Decizia civilă nr. 4081/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
Dosar nr. _
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
DECIZIA CIVILĂ NR. 4081/R/2013
Ședința publică din data de 22 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: A. B.
S-au luat în examinare recursurile declarate de către reclamanții HARA C. și P. T. și de către pârâții S. N. DE T. F. DE M. C.
M. SA, S.N.T.F.M. "C. M. " SA - S. T. împotriva sentinței civile nr. 9022 din 27 mai 2013 a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică se prezintă reprezentanta reclamanților recurenți, avocat M. C. A. C., în substituirea avocatului titular Vanca Patricia, lipsă fiind celelalte părți.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care reprezentanta reclamanților recurenți învederează instanței faptul că acestora li s-a comunicat sentința civilă nr. 13379 din_ a Tribunalului C., pronunțată în dosarul nr._, prin care s-a admis cererea de completare a dispozitivului sentinței civile recurate în prezentul dosar, la data de_, iar părților adverse în datele de 02 și respectiv_ și nu are cunoștință să se fi formulat recurs împotriva acestei hotărâri. Nu are cereri de formulat sau excepții de invocat.
Nefiind cereri prealabile de formulat sau excepții de invocat, Curtea constată cauza în stare de judecată, declară închisă faza probatorie și acordă cuvântul pe fond asupra recursurilor.
Reprezentanta reclamanților recurenți solicită admiterea recursului declarat de aceștia, menținerea în parte a sentinței civile recurate, criticând hotărârea instanței de fond sub aspectul acordării dobânzii legale, solicitând plata acestor dobânzi legale pentru fiecare sumă începând cu data scadenței fiecărei sume în parte și până la plata integrală și efectivă, cu rata inflației. De asemenea acordarea dobânzii legale nu este incompatibilă cu actualizarea debitului, din contră, acolo unde sunt solicitate ambele, ambele pot fi acordate.
Cu privire la recursul declarat de pârâte solicită respingerea acestuia ca nefondat și obligarea pârâtelor la plata cheltuielilor de judecată, susținând pe larg motivele invocate în întâmpinare. Cu privire la prescripția dreptului la acțiune solicită respingerea acesteia și apreciază că în mod corect instanța de fond a stabilit natura acestor drepturi ca fiind una salarială.
Curtea reține cauza în pronunțare.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9022 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._
s-a admis acțiunea formulată și precizată de către reclamanții HARA C. și P. T. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA și S. N. DE T. F. DE
M. "C. M. "; SA - S. C. M. C. .
Pârâții au fost obligați să plătească reclamanților salariul suplimentar pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv, actualizat cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material aferent
"Zilei F. ului"; pentru anul 2010 echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâta a fost obligată să plătească reclamanților ajutorul material acordat cu ocazia sărbătorilor de Paști și Crăciun pentru anul 2010, echivalent cu un salariu de bază la nivelul clasei I de salarizare, actualizat cu dobânda legală calculată de la data introducerii acțiunii și până la plata efectivă.
Pârâții au fost obligați să plătească reclamanților suma de câte 500 lei cu titlu de cheltuieli de judecată, reprezentând onorariu avocațial.
Pentru a hotărî astfel prima instanță a reținut, referitor la excepția prescripției și a autorității de lucru judecat, că în speță s-a formulat precizare de acțiune, restrângându-se practic acțiunea doar cu privire la drepturile cu privire la care nu s-a pronunțat nicio altă sentință și nu s-a împlinit termenul de prescripție prevăzut de art. 268 lit. c din Codul muncii, aplicabil în speță, întrucât este vorba de drepturi salariale.
Din contractele colective de muncă aplicabile reclamanților și pârâtei, din care au fost depuse extrase la dosarul cauzei, a rezultat că reclamanții au fost îndreptățiți la sumele de bani solicitate prin prezenta acțiune. Fiind o contraprestație a muncii prestate acordarea acestor drepturi nu poate să fie condiționată de realizarea de venituri de către pârâți.
