Decizia civilă nr. 3507/2013. Cotestație decizie concediere
| Comentarii |
|
R O M A N I A CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 3507/R/2013
Ședința publică din data de 17 septembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. JUDECĂTOR: I. T.
G.: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul V. Ș. împotriva sentinței civile nr. 306 din 26 februarie 2013 pronunțate de Tribunalul Maramureș în dosar nr._ privind și pe intimata pârâtă S.C. R. M.
S. V. de Sus, având ca obiect contestație împotriva deciziei de concediere.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este realizată.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimatei și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că în cauză pârâta intimată a formulat întâmpinare, înregistrată la dosar la data de 28 august
Instanța apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea reclamantului recurent de judecată în lipsă, formulată prin memoriul de recurs, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 306 din 26 februarie 2013 pronunțată de Tribunalul Maramureș în dosarul nr._
s-a admis în parte cererea formulată și precizată de reclamantul V. Ș. împotriva pârâtei S.C. R. M. S.R.L. și, în consecință s-a anulat decizia nr.98 din_ de încetare a contractului individual de muncă prin acordul părților; s-a dispus reintegrarea reclamantului pe postul deținut anterior deciziei nr. 98 din_ în temeiul contractului individual de muncă nr. 19408/_ și a actului adițional nr. 328 din_ ; pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 2508 lei reprezentând drepturi salariale restante aferente lunilor ianuarie 2012- aprilie 2012. S-au respins pretențiile privind plata salariilor pe lunile iulie - decembrie 2011, a diurnei de 450 Euro și a daunelor morale în cuantum de 25.000 lei, ca nefondate.
Pârâta a fost obligată să-i plătească reclamantului suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut că potrivit contractului individual de muncă nr. 19408 din_ reclamantul a fost angajatul pârâtei pe post de conducător auto, începând cu data de_ .
Conform deciziei nr. 98 din_ emisă de pârâtă, contractul individual de muncă a încetat la data de_ prin acordul părților.
Prin contestație reclamantul a arătat că nu și-a dat niciodată acordul pentru încetarea contractului individual de muncă.
Deși legea nu prevede necesitatea formei scrise a acordului salariatului la încetarea raportului de muncă, în ipoteza în care se contestă existența acestui
acord, angajatorul are obligația de a dovedi prin orice mijloace de probă, faptul că angajatul și-a exprimat liber și neechivoc, verbal sau în scris, consimțământul la încetarea contractului de muncă, conform art. 55 lit. b Codul muncii.
Din probele administrate în speță nu a rezultat că reclamantul și-a exprimat acordul la încetarea contractului de muncă. Susținerea pârâtei conform căreia acordul reclamantului a rezultat din predarea camionului și a actelor a fost infirmată de probele testimoniale administrate în cauză.
Astfel, martorul Mihalca Augustin M. a învederat că, la preluarea camionului pe care-l conducea reclamantul, lucrurile personale ale acestuia se aflau în cabină, semn că nu avusese intenția să înceteze raporturile de muncă.
Imposibilitatea continuării cursei din data de 19-_ din motive de sănătate, invocată de reclamant, a fost confirmată prin certificatele de concediu medical depuse la dosar și de probele testimoniale administrate.
De altminteri, prin întâmpinarea și notele scrise depuse la dosar, pârâta a argumentat emiterea deciziei contestate pe pretinse fapte ale reclamantului ce ar întruni conținutul unor abateri disciplinare: refuzul de a continua cursa, refuzul de a pleca în cursă, etc., afirmând că reclamantul era pasibil de sancționare disciplinară, ceea ce denotă mai degrabă voința angajatorului de a înceta raporturile de muncă cu reclamantul, decât intenția salariatului în acest sens.
Ca urmare, reținând că pârâta nu a dovedit consimțământul reclamantului de a înceta contractul individual de muncă, raportat la dispozițiile art. 55 lit. b Codul muncii, instanța a anulat decizia nr. 98 din_ și, ca efect al anulării acesteia, a dispus restabilirea situației anterioare, prin reintegrarea reclamantului pe postul deținut în temeiul contractului individual de muncă nr. 19408/_ și a actului adițional nr. 328 din_ .
În ce privește drepturile salariale restante pretinse pentru perioada iulie 2011-mai 2012, instanța a reținut următoarele:
Conform actului adițional nr. 328 din_ la contractul individual de muncă, începând de la data de_ salariul tarifar brut al reclamantului s-a majorat de la 670 lei la 1200 lei.
