Decizia civilă nr. 4151/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
Secția I Civilă
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ NR. 4151/R/2013
Ședința publică din data de 28 octombrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: D. C. G. JUDECĂTOR: I. T.
JUDECĂTOR: N. M. GREFIER: S. -D. G.
S-a luat în examinare recursul declarat de pârâții C. LOCAL B. și
P. M. B. împotriva sentinței civile nr. 1803/F din 18 iunie 2013 pronunțate de Tribunalul B. -Năsăud, în dosar nr._, privind și pe intimata reclamantă G. E., precum și pe intimatul pârât GRUP Ș. A. B.
, având ca obiect litigiu de muncă - drepturi bănești - Legea nr.330/2009.
La apelul nominal făcut în ședință publică se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursul este declarat și motivat în termen legal, a fost comunicat intimaților și este scutit de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei, după care se constată că la data de 28 octombrie 2013, s-a depus la dosar întâmpinare de către reclamanta intimată, prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților de judecată în lipsă, o reține în pronunțare în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 1803/F din 18 iunie 2013 a Tribunalului B. - Năsăud pronunțată în dosar nr._, a fost admisă acțiunea formulată de reclamanta Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. în numele și pentru membrul de sindicat G. E. și în consecință a fost obligat pârâtul G. Ș. A. B. să calculeze și să plătească membrului de sindicat drepturile salariale restante rezultate din aplicarea dispozițiilor Legii nr. 221/2008, reprezentând diferența dintre salariul efectiv încasat și cel datorat în conformitate cu prevederile Legii nr.221/2008, pentru perioada 08 decembrie 2009 - 31 decembrie 2009, sume actualizate cu indicele de inflație la data plății efective; au fost obligați pârâții C. Local al municipiului B. și P. muncipiului B. să asigure finanțarea pârâtului G. Ș. A. B. privind fondurile necesare plății sumelor restante datorate. Fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele
:
Membrul de sindicat face parte din rândul personalului din învățământul preuniversitar și, conform mențiunilor din carnetul de muncă și a adeverinței depuse la dosar, a funcționat în cadrul pârâtei de rândul 1, salarizarea sa fiind reglementată de dispozițiile Legii nr. 128/1997, modificată și completată prin
Ordonanța de urgență a Guvernului nr. 8/2000, act normativ care a stabilit că salariul de bază se determină pe baza următoarelor elemente: 1. valoarea coeficientului de multiplicare 1,000, care se stabilește anual prin hotărâre de Guvern și 2. coeficientul de multiplicare specific în raport de funcție, de nivelul studiilor și de vechimea în învățământ, prevăzut în anexele, parte integrantă a ordonanței. Anexele au cunoscut modificări succesive, urmare a creșterii anuale a valorii coeficientului de multiplicare 1,000 și a modificării coeficienților de multiplicare pentru funcțiile didactice, modificări realizate printre alte acte normative și în baza Ordonanței Guvernului nr. 15/2008. Această ordonanță a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, act normativ conform căruia începând cu 1 octombrie 2008 salariile personalului didactic din învățământul universitar și preuniversitar, a personalului cu funcții didactice auxiliare din
învățământ au cunoscut o creștere semnificativă, urmare a majorării valorii coeficientului de multiplicare. Astfel, pentru personalul didactic din învățământul universitar și pentru funcțiile didactice auxiliare din învățământ valoarea coeficientului de multiplicare pe perioada 1 octombrie - 31 decembrie 2008 a crescut de la 244,061 lei la valoarea de 400 lei.
Această lege nu a fost pusă în executare de către angajator, nefiind alocate fonduri pentru creșterea efectivă a coeficientului de multiplicare așa cum rezultă din adeverința eliberată de unitatea școlară.
