncă;
………..
c) în termen de 3 ani de la data nașterii dreptului la acțiune, în situația în care obiectul conflictului individual de muncă constă în plata unor drepturi salariale neacordate sau a unor despăgubiri către salariat, precum și în cazul răspunderii patrimoniale a salariaților față de angajator.
………..
e) în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia.
alin.2 al aceluiași articol,
prevede că:"În toate situațiile altele decât cele prevăzute la alin.1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
În toate situațiile altele decât cele prevăzute la alin.1, termenul este de 3 ani de la data nașterii dreptului.";
Prin urmare, în cadrul titlului XII. "Jurisdicția muncii";, legiuitorul a stabilit în mod expres, în articolele anterior menționate, și care sunt "Termenele pentru formularea cererilor";ce reprezintă conflicte de muncă.
Aces te ter mene sun t îns ă, conf or m în tre g ii doc tr ine de drep tul munc ii ș i a
pr ac tic ii jud ic iare în do men iu, ter mene sp ec iale de prescr ipț ie a drep tulu i l a acț iun e.
Prin urmare, în mod greșit recurenta S.C."O. P. "; SA. a invocat, la
judec are a f ondului c auze i, pen tru acee aș i cerere, atât excepț ia tard iv ităț ii
introducerii acesteia, în temeiul disp.art.283 alin.1 lit.a) din Codul muncii (art.268
al in.1 d in Codul mu nc ii republ ic at), c ât ș i exce pț ia prescr ipț ie i drep tulu i l a acț iune ,
potrivit disp.art.283 alin.1 lit.e) din Codul muncii (art.268 alin.1 din Codul muncii
republ ic at), f ăr ă a re al iz a c ă ace as tă acț iune nu pute a ave a d ec ât un s ingur ter me n
de prescr ipț ie apl ic ab il, pe c are trebu ia s ă -ș i în te me ieze poz iț ia procesu al ă î n
c auz ă.
Pr ac tic, în aces t cond iț ii, d in punc t de ved ere s tr ic t jur id ic, excepț ia tard iv ităț ii
in troducer ii acț iun ii trebu ia rec al if ic ată c a f iind excepț ia pre scr ipț ie i drep tulu i l a
acț iune ș i, în consec inț ă, an al iz ată în mo d corespunz ător.
Av ând în vedere f ap tul c ă recuren tele d in prezen ta c auz ă nu au f or mul at
cr itic i cu pr iv ire l a mo dul de soluțion are în c auz ă de c ătre pr ima ins tanț ă a excepț ie i
prescr ipț ie i drep tulu i l a acț iune, se reț ine c a f iind cu atât mai mu l t nef onda t motivul
de recurs pr iv ind greș ita soluț ion are a exc epț ie i tard iv ităț ii in tr oducer ii acț iun ii, pr in
sen tinț a recur ată.
În ceea ce privește excepția lipsei calității procesuale pasive, invocate de către A. N. de A. F. în fața instanței de fond, se rețin următoarele:
Pe de o parte, se constată că prima instanță a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a pârâtelor: A. F. P. B., D. G. a F. P. B. -N., D. G. de A. a M. C. și A.
N. de A. F., și a respins acțiunea formulată de reclamant/tă împotriva acestora ca fiind introdusă împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, astfel încât, în prezentul recurs, apare ca fiind lipsită de interes formularea unor critici cu privire la modul de soluționare de către prima instanță a excepției lipsei calității procesuale pasive a pârâtei A. N. de A.
F. în cauză.
De altfel, instanța de fond, soluționând în acest mod excepția mai sus menționată, a admis acțiunea civilă precizată formulată de reclamant doar în contradictoriu cu pârâta S.C."O. P. "; S.A. și, în consecință, a obligat doar această pârâtă la plata către reclamant a diferențelor de compensații la concediere.
Recurenta A. N. de A. F. a criticat sentința primei instanțe și sub aspectul modului de soluționare a excepției inadmisibilității acțiunii.
Curtea reține că reiterarea excepției inadmisibilității acțiunii de către A.
