Decizia civilă nr. 3222/2013. Calcul salariu. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 3222/R/2013
Ședința publică din data de 25 Iunie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: S. D. GREFIER: A. B.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâta S. N. DE T.
F. DE M. C. M. SA B.
împotriva sentinței civile nr. 1665/F din 10 octombrie 2012 pronunțate de Tribunalul Bistrița Năsăud în dosar nr._, privind și pe reclamanții intimași C. I. I., C. G. G., HALOTĂ T. I. T., I. N. V., J. G. G.
, S. G. P., LS O. și M. I. N. având ca obiect drepturi salariale.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și la a doua strigare a cauzei se constată lipsa părților litigante de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul a fost declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat reclamanților intimați și este scutit de la plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care Curtea constată că la data de 06 iunie 2113, prin serviciul de registratură al instanței, pârâta recurentă a depus la dosar un scrip intitulat "precizări";, la care au fost anexate copii ale Dispoziției nr.
I.B. 1/292 din_ si Dispoziția nr. 4 - A 1.1/447 din_ .
La data de 25 iunie 2013, reclamantul intimat J. G. G. a depus la dosar întâmpinare și acte anexă, prin care solicită respingerea recursului ca nefondat și menținerea ca legală și temeinică a hotărârii recurate, precum și judecarea cauzei în lipsă.
De asemenea, se constată că atât prin motivele de recurs, cât și prin înscrisul intitulat "Precizări"; pârâta recurentă a solicitat judecarea cauzei în lipsă, în conformitate cu prevederile art. 242 al.2 C.pr.civ.
Curtea constată prezentul recurs în stare de judecată și reține cauza în pronunțare în baza actelor de la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1665/F din_ a Tribunalului Bistrița Năsăud pronunțată în dosar numărul_, a fost respinsă excepția inadmisibilității acțiunii și excepția prescrierii dreptului la acțiune, invocată de pârâta S. N. de T. F. de M. "C. M. "; S.A. prin mandatara Sucursala Moldova.
A fost admisă acțiunea civilă formulată de reclamanții C. I. I., C.
G.G., Halotă T. I. T., I. N. V., J. G. G., S. G. P., LS O. și M. I. N. împotriva pârâtei S. N. de T. F. de M. "C.
M. "; S.A B., reprezentată în proces de Sucursala Moldova a Societății Naționale de T. F. de M. "C. M. "; SA și, în consecință a fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant suma ce reprezintă diferența dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de bază minim
brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - 31 decembrie 2010, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective;
A fost obligată pârâta să plătească fiecărui reclamant salariul suplimentar aferent anului 2010, echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, sume actualizate cu rata inflației de la data scadenței și până la data plății efective. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut cu prioritate caracterul nefondat al excepțiilor inadmisibilității și prescripției dreptului material la acțiune, întemeiată pe prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, republicat, invocate de pârâtă.
În ce privește excepția inadmisibilității s-
a reținut că pentru soluționarea unui conflict de muncă nici Codul muncii și nici legea nr.62/2011 nu prevăd obligativitatea parcurgerii unei proceduri prealabile anterior sesizării instanței.
Referitor le excepția prescripției s-a reținut că obiectul acțiunii îl constituie plata diferențelor de salariu, ori, conform art. 55 alin. 1 din Codul fiscal, sunt considerate venituri din salarii toate veniturile în bani și/sau în natură obținute de o persoană fizică ce desfășoară o activitate în baza unui contract individual de muncă sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se referă, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acordă.
Aceste diferențe sunt supuse prescripției de 3 ani, prevăzută de art. 268 alin. 1 lit. c, termen care începe să curgă de la data nașterii dreptului la acțiune.
Conform art. 229 alin. (1) din Codul muncii, republicat, prin contractul colectiv de muncă "se stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă";.
În consecință, sunt sau pot fi clauze în contractul colectiv de muncă dispoziții relative la toate drepturile la acțiune pentru care art. 268 alin. (1) lit. a)
- d) din Codul muncii a reglementat termene speciale distincte de prescripție.
Prin urmare, ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate ori plata unor diferențe salariale rezultate din recalcularea salariului de bază, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripție este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii, republicat, prevederile art. 268 alin. 1 lit. e din Codul muncii, republicat, fiind incidente numai în situația neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate, astfel că raportat la momentul introducerii acțiunii, cererea s-a formulat în termenul legal de prescripție de 3 ani.