Prin acte normative succesive, de forță juridică inferioară legii, s-a încercat justificarea refuzului de a se pune în aplicare Legea nr. 221/2008, însă ordonanțele de urgență adoptate de guvern au fost ulterior fie respinse, fie declarate neconstituționale după cum urmează:
Prin O.U.G. nr. 136/2008, adoptată în ziua publicării legii menționate și publicată la 31 octombrie 2008, s-a prevăzut că în perioada octombrie-decembrie 2008 valoarea coeficientului de multiplicare 1,000 a salariilor personalului didactic se stabilește la 266,026 lei, respectiv 299,933 lei, cu mult sub nivelul prevăzut de lege.
Prevederile ordonanței de urgență au fost declarate ca fiind neconstituționale prin decizia nr. 1221 din 12 noiembrie 2008 a Curții Constituționale, cu motivarea că "adoptarea de către Guvern a Ordonanței de urgenta nr. 136/2008 nu a fost motivata de necesitatea reglementarii intr-un domeniu in care legiuitorul primar nu a intervenit, ci, dimpotrivă, de contracararea unei masuri de politica legislativa in domeniul salarizării personalului din învățământ adoptata de Parlament. Așa fiind, în condițiile in care legiuitorul primar a stabilit deja prin Legea nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008 privind creșterile salariale ce se vor acorda in anul 2008 personalului din învățământ, publicata in Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 730 din 28 octombrie 2008, condițiile si criteriile de acordare a acestor creșteri salariale, Guvernul, prin intervenția sa ulterioara, intra in conflict cu prevederile art. 61 alin.
din Constituție, potrivit cărora "Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului roman si unica autoritate legiuitoare a tarii
";.
Ulterior, O.U.G. nr. 136/2008 a fost respinsă prin Legea nr. 57/2009.
În ciuda statuărilor Curții Constituționale, alte ordonanțe de urgență succesive au fost adoptate de către guvern, în scopul de a înlătura prevederile
O.U.G. nr. 15/2008, aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, respectiv
O.U.G. nr. 151/2008 și O.U.G. nr. 1/2009, ambele declarate ca fiind neconstituționale.
Este lipsită de relevanță împrejurarea că prevederile O.U.G. nr. 31/2009 și 41/2009, care reiau și modifică dispozițiile actelor normative anterioare, declarate ca fiind neconstituționale, nu au mai fost analizate pe fond de către
Curtea Constituțională, excepțiile devenind inadmisibile prin prisma faptului că la data controlului de constituționalitate ele au fost abrogate.
Nu poate fi acceptată teza potrivit căreia prevederile art.2 din O.U.G. nr. 31/2009 și art. 2 din O.U.G. 41/2009 și-ar fi produs efectele de vreme ce ele vizează doar modificarea perioadelor la care se referă articolul nr.1¹ lit. a și b din
O.U.G. nr. 15/2008, introdus prin O.U.G. nr. 151/2008, text de lege care a fost declarat în întregime ca fiind contrar dispozițiilor Constituției prin deciziile Curții Constituționale nr. 842/_ și 989/2009, și care a fost suspendat și mai apoi abrogat în virtutea prevederilor art. 31 alin.3 din Legea 47/1992.
Pe de altă parte, prin creșterea salarială prevăzută de O.U.G. nr. 15/2008, așa cum a fost aprobată cu modificări prin Legea nr. 221/2008, membrul de sindicat a dobândit cel puțin o speranță legitimă că va beneficia de drepturile bănești solicitate, iar urmare a caracterului neconstituțional al actelor care au blocat aplicarea prevederilor legii, cel puțin pentru perioada lucrată la pârâta de rândul 1, dreptul său a devenit unul câștigat, și nu poate fi înlăturat fără încălcarea prevederilor art. 1 din Primul Protocol adițional la CEDO.
În practica Curții Europene a Drepturilor Omului s-a reținut în mod constant faptul că speranța legitimă echivalează cu un bun, respectiv valoare patrimonială în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, astfel că intră sub incidența drepturilor ocrotite de această prevedere.
Așa cum s-a subliniat printre altele și în cauza Weissman și alții împotriva României în legătură cu noțiunea de "speranță legitima";, interesul patrimonial poate fi considerat o "valoare patrimoniala"; atunci când are o bază suficienta în dreptul intern.