N. de A. F. apare ca fiind lipsită de interes în prezentul recurs, în condițiile în care prima instanță a respins acțiunea formulată împotriva acesteia, ca fiind formulată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă în cauză.
Cât privește motivele de recurs privind fondul cauzei invocate de către ambele recurente, se rețin următoarele:
În mod greșit prima instanță a admis acțiunea reclamantului/ei formulată împotriva fostului său angajator, respectiv a recurentei-pârâte S.C."O. P. "; S.A..
Astfel, instanța de jurisdicție a muncii a fost investită cu soluționarea prezentului conflict de muncă prin decizia civilă nr.8735/_ a Curții de Apel C.
-Secția a II-a civilă de contencios administrativ și fiscal, care a calificat litigiul promovat ca fiind unul de dreptul muncii
, în condițiile în care reclamanta/ul este nemulțumită de faptul cum angajatorul a înțeles să interpreteze și să aplice dispozițiile legale atunci când a efectuat plata sumelor datorate ca urmare a concedierii sale.
De altfel, și prin precizările la acțiune, reclamanta/ul a arătat că i-au fost diminuate în mod nejustificat și nelegal drepturile salariale cuvenite la data concedierii.
Prin urmare, s-a apreciat atât de către instanța de contencios administrativ-fiscal, cât și de către reclamant/tă, că aceasta din urmă s-a adresat instanțelor de judecată considerându-se prejudiciat/ă în drepturile sale prin suma de bani care s-a stabilit de către angajator în favoarea sa și care i s-a plătit cu titlu de compensație pentru concediere.
Art.1 lit.p) din Legea nr.62/2011
, definește ca fiind conflict individual de muncă
- conflictul de muncă ce are ca obiect exercitarea unor drepturi sau îndeplinirea unor obligații care decurg din contractele individuale și colective de muncă ori din acordurile colective de muncă și raporturile de serviciu ale
funcționarilor publici, precum și din legi sau din alte acte normative.
Î n jurisdicția muncii, Curtea reține că singura calificare ce s-ar putea da
acestei acțiuni ar fi cea a unei acțiuni în daune formulată de către salariat
împotriva angajatorului, întemeiată pe disp.art.269 alin.1 din Codul muncii în
vigoare la data introducerii acțiunii, art.253 alin.1 din Codul muncii republicat ,
acțiune în cadrul căreia răspunderea unității poate fi angajată doar în condițiile
în care, la data in troducerii acțiunii, erau întrunite elementele răspunderii
civile contractuale.
Î n cadrul unei asemenea acțiuni, in stanța verifică doa r dacă aceste
elemente ale răspunderii, respectiv fapta ilicită a angajatorului, prejudiciul,
precum și raportul de cauzalitate dintre faptă și prejudiciu sunt întrunite la data
introducerii acțiunii, culpa fiind prezumată în condițiile în care acesta nu și -a
îndeplinit obligațiile legale sau convenționale.
În situația în care nu se probează săvârșirea unei fapte ilicite de către angajator, ce ar fi, în speță, conform susținerilor reclamantului, calcularea și reținerea nelegală a unor sume reprezentând impozit din compensația la concediere stabilită în favoarea acestuia, soluția instanțelor de judecată a fost întotdeauna cea de respingere a acțiunii ca nefondată, constatându-se că nu poate fi antrenată în cauză răspunderea patrimonială a angajatorului.
Astfel, în speță,
se reține că, p ân ă l a p rob a con tr ar ă, ang ajatorul, po tr iv it
d isp. ar t.40 al in.2 l it. f ) ș i ar t.169 al in.1 d in Codul munc ii
republicat, a efectuat o
reț inere d in s al ar iu
(dacă apreciem că și salariile compensatorii trebuie asimilate acestei noțiuni), pr ev ăzu tă de lege,
nedovedindu-se în speță încălcări ale prevederilor legale.
Potrivit disp.art.40 alin.2 lit.f) din Codul muncii
, angajatorul are obligația de a plăti toate contribuțiile și impozitele aflate în sarcina sa, precum și de a reține și de a vira contribuțiile și impozitele datorate de salariați în cond iț iile leg ii.