Referitor la fondul pretențiilor tribunalul a reținut că reclamanții sunt angajații pârâtei.
Potrivit art. 41 alin. 3 lit. a din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Conform literei b a art. 41 alin. 3, părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41 pct. (3) lit. a) pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41 pct.
(1) din contractul colectiv de muncă nr. 722/2008.
Potrivit art. 132 alin. 3 și 4 din Legea nr. 62/2011, republicată, contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel
inferior celor stabilite prin contractul colectiv de muncă aplicabil încheiat la nivel superior. Contractele individuale de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la niveluri inferioare celor stabilite prin contractele colective de muncă aplicabile. Aceleași prevederi se regăseau și în art. 8 alin. 2 și 3 din Legea nr. 130/1996, republicată, în vigoare la data nașterii dreptului pretins.
Prin contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități s-a stabilit valoarea salariului de bază minim brut negociat de 570 lei, respectiv de 600 lei începând din 21 aprilie 2010 față de salariul de bază minim brut negociat prevăzut în contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008, de 700 lei.
Prin urmare, întrucât are prioritate în aplicare contractul colectiv de muncă la nivel superior, ce cuprinde dispoziții mai favorabile pentru salariat, reclamanții sunt îndreptățiți în baza contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 nr. 722/2008 la un salariu de bază minim brut negociat de 700 lei pe perioada iulie 2009 - decembrie 2010, cât a fost în vigoare acest contract.
În consecință pârâta a fost obligată să achite reclamanților suma ce reprezintă diferența dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - decembrie 2010.
Referitor la salariul suplimentar pentru anului 2010 tribunalul a reținut că reclamanții își întemeiază pretențiile, pe lângă CCM la nivel de unitate, pe prevederile Contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități și pe cel la nivel de ramură și nu pe contractul colectiv de muncă valabil la nivel de unitate.
Astfel chiar dacă în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate plata drepturilor pretinse de reclamant au fost suspendate sau pentru salariul suplimentar se prevede doar posibilitatea acordării lui pentru anul 2010, dispoziția nemaifiind una imperativă, tribunalul a analizat pretențiile reclamantului prin prisma dispozițiilor din cele două contracte colective de muncă încheiate la nivel superior, pe care reclamantul le-a invocat.
Referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, potrivit contractului colectiv de muncă la nivel de unitate așa cum a fost modificat pentru anul 2010 este o facultate și nu o obligație pentru angajator, potrivit art.30 însă pentru anul 2010 devine incident, contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 nr. 2836/2006 care, la art. 30, prevedea dreptul salariaților la plata salariului suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, contract în vigoare până la data de 31 ianuarie 2011, precum și CCM la nivel de ramură transporturi în vigoare până la 31 ianuarie 2011.
Potrivit art. 3 alin. 1 al contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar, clauzele acestui contract produc efecte față de toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare (pârâta S. N. de T. F. M. C. M. S.A. B. fiind menționată la pct. 3 din anexa 4 la contractul colectiv la nivel de grup de unități) și pentru perioada în care din diverse motive nu există contract colectiv de muncă la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Părților le revine obligația respectării prevederilor cuprinse în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul grupurilor de unități din transportul feroviar.
Ca atare, în raport de dispozițiile contractului colectiv de muncă la nivel de grup de unități, incident pentru anul 2010, reclamantul este îndreptățit să primească salariul suplimentar pentru anul 2010.
Sumele recunoscute prin hotărâre suportă riscul devalorizării, astfel că debitorul obligației de plată este ținut la repararea în totalitate a prejudiciului, motiv pentru care s-a impus actualizarea cu indicele inflației a sumelor cuvenite, începând cu data scadenței fiecărei obligații și până la data plății efective.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
Asistenții judiciari participanți la soluționarea cauzei, conform art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, și-au exprimat votul consultativ în sensul celor anterior arătate.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs pârâta
, solicitând modificarea sentinței, admiterea excepției, iar pe fond, respingerea cererii ca neîntemeiată.
În motivare pârâta arată că sentința este nelegala și neîntemeiata.