Or, nu s-ar putea afirma că prevederile unei legi adoptate de Parlament și publicată în Monitorul Oficial al României nu ar fi o bază suficientă pentru a conferi membrului de sindicat speranța legitimă că dreptul său de creanță constând în creșterea salarială menționată va fi respectat de statul a cărui reprezentant l-a acordat.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară cu privire la aplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr.15/2008, privind creșterile salariale ce se vor acorda în anul 2008 personalului din învățământ referitor la pretențiile formulate de această categorie de personal, având ca obiect plata diferențelor dintre drepturile salariale încasate și cele cuvenite în baza acestui act normativ, începând cu data de 1 octombrie 2008, divergența de practică fiind creată de efectele deciziei Curții Constituționale prin care se constată neconstituționalitatea unei dispoziții legale sau a unui act normativ în întregul lui cu privire la actul normativ abrogat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 4 aprilie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 2/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor Legii nr. 221/2008 pentru aprobarea Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, a pronunțat Decizia nr. 3, în sensul că a admis recursurile în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile Ordonanței Guvernului nr. 15/2008, astfel cum a fost aprobată și modificată prin Legea nr. 221/2008, constituie temei legal pentru diferența dintre drepturile salariale cuvenite funcțiilor didactice potrivit acestui act normativ și drepturile salariale efectiv încasate, cu începere de la 1 octombrie 2008 și până la data de 31 decembrie 2009.
Așa fiind, tribunalul a reținut că pretențiile formulate de către reclamantă în numele și pentru membrul său de sindicat sunt întemeiate pentru perioada 8
decembrie 2009- 31 decembrie 2009, astfel că drepturile salariale cuvenite acestuia, calculate în baza Legii nr. 221/2008 se datorează în acest interval.
Prin urmare, l-a obligat pe pârâtul G. Ș. A. B. să calculeze și să plătească membrului de sindicat pentru perioada 8 decembrie 2009- 31 decembrie 2009 drepturile salariale restante, rezultate din aplicarea dispozițiilor Legii nr.221/2008, reprezentând diferența dintre salariul efectiv încasat și cel cuvenit în conformitate cu prevederile Legii nr.221/2008.
Dată fiind neplata la timp a sumelor cuvenite în baza Legii nr. 221/2008, potrivit art.166 alin.4 din Codul muncii, republicat ce urmează a fi achitate vor fi actualizate cu indicele inflației la data plății efective, pentru perioada cuprinsă între data scadenței fiecărei sume și data plății efective.
Cum pârâții de rând 2 și 3 sunt autoritățile care în conformitate cu art. 167 din Legea nr. 84/1995 (în vigoare în perioada pentru care se cuvin diferențele salariale) și cu art.104 din Legea 1/2011, asigură finanțarea unităților de învățământ preuniversitar din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, aceștia urmează a fi obligați să aloce fondurile necesare plății către reclamantă a sumelor restante datorate, în aceleași condiții în care asigură plata celorlalte drepturi salariale ale personalului didactic. În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar P. unității administrative este ordonator principal de credite al bugetului acesteia, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, motiv pentru care au fost obligați să aloce fondurile necesare plății diferenței de indemnizație la care este îndreptățită reclamanta.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs pârâții C. Local și P. municipiului B.
, solicitând modificarea în tot a sentinței, în sensul admiterii excepției lipsei calității procesuale pasive a recurenților.
În motivare arată că tribunalul a reținut în mod corect că potrivit art. 167 din Legea 84/1995, modificată și art. 1 alin 3 din H.G. nr. 1618/2009 finanțarea cheltuielilor cu salariile, sporurile indemnizațiile și alte drepturi salariale în bani stabilite prin lege, precum și contribuțiile aferente acestora, pentru unitățile de învățământ preuniversitar de stat, se asigură prin bugetele locale ale unităților administrativ teritoriale de care aparțin unitățile de învățământ, din sumele defalcate din taxa pe valoarea adăugată, dispoziții similare fiind cuprinse și în art. 104 din Legea nr. 1/2011.