De ase mene a, d ispo z iț iile ar t.164 al in.1 d in Codul munc ii, ar t.169 d in Codul
mu nc ii republ ic at, prev ăd c ă: " Nicio reținere din salariu nu poate fi operată, în
afara cazurilor si condițiilor prevazute de lege.";
Prin urmare, în cauză, pârâta S.C."O. P. "; S.A. susține că a efectuat, în
temeiul acestor dispoziții legale, reținer i d in s al ar iu prev ăzu te de lege, invoc ând în
aces t sens c ă a r eț inu t imp oz itul d in s al ar iul recl ama n tulu i/e i, în temeiul
d isp. ar t.39 l it. a), ar t.41 l it.b), ar t.55 al in.1 ș i al in.2 l it.k) d in Codul f isc al ș i a disp.art.68 din Normele metodologice de aplicare a Codului Fiscal, aprobate prinH.G. nr. 44/2004, astfel cum acestea au fost modificate și completate până la data stabilirii compensației la concediere acordată reclamantului/ei.
As tf el, conf or m d isp. ar t.39 l it. a) ș i ar t.41 l it.b) d in Codul f isc al, d atore az ă
pl ata imp oz itulu i ș i sun t nu mite con tr ib u ab il i, perso anele f iz ice rez iden te, pen tr u
veniturile din salarii definite conform art.55 din cod.
Potrivit art.55 alin.1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii
to ate ven itur ile în b an i ș i/s au în n atur ă o bț inu te de o perso an ă f iz ic ă ce desf ășo ar ă
o ac tiv itate în b az a unu i con tr ac t ind iv id u al de munc ă s a u a unui statut special
prev ăzu t de lege, ind if erent de per io ad a l a c are se ref eră, de denu mire a ven itur ilo r
or i de f or ma sub c are ele se acord ă, in clus iv inde mn iz aț iile pen tru inc ap ac itate
te mpor ar ă de munc ă
Al ine atul 2 al acel u iaș i ar ticol preved e c ă, în vederea impunerii, suntasimilate salariilor:-l it.k) or ice al te su me s au av an taje de n atur ă s al ar ial ă o r i asimilate salariilor.
Art.68 din Nor mele me todolog ice de apl ic are a Codulu i F is c al prev ăd c ă: veniturile din salarii sau asimilate salariilor cuprind totalitatea sumelor încasate ca
ur mare a une i rel aț ii con tr ac tu ale de mu nc ă, precu m ș i o r ice su me de n atur ă
s al ar ial ă pr imite în b az a unor leg i spec ial e, ind if erent de per io ad a l a c are se ref eră,
ș i c are sun t re al iz ate d in: l) co mpens aț ii b ăneș ti ind iv idu ale, acordate persoanelor
d ispon ib il iz ate pr in conced ier i colec tive, d in f ondul de s al ar ii, po tr iv it d ispoz iț iilor
prev ăzu te în con tr ac tul de munc ă.
În cauză nu s-a dovedit că organele fiscale ar fi stabilit, în cadrul competențelor ce le revin conform prevederilor legale materiale și procedurale
fiscale, caracterul ilicit al faptelor angajatorului, respectiv faptul că acesta ar fi reținut în mod nelegal impozitul din compensația la concediere cuvenită angajatului, și, prin urmare, nu se poate reține ca fiind probat nici prejudiciul cert, real și actual al salariatului.
Mai mult, în cauză a figurat ca parte în proces și A. N. de A.
F., autoritate centrală competentă în domeniul fiscal, care și-a exprimat, atât în cadrul răspunsurilor la cererile formulate de către S.C."O. P. "; S.A., cât și în prezenta cauză, prin întâmpinări și prezentul recurs, poziția, în sensul că angajatorul a calculat și a reținut în mod corect impozitul din compensațiile plătite reclamantului, clarificând astfel că recurenta-pârâtă nu a săvârșit în cauză o faptă ilicită care să cauzeze salariatului un prejudiciu.