Eronat instanța de fond a respins excepția inadmisibilității acțiunii întrucât CCM la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 nu poate constitui temei de drept în susținerea pretențiilor, drepturile salariale fiind acordate potrivit CCM la nivel de unitate C. M. pe anii 2009/2010 (cum reiese din mențiunile în carnetele de munca și însușite de reclamanți prin actele adiționale) ale căror prevederi sunt obligatorii pentru părți potrivit art. 247 raportat la art. 37 din Codul Muncii iar părțile de comun acord, justificat de lipsa mijloacelor financiare, au convenit înghețarea salariilor de baza pentru anul 2009 potrivit Procesului verbal încheiat la data de_ - Anexa la CCM pentru anul 2009/2010 înregistrat la D.M.P.S. la nr.2584/_, iar pentru anul 2010 salariu suplimentar nu s-a mai acordat.
Excepția prescripției dreptului la acțiune se întemeiază pe dispozițiile art. 268 lit. e din Codul muncii. Obiectul acțiunii îl constituie acordarea retroactivă a unor drepturi ce izvorăsc din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi, respectiv a salariului suplimentar aferent anului 2010, fiind aplicabil art. 268 alin. l lit. «e» din Codul Muncii. Nu orice suma de bani plătită salariatului are caracter de drept salarial ci numai cele definite de art. 160 din Codul Muncii și anume: "salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile precum și alte adaosuri"; cu mențiunea ca acele "alte adaosuri"; se datorează în mod obligatoriu tot ca rezultat al muncii depuse efectiv.
Drepturile solicitate în temeiul contractelor colective de munca nu pot fi confundate cu drepturi de natura salariala, pe considerentul ca drepturile de natura salariala izvorăsc numai din contractele individuale de munca. Prin contractele colective de munca se pot acorda drepturi bănești, dar nu în temeiul muncii prestate, ci în scopul cointeresării salariaților, al bonificării acestora sau alte situații.
II. În ce privește fondul cauzei, se arată că potrivit sentinței civile nr. 625/M/_ a Tribunalului Brașov s-a constatat, definitiv și irevocabil, nulitatea absolută a Anexei 1 la contractul colectiv de muncă pe anii 2009 - 2010 (nr. 2584/_ ) prelungit prin Actul adițional nr. 1713/_ .
Anexa 1 la CCM la nivel de C. M., conținea coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare, valoarea salariului minim brut, precum și formula de calcul care stabilea salariul pentru fiecare clasă de salarizare.
S. nu are coeficienți de ierarhizare și nici un nivel minim al salariului pentru perioada vizată prin acțiune.
Având în vedere că o instanță a constatat nulitatea absolută a Anexei I nu mai există posibilitatea realizări unui calcul prevăzut de această anexă, salariații primind drepturile conform cu contractele individuale de muncă. Nulitatea absolută efecte atât pentru viitor cât și pentru trecut.
Referitor la capătul de cerere privind plata diferenței dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de baza minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - 31 decembrie 2010,
arată că prevederile Contractului colectiv de munca la nivel de ramura transporturi pe anii 2008-2010 nu a fost analizat în integralitate de instanță pentru a se verifica daca art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul invocat cuprinde o clauza suficient de clara și necondiționata, care prevede drepturi salariale la nivel superior celor prevăzute în Anexa 1 la Contractele colective de munca la nivel de unitate - C. M. pe anii 2009-2010.
Astfel, prin alin. 5 și 6 al aceluiași articol 41, este stipulat faptul ca pe durata valabilității acestui contract, în fiecare an părțile se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de baza minim brut și altor drepturi salariale și ca la nivel de unitate părțile implicate în negocieri colective vor stabili pentru anul respectiv limita maxima a fondului de salarii aferent personalului angajat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie a anului următor.
Potrivit dispozițiilor art. 1267 Cod civil, interpretând sistematic aceasta clauza prevăzută în art.41 alin. 3 din Contractul colectiv de munca la nivel de ramura transporturi, rezulta din conținutul întregului articol ca aceasta nu este suficient de clara și necondiționata încât sa fie considerata o clauza mai favorabila față de cele prevăzute în Anexa 1 la Contractele colective de munca la nivel de unitate pe anii 2009-2010.
La nivel de unitate s-a negociat cu sindicatul și s-a stabilit prin Contractul colectiv de muncă la nivel de C. M., pe anii 2009/2010, înregistrat sub nr. 2584/_, în Anexa 1, ca nivelul clasei 1 de salarizare îi corespunde salariul de baza brut de 570 lei iar începând cu_ prin Actul adițional 1713/_, salariul de baza de 600 lei.