Având în vedere deci, că reclamanta a fost obligată să plătească reclamanților drepturile solicitate prin cererea de chemare în judecată, și nu a făcut proba acestor drepturi deși îi revenea această obligație potrivit art. 272 din Codul muncii, instanța a admis acțiunea în temeiul art. 40 alin. 2 lit. d din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamanții HARA C. și P.
T. și pârâții S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA și S.N.T.F.M. "C.
M. " SA - S. T. .
Pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA, S.N.T.F.M. "C. M.
" SA - S. T.
a solicitat a solicitat admiterea acestuia, desființarea sentinței sus menționate și pe fond respingerea acțiunii reclamanților Hara C. și P. T. .
În motivarea recursului, a arătat că critică soluția instanței referitor la excepția ridicata și anume prescrierea dreptului la acțiune. Potrivit art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, în cazul neexecutării contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate în termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având în vedere data sesizării instanței, respectiv octombrie 2012, solicită să se constate că dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție pentru neexecutarea întocmai a contractului colectiv de munca pe anul 2010.
În materia jurisdicției muncii există reglementari specifice privitoare la termenele de prescripție extinctivă, respectiv dispozițiile art.268(283) din Codul Muncii valabil la acea data.
Din examinarea comparativă a dispozițiilor cuprinse la art.268 alin. l lit. c și art.268 alin. l, lit. e din Codul Muncii s-ar părea ca exista o contradicție.
Astfel, deși la art.268 alin. l, lit. c se prevede că termenul de prescripție pentru plata unor drepturi salariale este de 3 ani,totuși la art.268 alin. l, lit. e se prevede că termenul de prescripție pentru revendicarea unor drepturi stipulate în
contractele colective este de 6 luni, deși contractele colective reglementează inclusiv drepturi salariale.
Contradicția este numai aparenta și ea rezulta din folosirea exclusiva a metodei de interpretare gramaticala(semantica termenilor folosiți).Or, după cum este unanim cunoscut, există mai multe metode de interpretare a legii(sistematica, teleologica, logica).
Interpretând sistematic dispozițiile cuprinse în art.268 alin. l lit. c și e din Codul Muncii rezultă cu evidenta intenția legiuitorului de a supune termenului de prescripție de 3 ani, acțiunile prin care se solicită plata unor drepturi salariale, indiferent de izvorul juridic al acestora-contractul individual de muncă, contractul colectiv de muncă sau dispoziții legale.
De altfel, o interpretare contrară ar conduce la situații juridice absurde, drepturile salariale fiind reglementate atât prin contractul individual de muncă sau dispoziții legale, cât și prin contractul colectiv de munca, astfel încât ar fi absurd să se accepte că pentru aceeași situație juridica, legiuitorul a prevăzut două soluții diferite.
Prin urmare, termenul de 6 luni prevăzut la art.268 alin. l lit. e din Codul Muncii este aplicabil în toate cazurile în care se solicită executarea unor clauze ale contractului colectiv de muncă, cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale, ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
În cazul de față, reclamantul a solicitat executarea unei clauze din contractul colectiv de munca și prin urmare, este necesar a determina dacă aceste clauze invocate reglementează drepturi salariale sau drepturi ce nu pot fi considerate ca au o astfel de natură juridică.
Plecând de la semantica termenilor ce compun sintagma "drepturi salariale", e constată că nu orice sumă de bani cuvenită sau stipulată în favoarea angajatului face parte din categoria "drepturilor salariale", doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de "salariu".
Este de observat că legiuitorul nu a folosit sintagmele "drepturi bănești", "venituri", "drepturi" sau "sume de bani", ci sintagma"drepturi salariale".
Astfel "salariu" este definit în Codul Muncii la art.154 alin. l, ca reprezentând "contraprestația muncii depusă de salariat în baza contractului individual de muncă", iar art.155 din Codul Muncii, denumit "elementele salariului", enumera componentele acestei noțiuni, respectiv: "salariul cuprinde salariul de baza, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adausuri ".
Atâta timp cât termenul "salariu"este definit ca atare în Codul Muncii, fiind enumerate elementele acestuia, rezultă că în stabilirea semnificației "salariu" trebuie avut în vedere sensul juridic al acestei noțiuni, astfel cum este definit de art.155 din Codul Muncii, text ce face parte din Titlul IV al acestui act normativ, denumit "Salarizarea".