De altfel, ceea ce A. N. de A. F. a invocat în cauză și care se poate reține analizând dispozițiile legale aplicabile în cauză, este confuzia pe care reclamantul și prima instanță o fac între plățile compensatorii plătite de la bugetul statului, în temeiul legii, pe baza salariilor medii nete pe unitate și compensațiile bănești individuale acordate angajaților în cadrul procedurilor de concediere colectivă, din fondul de salarii al fiecărui angajator, în condițiile stabilite prin contractele colective de muncă.
Astfel, prima instanță, a reținut ca fiind aplicabile în speță, dispozițiile art.55 alin.4 lit.j) din Codul fiscal (Legea nr. 571/2003), invocate prin acțiune de către reclamant-în forma în vigoare la momentul plății compensației la concediere-, în sensul că nu sunt incluse în veniturile salariale și nu sunt impozabile, în înțelesul impozitului pe venit, sumele reprezentând plățile compensatorii, calculate pe baza salariilor medii nete pe unitate, primite de persoanele ale căror contracte individuale de muncă au fost desfăcute ca urmare a concedierilor colective.
Cunoaștem însă, în general, că excepțiile sunt de strictă interpretare, cu atât mai mult cu cât ne aflăm în domeniul aplicării legislației fiscale, ori, art.28 din O.U.G. nr.98/1999 privind protecția socială a persoanelor ale căror contracte vor fi desfăcute ca urmare a concedierilor colective, definește plata compensatorie ca fiind "suma neimpozabilă al cărui cuantum lunar este egal cu salariul mediu net pe unitate, realizat în luna anterioara disponibilizării";, în timp ce art.42 alin.1 din
acel aș i ac t nor mativ prevede că:"Societățile comerciale, societățile și companiile naționale, precum și regiile autonome sau alte unități aflate sub autoritatea administrației publice centrale sau locale pot acorda persoanelor disponibilizate
pr in conced ier i colec tive, d in f ondul de sal ar ii, co mpens aț ii b ăneș ti ind iv idu ale, în
cond iț iile ș i cu an tu mur ile prev ăzu te în co n tr ac tele colec tive de munc a.";
Prin urmare, legea g enerală privind drepturile de care benefi ciază salariații
ale căror contracte sunt desfăcute ca u rmare a concedierilor colective, respectiv
O.U.G.nr.98/1999, act normativ în vi goare și în prezent, definește termenii
preluați de către legislația fiscală, respectiv, atât cel de "plăți compensatorii";, cât
și cel de "compensații bănești individuale";.
Se mai constată că recurentul nu a fost în măsură să invoce în cau ză
prevederi legale ale Codului fiscal care s ă îl excepteze de la plata impozitului p e
"compensațiile bănești individuale"; primite la data concedierii individuale - în
temeiul contractului colectiv de muncă și a Planului social -astfel cum acestea
sunt menționate chiar în actul unilateral de încetare a contractului individual de
muncă.
Astfel, prin art.6 din decizia de concediere s-a stabilit că:
"valoarea netă a indemnizației de concediere acordată salariatului cu respectarea prevederilor art.50 din contractul colectiv de muncă, completate cu prevederile Planului Social, ținând cont de vechimea acestuia în P., este de 26132 lei (RON).";
În ceea ce privește motivele reținute de către prima instanță privind nelegalitatea dispozițiilor art.68 lit.l) al Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, aprobate prin H.G.nr.44/2004, în sensul că acestea contravin prevederilor art.4 alin.3 din Legea nr.24/2000, conform cărora actele normative date în executarea legilor, ordonanțelor sau a hotărârilor Guvernului se emit în limitele și potrivit normelor care le ordonă, se reține că aceasta nu a sesizat, în temeiul disp art.4 din Legea nr.554/2004, instanța de contencios administrativ cu soluționarea excepției de nelegalitate a acestor prevederi legale.
Prin urmare, în situația în care considera că H.G.nr.44/2004, departe de
scopul pe care Constituția i l -a recunoscut, prin art.108 alin.2, de a asigura
aplicarea prevederilor Codului fiscal, de a organiza executarea acestora, a stabilit,
adăugând la lege, anumite p revederi legale, aceasta trebuia să uzeze de
procedura excepției de nelegalitate prevăzută de L egea contenciosului
administrativ în forma în vigoare la data judecării cauzei, ori, în speță, se
constată că aceasta a înlăturat în cauză aplicarea dispozițiilor art.68 lit.l) al
Normelor metodologice de aplicare a Codului fiscal, fără a se constata, în
prealabil, de către in stanța de contencios administrativ comp etentă, nelegalitatea
acestora.