Din cuprinsul statelor de plată depuse la filele 62-64, semnate de reclamant și necontestate, a rezultat că acestuia i s-au achitat integral drepturile salariale pe lunile iulie, august și septembrie 2011.
Statele de plată aferente lunilor octombrie 2011-aprilie 2012 nu au fost semnate de reclamant, dar acesta nu a contestat cuantumul drepturilor salariale consemnate în cuprinsul lor, instanța reținând că acestea însumează 5898 lei.( 6 luni X 878 lei net + 630 lei-aprilie 2012 = 5898 lei).
Însă, potrivit extraselor de cont depuse la filele 72, 74 și 76 dosar, pârâta i-a achitat reclamantului la data de_ suma de 2200 lei cu titlu de salariu, la data de_ - suma de 425 lei, iar la data de_ -suma de 765 lei, cu același titlu.
Ca urmare, în temeiul art. 166 și art. 168 Codul muncii, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 2508 lei reprezentând drepturi salariale restante aferente lunilor ianuarie 2012- aprilie 2012, reținând salariile aferente lunilor iulie 2011-decembrie 2011 inclusiv, au fost achitate.
Instanța a apreciat că reclamantul nu a reușit să probeze cu depozițiile martorilor audiați că sumele ce i s-au achitat ca salarii potrivit celor trei extrase de cont au fost plătite cu alt titlu.
Instanța a respins cererea reclamantului privind obligarea pârâtei la plata diurnei aferente ultimei curse - în cuantum de 450 EURO, constatând că prin dispoziția de plată nr. 325/_ reclamantului i s-a achitat suma de 500 EURO cu titlu de diurnă pentru cursa finalizată la data de_ .
Instanța a respins și cererea privind obligarea pârâtei la plata sumei de
25.000 EURO cu titlu de despăgubiri, reținând că acesta nu a dovedit prejudiciul moral pretins a fi suferit ca urmare a emiterii deciziei contestate.
În temeiul art. 276 Cod procedură civilă, reținând că pretențiile reclamantului au fost admise în parte, instanța a obligat pârâta să-i plătească reclamantului suma de 750 lei cu titlu de cheltuieli de judecată constând în onorariu avocațial, proporțional cu pretențiile admise.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând în temeiul art. 304 pct. 7 si 9, art. 3041C. pr. civilă modificarea în parte a sentinței și admiterea acțiunii formulată și precizată, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-au prezentat din nou aspecte de fapt ale speței, arătându-se că societatea intimată nu a achitat drepturile salariale cuvenite pentru munca prestată în perioada iulie 2011 - mai 2012 și nici diurna cuvenită pentru ultima cursă, fiind aplicabile dispozițiile art. 171 C. muncii. Statele de plată aferente lunilor octombrie 2011 - aprilie 2012 nu au fost semnate de recurent.
Cu probele testimoniale (martorul Mihalca Augustin și martorul Orban Marton), a făcut dovada modalității defectuoase și dolosive de achitare a drepturilor salariale de către societatea intimată, în sensul că acesta vira anumite sume de bani cu titlu de salariu pe card, însă în realitate aceste sume reprezentau decontarea anumitor cheltuieli pe care șoferii le efectuau în cursele realizate pentru intimată, respectiv taxele pentru poduri, parcări, ș.a., care erau avansate de șoferi și decontate ulterior prin card.
Din depoziția martorului Mihalca Augustin, reiese că aceste sume achitate ca salarii potrivit celor trei extrase de cont nu reprezentau drepturi salariale.
Tot în mod greșit instanța de fond respinge cererea privind plata diurnei de 450 euro pentru ultima cursă realizată de recurent, întrucât Dispoziția nr. 325/_, de care se prevalează intimata prin care arată că a achitat diurna de
500 euro, era semnată în alb și completată ulterior de către intimată, însă în realitate acesta sumă de bani nu a fost achitată recurentului, sens în care se face din nou trimitere la depoziția martorului Mihalca Augustin.
Solicită admiterea petitului privind acordarea daunelor morale întrucât prin decizia de concediere atacată recurentului i-au fost afectate grav drepturile fundamentale, precum dreptul la muncă, dreptul la protecția socială a muncii și dreptul la un nivel de trai decent, consfințite de prevederile constituționale sub art. 41 și art. 47 alin. (1), fiind apte a produce un important prejudiciu material dar și moral, care se impune a fi reparat.