Dispozițiile Codului Muncii permit acordarea către angajat și a altor drepturi, fie bănești, fie de alta natură, dar care nu fac parte din salariu, neavând astfel natura juridică de "drepturi salariale".
Aceasta înseamnă că, fie prin contractul individual de muncă, fie prin contractul colectiv de muncă pe lângă salariu, părțile pot negocia și stabili acordarea unor drepturi sau avantaje suplimentare ( fie în bani, fie sub alta formă).
De asemenea art. 229 din Codul Muncii ce reglementează obiectul contractelor colective de muncă prevede că prin astfel de contractele stabilesc clauze privind condițiile de muncă, salarizarea, precum și alte drepturi și obligații ce decurg din raporturile de muncă".
Legiuitorul face în mod expres diferența între conceptul "salarizare"(ce nu poate fi interpretat altfel, decât prin prisma dispozițiilor din Titlul IV al Codului
Muncii) și "alte drepturi ce decurg din raportul de muncă", ceea ce înseamnă că se permite acordarea unor drepturi bănești cu altă natura juridica decât aceea de salariu.
Prin urmare drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu, chiar dacă sunt prevăzute sub forma bănească, nu fac parte din categoria "drepturi salariale".
Dacă legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat, cu excepția celor prevăzute la art.160 din Codul Muncii să facă parte sau să fie considerate "drepturi salariale", atunci le-ar fi reglementat în cadrul Titlului IV, intitulat "Salarizarea" sau ar fi definit altfel noțiunea de "salariu".
Cum din analiza făcută mai sus rezultă că sintagma"drepturi salariale" se referă la salariul de baza, sporuri, adausuri, rezultă că orice sumă de bani stipulată în contractele colective de muncă care nu se încadrează în rândul elementelor salariului(enumerate clar la art.160 din Codul Muncii) trebuie cerută în instanța în cadrul termenului de prescripție de 6 luni (regula în cazul contractelor colective) și nu de 3 ani (excepția în cazul contractelor colective).
2.Sentința este criticabilă și în privința hotărârii instanței privind fondul cauzei, având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită drepturi bănești, plata primei de Paști pentru 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010, plata primei de Crăciun pe anul 2010, salar suplimentar pe anul 2010, C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anul 2010-2011 ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate pentru anul 2010 .
Învederează instanței că, la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă, FNFMC, FSRV) și reprezentanții conducerii executive a S. C. M. SA.
Reprezentanții salariaților - sindicatele reprezentative, au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, recunoscând buna credință a patronatelor semnatare, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamantul și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă la nivel de Grup de unități feroviare, învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
Ori, C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea
ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar. Până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale, recurentei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente anilor 2007, 2008 și 2009, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
Raportat la dispozițiile art. 247 din Codul muncii obligația legală de a aplica dispozițiile contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior incumbă doar în cazul în care la nivel de angajator nu există încheiat contract colectiv de muncă. De asemenea, dispozițiile art. 37 din Codul Muncii, dispun faptul că "drepturile și obligațiile privind relațiile de muncă dintre angajator și
salariat se stabilesc, prin negociere, în cadrul contractelor colective de muncă și al contractelor individuale de muncă".
Din examinarea temeiului legal, respectiv art.30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. rezultă că "pentru munca desfășurata în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi" un salariu suplimentar și nu" va primi" echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv . Salariul suplimentar se poate acorda și trimestrial, în baza hotărârii Consiliului de administrație luata cu acordul delegaților aleși ai sindicatelor. În acest caz cuantumul anual al salariului suplimentar va fi echivalent cu un salariu de baza mediu lunar realizat.
Din veniturile realizate fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar".
După cum rezultă din cuprinsul textului de mai sus, convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificându-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, părțile nu au înțeles să stabilească în termeni preciși,lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salariu, respectiv obligația societății de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
Aceste trimiteri trebuie corelate însă cu modul de funcționare a oricărei societăți comerciale și cu principiile evidentelor contabile în cadrul acestora.