În carnetele de munca ale reclamanților sunt aplicate mențiuni privind modificările salariale intervenite în anii 2009-2010, în temeiul Contractelor colective de munca încheiate la nivel de unitate-C. M., angajatorul îndeplinindu-și astfel obligația de informare a salariaților conform art.17 alin.2 și 3 din Codul muncii.
Prin Legea 329/2009, art. l lit. d s-au reglementat masuri privind disciplina financiar - bugetara la nivelul regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, societăților comerciale la care statul sau unitățile administrativ-teritoriale au calitate de acționar unic ori majoritar, precum și al filialelor acestora.
Potrivit art. 27 din aceasta lege, anual prin legea bugetului de stat, se stabilesc și obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome, societăților și companiilor naționale, ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitate de acționar unic sau majoritar, precum și ale filialelor acestora, denumite în continuare operatori economici.
Reprezentanții statului, respectiv ai autorităților administrativ - teritoriale sunt mandatați să pună în aplicare politica salariala stabilita potrivit alin. l în cadrul organelor de administrare și de conducere ale operatorilor economici.
Art.28 din același act normativ, prevede ca operatorii economici prezintă, în vederea aprobării, bugetul de venituri și cheltuieli organelor administrației publice centrale ori locale, după caz, în subordinea, coordonare, sub autoritatea cărora funcționează sau în al căror portofoliu se afla, în termen de 10 zile de la aprobarea bugetului de stat potrivit legii, iar disp.art.30 prevede expres ca, contractele colective de munca se negociază, în condițiile legii, după aprobarea bugetelor de venituri și cheltuieli ale operatorilor economici, în limitele și în condițiile stabilite prin bugete.
Sunt subliniate dificultățile prin care a trecut unitatea, reclamanții fiind la un moment dat în șomaj tehnic, ceea ce evidențiază încercarea unității de a
păstra personalul angajat cu atât mai mult cu cat societatea a trecut în anul 2010 printr-o procedura de restructurare și reorganizare.
Aplicând prevederile Contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de ramură transporturi 2008-2010, ar însemna ca salariații din cadrul C. M. să aibă venituri mult mai mici, neputând să se ceară aplicarea selectivă doar a clauzelor favorabile uneia dintre părți făcând abstracție de celelalte clauze. Aplicarea art. 41 din CCM Unic la nivel de Ramură T. uri în integralitatea sa, ar face ca salariul maxim la nivelul C. M. sa fie de 1.400 lei, coeficientul de ierarhizare fiind 2 pentru funcții ce presupun studii superioare.
Potrivit Grilei de salarizare - Anexa 2 la C.C.M. la nivel de unitate 2009/2010, Actului adițional la C.C.M. 1713/_, raportat la actele adiționale la contractele individuale ale intimaților (necontestate) și fisele de salarizare pentru anii 2009-2010 aceștia au încasat o suma mai mare decât salariul minim garantat.
Referitor la capătul de cerere privind plata salariului suplimentar aferent anului 2010, arată că pentru anul 2010, aceste drepturi nu s-au mai acordat, cum rezulta din Actul Adițional la Contractului Colectiv de Munca pentru anul 2009/2010 înregistrat sub nr. 1713 la Direcția Muncii B., la data de_, ce a modificat prevederile art.64 și art.74 din C.C.M.
Din interpretarea prevederilor art. 30 din C.C.M. la nivel de unitate, rezulta ca dreptul este afectat de condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestuia.
În speța, aceasta condiție nu a fost îndeplinită. Reiese din datele publicate la Registrul Comerțului, din datele privind Contul de profit și pierderi pe anii 2008-2010, depuse la dosar, că societatea nu a mai înregistrat nici un fel de profit în ultimii ani, dimpotrivă a avut pierderi și datorii la bugetul de stat.
Prin urmare, în contextul în care societatea pârâtă nu a avut buget de venituri și cheltuieli și nu a avut venituri corespunzătoare acoperirii cheltuielilor,
înregistrând pierderi în anii_, precum și plați restante față de bugetul de stat, nu exista obligația plații salariilor suplimentare.
La data de 6 iunie 2013, recurentul a formulat precizări la cererea de recurs, prin care a arătat că reclamantul M. N. a avut suspendat contractul individual de muncă pe perioada_ -_ .
