Decizia civilă nr. 274/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 274/R/2013
Ședința publică din data de 29 ianuarie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: G. -L. T. JUDECĂTOR: I. T. GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare, în vederea pronunțării, recursul declarat de pârâta
S. C. C. SA S. I. și S. C. C. SA B. împotriva sentinței civile 1613/F din_ pronunțate de Tribunalul Bistrița-Năsăud în dosar nr._ privind și pe intimații reclamanți I. V. și N. M., având ca obiect calcul drepturi salariale.
Mersul dezbaterilor și susținerile părților s-au consemnat în încheierea ședinței publice din data de 22 ianuarie 2013, când s-a amânat pronunțarea, încheiere care face parte integrantă din prezenta decizie.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1613/F din_ pronunțată de Tribunalul Bistrița- Năsăud în dosarul nr._
s-a respins ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâta SNTC. - S. T. F. I. .
S-a admis, în parte, acțiunea civilă formulată de reclamanții I. V. ȘI N.
M., PRIN SINDICATUL F. BUCOVINA, împotriva pârâtelor S. N. DE T. F. DE C. C. C. SA și S. DE T. F. DE C. I. și-n consecință:
- pârâtele au fost obligate să plătească reclamanților diferențele salariale pentru perioada_ -_, dintre drepturile salariale efectiv acordate și drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei lunar, potrivit art.41 alin.3 lit. a din CCM la nivel ramură transporturi, sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la scadență la data plății efective.
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții deduse judecății.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că obiectul acțiunii îl constituie plata unor pretinse diferențe drepturi salariale, ce trebuiau acordate conform susținerilor reclamanților pentru perioada 01 august 2009-31 decembrie 2011, iar acțiunea a fost depusă în data de 25 iulie 2012. Pârâta a susținut faptul că aceste drepturi nu ar avea o natură salarială și având în vedere că se invocă nerespectarea contractului colectiv de muncă, termenul de prescripție ar fi conform art. 268 alin 1 punctul e din Codul muncii de 6 luni.
În aprecierea naturii pretențiilor, trebuie avute în vedere dispozițiile art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, conform cărora sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate
temporară de muncă. Din interpretarea dispozițiilor legale de mai sus și a prevederilor contractului colectiv de muncă, este evident că aceste drepturi deduse judecății sunt de natură salarială, și astfel devin incidente dispozițiile art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii cu privire la termenul de 3 ani de prescripție a dreptului la acțiune.
Termenul de prescripție de 6 luni prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, invocat prin întâmpinare, a fost instituit pentru a asigura restabilirea, cu celeritate, a situației de legalitate în care trebuie să se desfășoare raporturile de muncă, având în vedere natura specifică a acestora. Contractul colectiv de muncă cuprinde dispoziții diverse, referitoare la salarizare, la contractul individual de muncă, la drepturile și obligațiile părților, inclusiv la modalitatea de contestare a deciziilor unilaterale ale angajatorului. În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 283 alin. (1) lit. a) - d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție. Dacă s-ar accepta susținerile pârâtei, aceste termene nu ar avea aplicabilitate, în condițiile în care nerespectarea oricăruia dintre drepturile menționate anterior constituie o neexecutare a contractului colectiv de muncă. Față de cele arătate, instanța a concluzionat că prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii sunt aplicabile numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate.
În cazul de față termenul de prescripție de 3 ani a început a început să curgă la data de 31 august 2009, iar acesta nu era încă împlinit la momentul înregistrării acțiunii, 27 iulie 2012, astfel încât instanța a respins, ca neîntemeiată excepția prescripției dreptului la acțiune invocată de pârâtă.
Pe fond, instanța a reținut că reclamanții au fost salariații pârâtei
angajator în perioada pentru care au formulat pretenții 01 august 2009-_
, aspect reieșit din actele adiționale la contractele individuale de muncă depuse în copie la dosar f.27-37. Tribunalul a constatat că la calculul salariului de bază lunar cuvenit s-a avut în vedere clasa 1 de salarizare din Anexa la CCM la nivel de unitate, care în perioada_ -_ la nivelul pârâtei a fost stabilit la suma de 570 lei brut, iar prin actul adițional din_ nivelul clasei 1 de salarizare a fost de 600 lei brut, aspect indicat de altfel de pârâtă în întâmpinare.