Prin atingerea adusă acestor drepturi s-a creat și diminuarea patrimoniului celui care reclamă atingerea și de asemenea, s-au creat grave prejudicii morale. În aceeași măsură au fost încălcate și prevederile art. 44 din Constituție, referitoare la dreptul de proprietate privată, coroborat cu art. 1 din Paragraful 1 din Primul Protocol Adițional la Convenția pentru Apărarea Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale.
Este invocată în același sens jurisprudența Curții de Apel C. .
Este invocată situația specială a recurentului raportat la starea de sănătate precară, întrucât în aceeași perioadă a suferit o intervenție chirurgicală, iar societatea intimată în loc să-l sprijine, l-a îndepărtat ca pe un lucru inutil.
Cu privire la petitul privind plata cheltuielilor de judecată, instanța de fond în temeiul disp. art. 246 C. pr. civilă dispune în mod greșit reducerea acestora.
Pârâta a formulat întâmpinare prin
care a solicitat respingerea recursului formulat, cu menținerea sentinței ca fiind temeinică și legală.
A arătat în motivare că pe lunile iulie, august și septembrie recurentul și-a recunoscut semnătura de pe statele de plată iar pentru perioada octombrie-
decembrie 2011 s-au achitat drepturile salariale cuvenite prin ordine de plată depuse la dosar. Pe perioada octombrie 2011 - aprilie 2012 statele de plată nu au fost semnate de reclamant, însă pentru perioada octombrie -decembrie 2011 instanța a luat în considerare plata salariilor prin ordinele de plată a sumelor pe cardul bancar al reclamantului.
Referitor la achitarea diurnei de 450 euro, se arată că reclamantul și-a primit această diurnă și a semnat de primirea ei pe dispoziția de plată nr. 325. în ce privește solicitarea de daune morale, se arată că este nefondată, nu are nici o justificare, dimpotrivă, solicitarea acestora în cuantumul cerut reprezintă un lucru imoral din partea reclamantului.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererea de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Recursul este întemeiat și urmează a fi admis, cu consecința modificării în parte a sentinței în sensul admiterii petitelor privitoare la plata salariilor aferente perioadei octombrie-decembrie 2011 și a diurnei de 450 euro.
În acest sens, se constată că din pretențiile salariale privitoare la perioada iulie 2011-mai 2012, tribunalul le-a găsit întemeiate doar pe acelea aferente perioadei ianuarie-aprilie 2012.
Deși prin cererea de recurs se reiterează petitul pentru perioada neacordată de tribunal, precizând că salariile nu au fost plătite pentru perioada iulie 2011- mai 2012, prin motivele de recurs se aduce ca justificare faptul nesemnării statelor de plată pentru perioada octombrie 2011-aprilie 2012, desesizându-se astfel implicit recurentul de perioada pentru care statele de plată sunt semnate, anume, iulie-septembrie 2011, ca o recunoaștere a dovezii furnizate pentru această perioadă de către pârâtă prin statele de plată semnate de reclamant.
Rămâne deci a fi analizată sentința doar sub aspectul modului de soluționare a petitului ce vizează perioada octombrie-decembrie 2011.
Pentru această perioadă, neexistând state de plată semnate de reclamant, pârâta a învederat că achitarea drepturilor salariale s-a făcut prin virament bancar, pe cardul reclamantului, depunând extrase de cont și ordine de plată pentru sumele de 2200 lei, 425 lei și 765 lei, datate cu_ ,_ și
_, pe numele reclamantului, cu specificația cv. salarii.
Adiționând aceste sume, rezultă 3390 lei, în condițiile în care salariul trecut pe statele de plată aferente celor trei luni este de 878*3=2631 lei, iar cel corespunzător lunilor octombrie 2011-ianuarie 2012 (asupra cărora impută pârâta această plată) este de 3512 lei, neverificându-se deci o suprapunere totală între aceste sume și nerezultând deci, din acest calcul simplu, o clară achitare a unor salarii în cuantumul precis ce rezultă din chiar statele de plată elaborate de pârâtă.
Această inexactitate se corelează cu depozițiile concordante ale martorilor, care au atestat la unison că se efectua de către pârâtă virarea pe card a sumelor reprezentând decontarea unor cheltuieli aferente transportului (pentru parcări, poduri și alte cheltuieli inerente curselor avansate de către șoferi), cu titlu de salarii. De altfel, martorul Mihalca Augustin a atestat chiar că personal nu a încasat niciodată salariul, care era de 100 euro, dar că șoferii erau obligați să semneze la anumite intervale statele de plată pentru a nu fi concediați.