Prin întâmpinare, intimatul J. G. G.
a solicitat respingerea recursului ca nefondat, arătând că hotărârea de fond este temeinică și legală.
Arată că potrivit art.21 din Constituție, orice persoană se poate adresa justiției pentru apărarea drepturilor, a libertăților și a intereselor sale legitime și nici o lege nu poate îngrădi exercitarea acestui drept, iar părțile au dreptul la un proces echitabil și la soluționarea cauzelor într-un termen rezonabil, conform art.6 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale.
În ce privește excepția prescripției dreptului la acțiune, arată că reclamanții nu au solicitat constatarea nulității vreunei clauze din CCM la nivel de societate, nefiind aplicabile dispozițiile art.268 lit.d din Codul Muncii.
Drepturile solicitate fiind de natură salariala, prescripția dreptului la acțiune este de trei ani, conform dispozițiilor art.171 al.1 CM.
Pe fondul acțiunii, se întemeiată pe dispozițiile Contractului Colectiv la nivel de ramură transporturi pe anii 2008-2010 și ale art.8 alin.2, 10 și 11 din legea 130/1996 în vigoare în perioada de până la_ .
Cum S.N.T.F.M. C.F.R. M. SA a fost menționată în anexa 5 poziția 2, rezultă că Contractul colectiv cu nr. 722/2008 era aplicabil în cadrul companiei.
Prevederile art.12 din Legea 130/1996 invocată de către recurentă trebuie interpretată strict, ipoteza avută de legiuitor fiind doar aceea a salariaților din
sistemul bugetar și nu a celor din companii autonome la care acționar majoritar este statul.
Privitor la motivele prin care se expun considerente ce fac trimitere la bugetul de venituri și cheltuieli al C. M., arată că nu pot constitui cauze care sa o exonereze de neîndeplinirea obligațiilor contractuale, deoarece nu se au în vedere potențiale situații economico-administrative survenite ulterior încheierii contractului sau în timpul derulării acestuia. Asumarea unor obligații fără suport material ar echivala cu invocarea propriei turpitudini care conduce fără dubiu la vina societății pârâte ca parte contractantă.
Potrivit art. 243, alin. 1 Codul muncii, executarea contractului colectiv de munca este obligatorie pentru părți, în timp ce la al. 2 se arata ca neîndeplinirea obligațiilor asumate atrage răspunderea părților care se fac vinovate de aceasta.
Faptul ca dreptul la salariul suplimentar nu a fost inclus și în contractele individuale de munca este lipsit de relevanta atât timp cât, în conformitate cu dispozițiile art. 8 alin. 3 din Legea 130/1996, contractele individuale de munca nu pot conține drepturi la un nivel inferior stabilite prin contractele colective de munca, iar potrivit art. 11. aii. 1, lit. "c"; contractele colective de munca la nivel de grup de unități produc efecte pentru toți salariații încadrați în unitățile care fac parte din grupul de unități pentru care s-a încheiat contractul.
Ori, art. 30, al. 1 din CCM la Nivel de Grup de Unități prevede: "… salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar …";.
Analizând sentința atacată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat doar în parte, anume, în ce privește petitul privitor la obligarea recurentei la plata diferențelor dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - 31 decembrie 2010.
În mod evident, nu poate fi primit motivul de recurs prin care se reiterează excepția inadmisibilității acțiunii. Dacă regula este cea a liberului acces la instanță, așa cum o subliniază intimatul reclamant prin întâmpinare, excepția se conturează a fi cea a condiționării acestui acces de urmarea unei proceduri prealabile. Or, recurenta nu arată, prin motivele de recurs, care anume procedură nu a fost urmată pentru a putea fi vorba despre inadmisibilitatea acțiunii. Prin urmare, motivul de recurs este insuficient dezvoltat pentru a putea fi admis sub aspectul admiterii excepției inadmisibilității, criticile subsumate sub această denumire fiind de fapt critici de fond.
În ce privește excepția prescripției dreptului material la acțiune, corect a procedat tribunalul prin aplicarea termenului de 3 ani reglementat de art. 268 lit.
c) din Codul muncii.
Curtea reține că aceste drepturi se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Diferențele la salariu și salariul suplimentar solicitate și prevăzute de contractul colectiv de muncă constituie în mod evident drepturi salariale, chestiunea fiind indiscutabilă în ce privește diferențele de salariu lunar pentru perioada în litigiu, rezultate din realizarea calculului salariului fiecărui reclamant în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei, spre deosebire de calculul făcut în funcție de coeficienții de ierarhizare pentru fiecare clasă de salarizare.