Tribunalul a constatat că potrivit art.41 alin.3 lit. a din CCM la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 f.21-25, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi valabil din 01 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta și că acest contract colectiv de muncă la nivel de ramură este aplicabil și în cazul pârâtelor ce funcționează în domeniul transporturi conform art. 3 din același CCM ce prevede neechivoc faptul că acesta produce efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile de transporturi și activități conexe din țară, indiferent de structura capitalului acestora, însă pârâtele, după cum s-a reliefat anterior, nu au avut în vedere la calculul și plata drepturilor salariale ale reclamanților aceste prevederi din contractul colectiv de muncă la nivel superior, angajatorul aplicând doar CCM la nivel de unitate.
Potrivit art.236 Codul muncii contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților, adică acestea trebuie să producă efecte juridice între părți întocmai ca prevederile legale edictate de organele abilitate ale statului. De asemenea tribunalul a arătat că un contract colectiv de muncă la nivel superior produce efecte juridice și în cazul în care contractul colectiv de muncă la nivel inferior conține dispoziții mai puțin
favorabile salariaților și că potrivit art.241 lit. c Codul muncii, în forma în vigoare anterioară adoptării legii nr.40/2011 și aplicabilă în cauză pentru o perioadă din pretențiile deduse judecății, respectiv_ -_, clauzele unui contract colectiv de muncă produc efecte pentru toți salariații încadrați la toți angajatorii din ramura de activitate pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel.
Aserțiunea pârâtelor în sensul că reclamanții nu-și pot invoca propria culpă întrucât au semnat actele adiționale la contractele individuale de muncă, iar prin sindicat au negociat CCM la nivel de unitate, deci nu ar putea solicita recalcularea drepturilor salariale plătite, tribunalul nu a găsit-o întemeiată pentru că legea instituie expres în sarcina angajatorilor obligația de a respecta prevederile unui contract colectiv de muncă legal încheiat, caz în care în mod evident nu poate fi mutată culpa înspre salariați, atât timp cât angajatorul trebuia să calculeze și să plătească drepturile salariale cu respectarea contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, act juridic opozabil și obligatoriu pentru pârâte.
Nici apărarea pârâtelor în sensul că obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există contract colectiv de muncă, pentru că după cum s-a reliefat anterior prevederile art.241 lit. c Codul muncii sunt clare și neechivoce în ce privește efectele contractelor colective la nivel de ramură, fără a fi condiționate efectele acestor contracte de existența ori inexistența unor contracte colective la nivel de unitate. Lipsită de relevanță a fost și apărarea că au expirat contractele colective de muncă la nivel de unitate, situație în care nu au mai putut fi găsite fondate pretențiile reclamanților, pentru că aplicarea de către pârâte a prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel de ramură invocat de reclamanți ca temei al pretențiilor deduse judecății era independentă de existența ori de clauzele contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, dacă acestea erau nefavorabile salariaților comparativ cu cele din contractul colectiv la nivel de ramură.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul a constatat că pârâtele nu au respectat și nu au pus în aplicare prevederile art.41alin.3 lit. a din CCM la nivel de ramură în cazul reclamanților cu toate că aveau obligația legală în acest sens, relevante fiind și prevederile art. art.40 alin.2 lit. c Codul muncii ce instituie în sarcina angajatorului obligația de a acorda salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractele individuale de muncă, motiv pentru care tribunalul a admis în parte acțiunea formulată de reclamanți și a obligat pârâtele să plătească reclamanților diferențele salariale pentru perioada_ -_, dintre drepturile salariale efectiv acordate și drepturile salariale calculate în raport cu salariul de bază minim brut de 700 lei lunar, potrivit art.41 alin.3 lit. a din CCM la nivel ramură transporturi. Aceste sume ce vor fi actualizate cu indicele de inflație de la scadență la data plății efective pentru a se asigura o despăgubire integrală a salariaților ca urmare a neexecutării, chiar la momentul plății drepturilor salariale, a prevederilor CCM la nivel de ramură aplicabil și obligatoriu pentru pârâtele angajator.