În condițiile în care s-a probat această inexactitate în modul de decontare a unor sume corespunzând cheltuielilor aferente transportului, avansate de angajați, și care erau decontate prin virarea sumelor pe card cu declararea lor ca salarii, Curtea notează că era în sarcina pârâtei să dovedească faptul că aceste deconturi s-au efectuat în altă formă și că sumele virate pe card, de care se prevalează, corespund cu adevărat achitării salariilor. Cu alte cuvinte, în lipsa dovezilor, este posibil să se fi făcut plăți intitulate generic de plătitor
"contravaloare salarii"; cu ocazia întocmirii ordinului de plată la unitatea bancară, fără ca acest fapt să corespundă neapărat modului de reflectare a acestora în contabilitate.
Aceasta, în condițiile în care angajatorul este cel care deține toate înscrisurile contabile relevante și în raport de dispozițiile art. 272 Codul muncii.
Așa fiind, constatând că prin depunerea extraselor de cont și a ordinelor de plată de care se prevalează pârâta, aceasta nu a dovedit în mod credibil achitarea salariilor aferente perioadei octombrie-decembrie 2011, urmează a fi admis recursul sub acest aspect.
La fel, în ce privește plata diurnei de 450 euro aferentă ultimei curse, Curtea constată că înscrisul prin care pârâta tinde a o dovedi este contestat de recurent nu sub aspectul autenticității semnăturii sale și a datei inserate în cuprinsul său, ci sub aspectul veridicității faptelor pe care le atestă, în condițiile în care, arată acesta, ca o cutumă, șoferilor le era impus a semna în alb aceste chitanțe privind încasarea sumelor din dispozițiile de plată cu privire la diurnă, în avans, anterior efectuării cursei și fără a și primi plata, pe care o primeau apoi ulterior întoarcerii în țară.
Din nou, această circumstanțiere se coroborează cu depozițiile martorilor, care o confirmă, martorul Orban Marton arătând că nici lui nu i s-a plătit ultima cursă și că "sumele cu titlu de diurnă le încasam doar la întoarcerea din cursă după ce întocmeam decontul pe care îl semnam în alb pentru încasarea sumei";. De asemenea, martorul Mihalca Augustin atestă și el faptul că "ultima cursă obișnuia să rămână neplătită";.
Or, în cauză, se contată că deși chitanța de pe verso-ul dispoziției de plată nr. 325/_ este semnată de către reclamant și datată cu_, acest aspect de fapt se contrazice cu înseși susținerile pârâtei, care arată, prin întâmpinarea depusă la fond, că "la data de_ reclamantul a procedat în același mod, lăsând autocamionul încărcat la C. și a refuzat să plece cu autocamionul la descărcat la Găești, pe motivul că i s-ar fi refuzat eliberarea unei adeverințe de la birou pentru a-și accesa un credit. Din discuțiile telefonice avute cu administratorul societății cu acea ocazie a cerut să fie înlocuit de pe mașina pe care lucra, invocând că nu mai dorește să lucreze la societatea noastră … nedepunând nici un fel de cerere în tot acest timp. … din data de_ și până în data de_ Vastavari S. nu s-a mai prezentat la serviciu, nu a făcut nici un fel de cerere sau vreo solicitare motivată";.
Ca atare, se contrazic susținerile pârâtei cum că reclamantul nu s-a mai prezentat la sediul acesteia în data de_ cu cele că a semnat la_ chitanța privind încasarea sumelor din dispoziția de plată cu privire la diurnă.
Coroborând aceste date, Curtea concluzionează că nu este reală atestarea privitoare la încasarea diurnei aferente ultimei curse efectuate de către reclamant, acesta fiind silit a o face în considerarea raporturilor de subordonare față de angajator și a ascendentului pe care astfel angajatorul îl are asupra sa, care, în astfel de condiții, se manifestă sub forma unei amenințări implicite cu concedierea pentru ipoteza în care angajatul nu agreează o practică impusă de angajator. Este raționabilă o astfel de temere din partea angajatului că dacă va face discuții asupra unei atari practici nelegale a angajatorului (de a solicita chitanțe eliberatoare fără a se fi produs faptul plății drepturilor bănești ale salariatului), va fi supus unor șicane sau chiar va fi concediat. De altfel, în cauză, chiar s-a dispus concedierea reclamantului, prin emiterea unei decizii nelegale de constatare a încetării contractului individual de muncă al acestuia prin acord, fără însă a exista un atare acord din partea angajatului, dovedibil.