Altfel, ar fi absurd să se interpreteze că intenția părților a fost aceea că indiferent de circumstanțe din veniturile realizate societatea să aloce un anumit
procent pentru plata acestor salarii suplimentare. Aplicând un astfel de raționament s-ar ajunge la situația ipotetica în care veniturile societății să fie mai mici decât cheltuielile(cum este de fapt situația în speță), dar u toate acestea să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare cu riscul creării insolvabilității societății ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plații salariilor curente.
Având în vedere considerentele expuse interpretarea ce poate fi dată dispozițiilor art.30 din contractul colectiv la nivel de unitate pe anii 2009 și 2010, este în sensul că dreptul la acordarea celui de-al 13-lea salar era afectat de condiție, respectiv sub condiția obținerii unor venituri suficiente pentru a constitui fondul necesar alocării acestui salariu suplimentar ceea ce nu a fost cazul întrucât veniturile societății sunt constituite exclusiv din venituri proprii și nu din alocații bugetare, iar în anii 2009 și 2010 veniturile nu au asigurat nici măcar acoperirea tuturor cheltuielilor, astfel încât anii fiscali în cauză au fost încheiați în pierdere.
Față de aceste considerente, solicită admiterea recursului și în subsidiar respingerea acțiunii reclamanților intimați ca prescrisă și inadmisibilă.
În drept invocă prevederile: art.304 (8,9) C. pr. civila, art.268, 160 Codul Muncii, prevederile CCM 2009, actului adițional de prelungire a contractului pe anul 2010.
Reclamanții HARA C. și P. T.
au solicitat admiterea recursului și modificarea în parte a sentinței recurate, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea recursului, recurenții au arătat că critică hotărârea instanței de fond exclusiv sub următoarele aspecte:
Cu privire la acordarea dobânzii legale doar de la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Recurenții au solicitat, prin acțiunea introductivă, plata dobânzii legale aferente fiecărei sume/petit începând cu data scadenței fiecărei sume în parte și pana la plata integrală și efectivă.
Instanța de fond omite să analizeze acest petit acordând, pentru fiecare petit, dobânda legală doar de la data introducerii acțiunii, fără însă a argumenta în niciun fel considerentul pentru care procedează astfel, deci, pentru care, aparent, respinge solicitarea din acțiunea introductivă.
În condițiile în care nu se acordă dobânda legală de la data scadentei fiecărei sume în parte, recurenții înregistrează o însărăcire fără justă cauză în timp ce pârâtele se îmbogățesc fără justă cauză în dauna recurenților cu sumele care trebuiau achitate către ei, dar care au fost folosite în folosul pârâtelor. Ori, este vorba despre o perioadă de aproape 2 ani de zile (până la introducerea acțiunii), fiind injust și inechitabil de a fi lipsit de accesoriile debitului.
Totodată, pârâtele sunt în culpă pentru neachitarea la scadență a sumelor respective, așadar, de la data producerii faptului prejudiciabil datorează și accesoriile.
Cu privire la cererea de acordare a actualizării debitului cu rata inflației de la data scadenței fiecărei sume aferente fiecărui petit până la data plății integrale și efective, menționat expres în precizarea de acțiune făcută în temeiul art. 132 C. proc.civ. (depusă pentru termenul din_ ).
În cazul în care nu s-ar complini această lipsă pe calea cererii de completare a hotărârii judecătorești, sau, în eventualitatea în care aceasta ar fi respinsă, înțelege să investească instanța de recurs și cu acest petit.
Rata inflației este mai mare și mai amplă decât însăși dobânda legală !
Necesitatea actualizării debitului cu rata inflației rezulte și din principiul reparării integrale a prejudiciului. Ori, neplata drepturilor salariale a creat un evident prejudiciu care necesită a fi reparat prin acordarea debitului cu toate accesoriile sale, cu atât mai mult cu cât inflația este un lucru incontestabil, este vorba despre o impreviziune care nu poate și nu trebuie sa fie imputată recurenților și suferită de aceștia.