Au fost respinse ca nefondate celelalte pretenții deduse judecății prin acțiunea formulată de reclamanți, pentru că, pe de o parte, cererea privind obligarea pârâtelor și la plata diferențelor salariale pentru perioada_ .-_ este neîntemeiată în condițiile în care s-a invocat un contract colectiv de muncă la nivel de ramură pe anii 2008-2010, contract colectiv ce nu poate produce efecte juridice pentru anul 2011 în lipsa vreunui act adițional întocmit în acest sens, act adițional care oricum nu a fost invocat de reclamanți și nici depus la dosar, iar în ce privește pretenția de înscriere a mențiunilor privind recalcularea salariului în carnetele de muncă ale reclamanților, tribunalul a arătat că aceste
cereri nu mai pot fi admise întrucât conform art.298 alin.3 Codul muncii s-a dispus abrogarea dispozițiilor decretului nr.92/1976 privind carnetul de muncă, astfel încât instanța de judecată nu mai poate dispune efectuarea unor mențiuni în asemenea carnete de muncă, angajatorii nemaiavând temei legal să facă asemenea mențiuni.
S-a luat act că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta S. N. DE T.
F. de C. "C. C. "; SA -S. DE T. F. DE C. I.
solicitând admiterea recursului, casarea sentinței atacate și respingerea acțiunii ca fiind netemeinică și nelegală .
În motivarea recursului, recurenta a arătat că, având în vedere dispozițiile art. 268 alin. (1) lit. d) din Codul Muncii: "cererile în vederea soluționării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toata durata existentei contractului, în cazul în care se solicită constatarea nulității unui contract colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia".
Contractul Colectiv de Muncă pe anii 2009-2010, încheiat la nivelul C.F.R.
C. S.A. și înregistrat la M.M.S.S.F.-D.M.P.S. sub nr. 2572/_, s-a aplicat pentru perioada_ până la_ .
Așadar, cererea reclamanților ar fi fost întemeiată, dacă aceștia solicită salarizarea prevăzută în Anexa nr. I la Contractele Colective de Muncă încheiate la nivelul C.F.R. C. pe anii 2009-2010 pe durata valabilității acestora, ori, față de momentul introducerii acțiunii, respectiv_, a expirat Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și 2010 - 2011.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incubă doar în cazul în care la nivel de angajator nu exista încheiat contract colectiv de muncă.
În conformitate cu dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, se dispune faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
Salariul fiind un drept de natură consensuală și supus negocierii, atâta timp cât pentru perioada_ -_, au existat încheiate la nivel de unitate contracte colective de muncă, unde în Anexa nr. 1 s-a stabilit de către părțile semnatare nivelul clasei 1 de salarizare, consideră că obligarea recurentei la înlocuirea acesteia cu valoarea prevăzută de art. 41 alin. (3) lit. a) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 este netemeinică și nelegală.
Orice contract colectiv de munca presupune autonomia de voința a partenerilor sociali între care se încheie, din aplicarea principiului libertății contractuale, potrivit art.236 alin.(4) din Codul Muncii, "contractul colectiv de munca încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților."
Din acest text rezulta că un contract colectiv de munca poate fi izvor de drepturi și obligații numai dacă se înscrie în limitele legii, în caz contrar clauzele negociate neproducând efecte juridice.
Caracterul de normă convenționala a contractului colectiv de munca face ca acesta să devină inaplicabil în situația în care vine în contradicție cu un act normativ, ori negocierea de drepturi bănești, așa cum sunt aceste diferențe salariale, fără ca acestea să poată fi susținute din bugetul aprobat la nivel superior societății angajatoare, nu naște obligația de plata.