De asemenea, salariul suplimentar, așa cum o precizează și denumirea, reprezintă un drept salarial; dată fiind calitatea de normă imperativă a art.
160 Codul muncii, părțile nu pot reduce sfera de acoperire a sintagmei
"componente ale salariului"; prin contractele pe care le încheie. Un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta
decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o
prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață.
Or, potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 169, 170 Codul muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Nefondate sunt și motivele de recurs dezvoltate în ce privește obligarea recurentei la plata salariului suplimentar aferent anului 2010.
Se reține, sub acest aspect, că dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anii 2007 - 2009, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006-2010, pe care de asemenea reclamanții și-au întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate, iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se reține că sunt aplicabile
prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Dat fiind caracterul nefondat al acestor motive de recurs, dezvoltate în raport de acest petit, urmează a fi înlăturate și menținută sentința în aceste limite.
Fondate sunt însă motivele de recurs dezvoltate sub raportul modului de soluționare a petitului vizând
plata diferențelor dintre drepturile salariale lunare determinate în funcție de un salariu de bază minim brut de 700 lei și sumele efectiv încasate, pentru perioada iulie 2009 - 31 decembrie 2010.
Reclamanții-intimați se prevalează în cauză, iar tribunalul a admis acțiunea în temeiul dispozițiilor art. 41 alin. 3 lit.a) din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură T. uri nr.722/2008, încheiat pe anii 2008- 2010, potrivit cărora salariul de bază minim brut la nivelul ramurii transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/lună, este de 700 lei, adică 4,12 lei/oră, salariul fiind stabilit fără alte sporuri, adaosuri ori indemnizații incluse în acesta.
Se constată însă că reclamanții nu solicită aplicarea simplă a dispozițiilor din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură privitoare la salariul de bază minim brut la nivelul ramurii, ci a se lua în considerare acest element, în stabilirea drepturilor lor salariale.
În acest context, trebuie notat că în cuprinsul contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, sunt stabilite minimele de la care trebuie să se pornească în calcularea salariilor angajaților, anume, coeficienții minimi de ierarhizare pe categorii de salariați și salariul de bază minim brut la nivel de ramură. Aceste două elemente, prin înmulțire, conduc la stabilirea salariilor minime pentru fiecare categorie de salariați din cadrul ramurii.
Aceste dispoziții contractuale trebuie avute în vedere în ansamblu, prin raportare și la prevederile literei b) a art.41 alin.3, potrivit cărora părțile implicate în negocierile colective la nivel de grup de unități și unitate vor lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, stipulat la art. 41, pct. (3), lit.a), pentru stabilirea salariului de bază minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de bază minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienții minimi de ierarhizare stabiliți la art. 41, pct. (1) din prezentul contract colectiv de muncă.
În mod evident, aceste prevederi impun o dublă obligație părților ce vor negocia contractele colective de muncă la niveluri inferioare, anume, de a porni în negocieri atât de la salariul minim brut la nivel de ramură, cât și de la coeficienții minimi de ierarhizare.
Nu a fost respectată însă, cu ocazia negocierii contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități și respectiv, la nivel de unitate, obligația de a se lua ca bază de la care pornesc negocierile valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi, ci s-a prevăzut un salariu de bază minim brut negociat mai mic, de 570 lei.
Curtea constată însă că nu poate fi sancționată această omisiune a părților contractante prin admiterea acțiunii.
Aceasta, în primul rând, în contextul în care salariul concret de bază al fiecărui angajat apare ca fiind rezultanta înmulțirii celor două elemente, a salariului de bază aplicat în unitate și a coeficientului de ierarhizare.
Or, reclamanții nu se prevalează de o diferență salarială ce să se contureze din comparația rezultantei înmulțirii elementelor de stabilire a salariului din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură cu rezultanta înmulțirii acelorași elemente din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate.
Ceea ce solicită este a se aplica salariul de bază minim brut la nivel de ramură transporturi la modul de calcul al salariului aplicat efectiv fiecăruia, mod de calcul ce a avut în vedere elementele din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate. Cu alte cuvinte, a se înmulți valoarea salariului de bază minim brut la nivel de ramură transporturi cu coeficienții de ierarhizare prevăzuți în contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate.