II. De asemenea, acordarea dobânzii legale nu este incompatibilă cu actualizarea debitului, din contra, acolo unde sunt solicitate ambele, ambele pot fi acordate.
În acest sens sunt și dispozițiile art. 166 alin. 4 din C. Muncii (art. 161 alin. 4 din vechiul C. Muncii sub imperiul căruia trebuiau achitate sumele solicitate), dispozițiile și practica judiciară din materie de concediere, unde, în caz de reintegrare, se acordă și sumele indexate, majorate și dobânda - face astfel trimitere la dispozițiile art. 80 alin. 1 C. Muncii.
În drept: art. 299 și urm., art. 242 C. proc. civ., textele de lege invocate în prezentul script și în fond.
Reclamanții HARA C. și P. T. au formulat întâmpinare
prin care au solicitat admiterea recursului și respingerea recursului formulat de pârâtă.
Pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA a formulat întâmpinare
prin care a solicitat respingerea recursului formulat de reclamanți.
Analizând actele și lucrările dosarului, din perspectiva criticilor formulate în cererile de recurs și a apărărilor formulate, Curtea reține următoarele:
Cu privire la recursul formulat de pârâta S. N. DE T. F. DE M. C. M. SA:
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se
subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului, se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
Sub raportul motivelor de fond, se reține că, dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006- 2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în
cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
În conformitate cu prevederile art. 241 alin.1, lit.b Codul muncii (în forma anterioară intrării în vigoare a Legii nr.40/2011) "clauzele contractelor colective de muncă produc efecte…. pentru toții salariații încadrați la toți angajatorii care fac parte din grupul de angajatori pentru care s-a încheiat contractul colectiv de muncă la acest nivel";.
De asemenea, art. 238 din Codul muncii (în aceeași formă) enunță interdicția reglementării prin contracte colective de muncă a unor dispoziții la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior.
Dispoziții similare sunt prevăzute și în art. 8 și art. 11 din Legea nr.
130/1996 (în vigoare până în_ ).
Drept urmare, Curtea apreciază că în conformitate cu aceste prevederi legale, care consacră forța obligatorie a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, trebuie interpretat art. 247 Codul muncii, care enunțând că "în cazul în care la nivel de angajator … nu există un contract colectiv de muncă, se aplică contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior";, nu înlătură posibilitatea coexistenței unor contracte colective de muncă încheiate la nivele diferite.
Art. 247 din Codul muncii nu poate da naștere unei interpretări "per a contrario"; în sensul că existența unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel inferior (de unitate) împiedică aplicarea unui contract colectiv de muncă încheiat la nivel superior, după cum susține recurenta, deoarece însăși legiuitorul a reglementat posibilitatea încheierii unor contracte colective de muncă la diferite nivele ca expresie a formelor de dialog social.
Prin urmare, prin art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008 aplicabil și la nivelul unității pârâte s-a stabilit dreptul salariaților de a beneficia de un salariu suplimentar.
Acordul colectiv menționat se aplică conform art.4 de la data înregistrării respectiv_, producând efecte timp de 24 de luni.
Prin actul adițional nr. 370/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost extinsă la 48 de luni de la data înregistrării, ceea ce înseamnă că produce efecte de la_ până la_, așadar și pentru anii 2009 și 2010.
În fine, prin actul adițional nr. 629/_, aplicabilitatea acestui contract colectiv a fost prelungită până la data de_ .
Astfel, temeiul acordării drepturilor pretinse prin acțiune rezidă în contractul colectiv de muncă menționat, căruia nu i se poate opune contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul inferior, conform art. 238 Codul muncii, care nu putea să reducă drepturile cu caracter minimal stabilite la nivel de grup de unități.
Acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept, și nu o facultate a angajatorului după cum rezultă din Contractul colectiv de muncă la nivel de grup de unități din transportul feroviar pe anii 2006-2008, aplicabil în cauză.
Astfel, art. 30 alin. 1 din Contractul colectiv de muncă menționat precizează că: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, art. 30 alin. 3 precizează că :" Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului pentru salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar";.