Apreciază că atâta timp cât instanța ar admite contrariul, acest lucru echivalează cu a admite că părțile unui contract colectiv de munca la nivel de
unitate pot negocia drepturi de natura salariala fără nici un fel de limita, ca lege a parților, având eficienta chiar cu încălcarea legii.
Față de dispozițiile imperative ale Codului Muncii mai sus amintite, rezultă că cererea reclamanților ar fi fost întemeiată, dacă aceștia solicită salarizarea prevăzută în Anexa nr. 1 la Contractele Colective de Muncă încheiate la nivelul
C.F.R. C. pe anii 2009-2010 pe durata valabilității acestora, ori, față de momentul introducerii acțiunii, respectiv_, au expirat atât Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2007-2008, cât și Contractul Colectiv de Muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010 și 2010 - 2011.
În conformitate cu Anexa nr. 1 la contract, nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la valoarea de 570 de lei brut, iar prin actul adițional înregistrat sub nr. 1708 din_, Anexa nr. 1 s-a modificat, iar nivelul clasei 1 de salarizare a fost stabilit la 600 de lei brut.
Precizează că, pentru fiecare modificare a salariului de bază, reclamanții au semnat acte adiționale la contractele individuale de muncă în urma negocierilor între administrație și reprezentanții salariaților privind modificarea salariului de baza minim brut la S. "C. C. "SA.
Prin acțiunea formulata de reclamanți privind obligarea unității recurente la plata diferențelor salariale pentru perioada_ -_, instanța apreciază în mod corect netemeinicia acesteia în condițiile în care se invoca un contract colectiv de munca la nivel de ramura pe anii 2008 - 2010, contract colectiv ce nu poate produce efecte juridice pentru anul 2011 în lipsa vreunui act
adițional întocmit în acest sens.
Așadar, au încetat prevederile Contractului colectiv la nivel de ramura și nu exista un alt temei legal sau contractual pentru acordarea unor drepturi salariale mai mari decât cele negociate la nivel de unitate.
În ceea ce privește solicitarea reclamanților privind efectuarea mențiunilor în carnetul de munca privind recalcularea salariului, instanța de fond retine în mod just că, potrivit dispozițiilor art. 298 alin. 3 din Codul Muncii s-a dispus abrogarea prevederilor decretului nr. 92/1976 privind carnetul de munca, astfel încât angajatorii nu mai au temei legal să facă asemenea mențiuni.
În drept, și-a întemeiat recursul pe dispozițiile art. 304 alin.8 și 9 din Cod procedura civila.
Pârâții I. V. și N. M. au formulat întâmpinare prin
care au solicitat respingerea recursului ca neîntemeiat și nelegal.
Analizând recursul formulat de pârâta S. N. DE T. F. DE C.
"C. C. "; SA -S. DE T. F. DE C. I., prin prisma motivelor de recurs invocate, a dispozițiilor legale imperative invocate din oficiu în cauză, se reține că acesta este fondat,
pentru următoarele considerente:
Reclamanții-intimați se prevalează în cauză de dispozițiile art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008-2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă, contrar celor reținute de tribunal, că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de
ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul a salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții recurenți nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din apărările formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, cu consecința că dacă s-ar aplica exclusiv prevederile contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, ar rezulta venituri mai mici pentru angajați.
Concluzia este că negocierea la nivel de unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, nu poate fi
primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții intimați, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca întemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Pentru aceste considerente, în temeiul disp.art.312 alin.2 Cod. proc. Civilă, Curtea va admite declarat de pârâta S. "C. C. "; SA -S. DE T. F. DE C. I. împotriva sentinței civile nr. 1613/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o va modifica în parte în sensul dispozitivului prezentei decizii.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. | N. | DE T. F. DE C. | |
"C. C. "; SA -S. DE T. F. DE C. | I. | împotriva sentinței civile |
nr. 1613/F din_ a Tribunalului Bistrița-Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o modifică în parte în sensul că respinge în întregime acțiunea formulată de reclamanții I. V. și N. M. .
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 29 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. G. -L. T. I. T.
GREFIER
N. N.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: M. L. B.