Or, o atare interpretare și aplicare a dispozițiilor contractuale invocate de reclamanții intimați nu respectă sensul de ansamblu al contractului, în condițiile în care art. 982 Cod civ. statuează că toate clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă din actul întreg.
Reiese din motivele de recurs formulate și nu a fost contestat de către reclamanți faptul că în contrapartidă la agrearea unui salariu de bază minim brut mai mic în contractul colectiv de muncă la nivel de unitate, la acest nivel s-au stabilit coeficienți de salarizare, aferenți claselor de salarizare, mai avantajoși decât cei minimali din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Concluzia este că negocierea la nivel de grup de unități/unitate a avut în vedere, în ansamblu, cele două elemente de salarizare, privite prin prisma rezultantei, astfel încât invocarea prin acțiune doar a acelui element mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, pentru a fi aplicat elementului mai avantajos din contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități/unitate, nu poate fi primită, semnificând crearea unei legi tertia, pe care părțile nu au avut-o în vedere cu ocazia negocierii.
În plus, trebuie avute în vedere, în interpretarea dispozițiilor art. 41 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, și prevederile de la alineatele 5 și 6, care statuează în sensul că "Pe toată perioada de valabilitate a prezentului contract colectiv, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile semnatare se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale ce vor fi aplicate cu începere de la 1 ianuarie a anului următor.
La nivel de unitate și în cadrul fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili, pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie";.
Or, o interpretare în sensul cerut de reclamanții intimați, de a se lua în considerare în mod individual și necorelat cu celelalte elemente de salarizare, dispozițiile art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură, este în evidentă contradicție cu aceste dispoziții, care fixează negocierilor și o limită superioară, dată de fondul de salarii negociat, stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli. De îndată ce la nivel de grup de unități din transportul feroviar, respectiv de unitate, s-a agreat un anumit salariu de bază minim brut și anumiți coeficienți de ierarhizare, în mod evident, în raport de aceste elemente și de numărul de salariați s-a stabilit și fondul de salarii din bugetul aferent anilor în discuție, astfel încât o solicitare de felul celei din acțiune, făcută fără
considerarea acestui fond de salarii, ignoră dispozițiile contractuale pe care se întemeiază.
Acest mod de interpretare a prevederilor contractuale incidente nu încalcă prevederile art. 8 alin.2 din Legea nr.130/1996, respectiv art.132 alin.3 din Legea nr.62/2011, potrivit cărora contractele colective de muncă nu pot conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celor stabilite prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Interdicția invocată vizează drepturi ale salariaților, or art. 41 alin. 3 lit. a) din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură nu fixează practic un drept în sine al salariaților, format în toate componentele sale, ci doar un element al dreptului la salariu. Dreptul angajatului poartă asupra salariului (art. 39 lit. a) Codul muncii), or nu se afirmă prin acțiune că s-ar fi acordat reclamanților salarii în cuantum mai mic decât cel care ar rezulta, pentru fiecare, din aplicarea elementelor minimale de salarizare din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi.
Așa fiind, Curtea apreciază superfluă cercetarea celorlalte motive de recurs și a apărărilor aferente acestora, recursul conturându-se ca întemeiat pentru considerentele dezvoltate în cele ce preced.
Cât privește precizările la recurs formulate, acestea se situează în afara termenului de declarare a recursului, astfel fiind tardiv formulate și neputând fi luate în considerare, mai cu seamă că nu se invocă niște chestiuni de ordine publică pe această cale, pentru a putea fi luate în considerare în temeiul art. 306 C.proc.civ.
Văzând și prevederile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de pârâta S. N. de T. | F. | de M. | |
"C. | M. "; S.A. împotriva sentinței civile numărul 1665/F | din _ | a |
Tribunalului Bistrița Năsăud pronunțată în dosar numărul_, pe care o modifică în parte, în sensul că respinge petitul privind obligarea pârâtei la plata diferenței dintre drepturile salariale ale reclamanților.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 25 iunie 2013.
PREȘEDINTE, | JUDECĂTORI, | |
I. T. | M. N. | S. D. |
aflat în CO, semnează | aflat în CO, semnează | |
vicepreședintele instanței | vicepreședintele instanței, | |
A. I. A. A. | I. | A. |
GREFIER,
B.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_
Jud.fond. B. R. -I.