Din modul de formulare neechivoc și nesupus altei condiții decât desfășurarea ireproșabilă a activității rezultă caracterul pur și simplu al acestui drept pretins prin acțiune, precum și obligația părților de a constitui un fond suplimentar de salarii independent de profit, noțiune diferită de cea utilizată în contract, și anume venituri.
Pentru aceste motive, având în vedere că fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie tocmai prin reținerea unui procent de 10% din cadrul fondului de salarii realizat lunar, se reține că neaprobarea bugetului și lipsa fondurilor necesare plății drepturilor salariale ce fac obiectul prezentei acțiuni nu pot prezenta relevanță în speță.
Aspectele invocate de către recurentă prin motivele de recurs, privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale și neîndeplinirea criteriilor și indicilor de performanță nu pot fi reținute ca o justificare pentru neexecutarea acestor obligații contractuale și pentru faptul că acestea au fost asumate în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative ulterior adoptării actelor normative menționate prin recursurile formulate.
Pentru considerentele expuse anterior, Curtea de Apel în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., va respinge recursul formulat de pârâtă.
Cu privire la recursul formulat de reclamanții HARA C. și P. T.
.
Prin sentința civilă nr.13379 pronunțată de Tribunalul Cluj la data de 23 septembrie 2013 a fost admisă cererea de completare a hotărârii judecătorești formulate de reclamanți, fiind obligați pârâții la plata către aceștia a sumelor datorate actualizate prin aplicarea indicelui de inflație calculat de la data scadenței fiecărei plăți și până la achitarea definitivă a debitului.
Ca atare, acest motiv de recurs a rămas fără obiect, recurentul urmând calea imperativă prevăzută de art.281 ind.2 C.pr.civilă.
În ceea ce privește restul criticilor formulate prin recursul reclamanților, privind acordarea cumulată a dobânzilor calculate de la data scadenței fiecărei plăți și până la achitarea definitivă a debitului, Curtea reține că acestea sunt nefondate.
Este adevărat că cele două tipuri de despăgubiri solicitate - dobânzi și inflație - nu au aceeași natură juridică, însă acest fapt nu înseamnă că cele două se pot cumula pentru acoperirea aceluiași debit.
Curtea reține că, în acest caz, prejudiciul este creat prin întârzierea obligației de plată, fiind așadar justificată acordarea daunelor moratorii.
În concret însă, trebuie avut în vedere că acest prejudiciu putea fi creat în două moduri - fie reclamanții ar fi putut economisi aceste sume, beneficiind de dobândă, fie ar fi putut achiziționa anumite bunuri, lucru pe care nu îl mai pot face în prezent datorită devalorizării leului. În nici în caz însă nu puteau utiliza sumele de bani datorate în ambele moduri, pentru a putea pretinde repararea prejudiciului în ambele moduri. Ca atare, ei sunt îndreptățiți fie la dobânda legală, fie la actualizarea cu rata inflație, având alegerea de a solicita modalitatea de despăgubire mai favorabilă.
Pe de altă parte, Curtea reține că, în principiu, dobânda legală cuprinde și rata inflației, deci și despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin deprecierea monedei naționale în perioada dintre data exigibilității creanței și data plății. Așa fiind, actualizarea creanței în funcție de rata inflației, nu poate fi cumulata cu
dobânda legala atunci când aceasta include și rata inflației. Altminteri, ar însemna sa se repare de doua ori același prejudiciu.
În consecință, față de cele de mai sus, Curtea, în temeiul art.312 alin.3 raportat la art.304 pct.9 C.pr.civ., va respinge și recursul formulat de reclamanți.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E:
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamanții HARA C. și
P.
T.
și pârâta S.
N.
DE T.
F. DE M. "C. M. "; SA și
S.
N.
DE T.
F.
DE
M.
"C. M. "; SA - S. T.
împotriva sentinței civile nr. 9022 din_ a Tribunalului C. pronunțată în dosar nr._, pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din_ .
PREȘEDINTE
JUDECĂTORI
I. T.
D.
C.
G.
N.
M.
GREFIER
B.
Red.D.C.G./dact.V.R.
2ex./_
Jud.fond: B. G. Z.