În ceea ce privește motivele de recurs privind excepția lipsei calității procesuale pasive în cererea de chemare în garanție-astfel cum a înțeles să o invoce recurenta A. la judecarea fondului cauzei-se reține, pe de o parte, că această excepție, având în vedere modul în care partea a fost atrasă în proces, trebuia să fie întemeiată și motivată doar pe lipsa calității de chemat în garanție, pe raporturile existente între pârâta-recurentă S.C."O. P. "; S.A.-cea a formulat această cerere-și A., în timp ce aproape toate argumentele formulate înaintea primei instanțe și reiterate în recurs privesc lipsa unor raporturi juridice între reclamant și agenție.
Cât privește D. G. de A. a M. C., A., chiar prin cererea de recurs formulată, a precizat că aceasta se află în subordinea sa.
În ceea ce privește excepția inadmisibilității cererii de chemare în garanție, se reține că A. N. de A. F. și-a întemeiat această excepție pe nerespectarea dispozițiilor prevăzute de normele fiscale privind restituirea impozitului, ori, instanța de contencios administrativ, prin decizia de casare obligatorie, a stabilit că prezenta acțiune nu îndeplinește condițiile pentru a fi analizată ca o acțiune în restituirea impozitului plătit în mod necuvenit, întemeiată pe disp.art.117 Cod.proc.fiscală.
Se reține însă că, urmare a soluției de respingere a acțiunii formulate de către reclamant în contradictoriu cu S.C."O. P. "; S.A., se va respinge și cererea de chemare în garanție a Agenției Naționale de A. F. formulată de către acest pârât.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod. proc.civilă, se vor admite recursurile declarate de pârâta S.C."O. P. "; S.A. și de către A.
N. DE A. F. și se va modifica în parte sentința primei instanțe, în sensul de a se respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul A. M. și a se respinge cererea de chemare în garanție
formulată de pârâta S.C."O. P. "; S.A..
Având în vedere că, în speță, pârâta S.C."O. P. "; S.A. și chemata în garanție A. N. DE A. F. nu au căzut în pretenții, se vor înlătura dispozițiile sentinței recurate privind obligarea acestora la plata cheltuielilor de judecată suportate de reclamant la fondul cauzei.
În temeiul disp.art.274 Cod.proc.civilă, reclamantul, aflat în culpă procesuală, va fi obligat să plătească pârâtei S.C.";O. P. ";S.A. suma de 979,02 lei, cheltuieli de judecată la fondul cauzei.
Se vor menține restul dispozițiilor din sentință care nu contravin prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursurile declarate de pârâta SC O. P. SA și de chemata în garanție A. N. DE A. F. SA împotriva sentinței civile nr.836/F din_ a Tribunalului B. -N. pronunțată în dosar nr._ *, pe care o modifică în parte în sensul că respinge ca neîntemeiată acțiunea civilă formulată și precizată de reclamantul A. M. .
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâta SC O. P. SA împotriva chematei în garanție A. N. DE A. F. .
Înlătură dispoziția de obligare a pârâtei SC O. P. SA și a chematei în garanție A. N. DE A. F. la plata cheltuielilor de judecată la fondul cauzei.
Obligă reclamantul să plătească pârâtei SC O. P. SA suma de 979,02 lei cheltuieli de judecată la fondul cauzei.
Menține restul dispozițiilor din sentință. Irevocabilă.
Pronunțată în ședința publică din 15 mai 2013.
PREȘEDINTE, JUDECĂTORI,
I. -R. M. C. M. S. -C. B.
GREFIER
G. C.
Red. C.M.; | |||||
Tehnored.:C.M./V.R.; | |||||
2ex./_ | |||||
Jud.fond: Tribunalul B. | -N. | : G. | C. | F. | . |