Prin urmare, sub acest aspect devin aplicabile dispozițiile art. 1216 Noul Cod Civil, ce reglementează violența ca viciu al consimțământului, care lipsește
de eficiență consimțământul dat astfel, în cauză, cel privitor la atestarea falsă a primirii diurnei în sumă de 450 euro, aferentă ultimei curse efectuate de reclamant, rămânând deci ca pârâta să fie obligată și la această plată în favoarea reclamantului.
Un alt motiv de recurs vizează plata daunelor morale.
Acesta nu este întemeiat, în condițiile în care chiar și prin cererea de recurs, acest petit este motivat tot prin referire la prejudiciul material încercat de reclamant ca urmare a încălcări dreptului său la muncă și la un trai decent prin nelegala sa concediere. Sunt evocate la modul generic grave prejudicii morale, dar acestea nu sunt indicate în concret, pentru ca instanța să le poată analiza și cuantifica pecuniar. De altfel, în final, tot încălcarea dreptului de proprietate este cea care justifică, în opinia recurentului, acordarea de daune morale, or în sine, producerea unui prejudiciu material se impune a fi reparată prin acordarea de daune materiale, ceea ce instanța de fond a și dispus.
Pe de altă parte, acceptând că orice situație de nelegală încetare a contractului individual de muncă dispusă de angajator atrage pentru angajatul vizat o stare de puternic disconfort, sentimentul de a fi nedreptățit și întreaga gamă de trăiri negative aferente acestei situații, Curtea notează că prejudiciul moral conturat în legătură cu acestea a fost reparat prin chiar anularea concedierii, această măsură fiind îndestulătoare și eficientă pentru recâștigarea stimei de sine a reclamantului și pentru înlăturarea suferinței create prin resimțirea unei nedreptăți din această perspectivă, fiind o suficientă măsură de satisfacție și sub aspect moral, tocmai prin constatarea caracterului nelegal al acesteia. Starea precară de sănătate pe care o evocă reclamantul nu s-a dovedit și nici nu s-a invocat a fi o consecință a concedierii.
În acest sens se reține și o largă și notorie practică a CEDO, care în rare cazuri acordă satisfacție morală sub formă pecuniară, în cele mai multe cazuri constatând că prejudiciul moral este reparat prin însăși constatarea comportamentului nelegal al statului (mutatis mutandis, al angajatorului), mai ales acolo unde se acordă și reparații pecuniare pentru daune materiale, așa cum s-a procedat și în cauza de față. Raționamentul este similar în cauză, sens în care Curtea se raportează și la această practică a Curții de la Strasbourg, ca un argument în soluționarea acestui motiv de recurs.
Ultimul motiv de recurs se referă la cheltuielile de judecată aferente fondului, reduse la jumătate de către prima instanță. Nu sunt dezvoltate argumente însă de către recurent sub acest aspect.
Constatând că, în urma modificării sentinței prin prezenta decizie, se majorează cuantumul pretențiilor admise, Curtea va reaprecia cheltuielile de judecată aferente fondului ce trebuie imputate pârâtei, la cuantumul de 1000 lei, considerat proporțional cu măsura în care, în acest fel, au fost admise pretențiile reclamantului din ansamblul acestora. Aplicabile sunt dispozițiile art. 274 și 276 C.proc.civ.
Vor fi menținute dispozițiile sentinței care nu au fost vizate prin cererea de recurs.
În raport de prevederile art. 312 alin. 1-3 și ale art. 304 pct. 9 și 304 ind. 1 C.proc.civ.,
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Admite recursul declarat de reclamantul V. Ș. împotriva sentinței civile nr. 306 din_ a T. ui Maramureș pronunțată în dosar nr._, pe care o modifică în parte în sensul că admite petitele privind obligarea pârâtei
S.C. R. M. S.R.L. la plata în favoarea reclamantului a salariilor aferente perioadei octombrie-decembrie 2011 și a diurnei de 450 euro.
Obligă pârâta la plata sumei de 1.000 lei în favoarea reclamantului, cu titlu de cheltuieli de judecată în primă instanță.
Menține restul dispozițiilor sentinței care nu contravin prezentei decizii. Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 17 septembrie 2013.
PREȘEDINTE JUDECĂTORI
D. C. G. N. M. I. T.
G. ,
N. N.
în concediu medical, semnează prim grefier,
M. LENA T.
Red.I.T/dact.V.R. 2ex./_
Jud.fond: Brîndușa G.