Pornind de la ce s-a reținut în considerentele sentinței, cum că Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia, și în cazul C. ui Local și P. ui lucrurile stau la fel, cu respectarea atribuțiilor și competențelor lor specifice prevăzute de nr. 273/2006 privind finanțele publice locale.
Pentru a se conforma sentinței ar trebui ca această alocare de fonduri să ia forma unui angajament bugetar - care în sensul art. 2, pct. 2 din Legea nr. 273/2006 este "actul prin care o autoritate publică competentă, potrivit legii, afectează fonduri publice unei anumite destinații, în limita creditelor bugetare aprobate";;
De asemenea, se face trimitere la definiția bugetului local, ca fiind
"documentul prin care sunt prevăzute și aprobate în fiecare an veniturile și
cheltuielile unităților administrativ-teritoriale";, și a cheltuielilor bugetare "sumele aprobate în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), în limitele și potrivit destinațiilor stabilite prin bugetele respective";;
În sensul Legii nr. 273/2006 - art.2, pct. 59 - "sume defalcate din unele venituri ale bugetului de stat sunt sumele defalcate pentru echilibrarea bugetelor locale și sumele defalcate cu destinație specială, alocate pentru finanțarea unor servicii publice descentralizate sau a unor noi cheltuieli publice;"
Conform prevederilor art. 4 "(2) Sumele aprobate, la partea de cheltuieli, prin bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2), în cadrul cărora se angajează, se ordonanțează și se efectuează plăți, reprezintă limite maxime, care nu pot fi depășite. (3) Angajarea cheltuielilor din aceste bugete se face numai în limita creditelor bugetare aprobate.
Orice alocare de resurse financiare pentru orice fel de cheltuieli, trebuie să fie, pe de o parte supuse aprobării în prealabil, și, pe de altă parte, trebuie să se indice și să se asigure și sursa de venituri pentru acoperirea acestora. Potrivit art.
12 din aceeași lege, care consacră principiul specializării bugetare și conform principiului echilibrului (art. 13), cheltuielile unui buget se acoperă integral din veniturile bugetului respectiv, inclusiv excedentul anilor precedenți. Alte principii pe care autoritățile locale trebuie să le respecte sunt principiul autonomiei locale financiare - art. 16 (4), respectiv principiul proporționalității art. 17.
Pe lângă aceste principii, legea mai consacră și o serie de reguli bugetare ce trebuie respectate, prin dispozițiile art. 14: (2) Cheltuielile bugetare au destinație precisă și limitată și sunt determinate de autorizările conținute în legi speciale și în legile bugetare anuale.
Nicio cheltuială nu poate fi înscrisă în bugetele prevăzute la art. 1 alin. (2) și nici nu poate fi angajată și efectuată din aceste bugete, dacă nu există baza legală pentru respectiva cheltuială.
Nicio cheltuială din fonduri publice locale nu poate fi angajată, ordonanțată și plătită dacă nu este aprobată, potrivit legii, și dacă nu are prevederi bugetare și surse de finanțare.
După aprobarea bugetelor locale pot fi aprobate acte normative cu implicații asupra acestora, dar numai cu precizarea surselor de acoperire a diminuării veniturilor sau a majorării cheltuielilor bugetare aferente exercițiului bugetar pentru care s-au aprobat bugetele locale respective.
Instanța de fond a reținut că între instituțiile pârâte există raporturi juridice de drept administrativ în virtutea obligațiilor legale reciproce și specific ce le revin în procesul bugetar - pentru a motiva excepția lipsei calității procesuale pasive a M. ui Finanțelor P. e, iar situația este similară și în cazul C. ui Local și P. ui, conform prevederilor art. 22 din Legea nr. 273/2006, care tratează rolul ordonatorilor de credite.
P. are rol de administrator al sumelor ce sunt transferate de la bugetul de stat cu destinația specială pentru acoperirea cheltuielilor salariale pentru salariații unităților de învățământ preuniversitar.
Se face trimitere la prevederile secțiunii a 2- a din legea finanțelor publice locale, care se referă la calendarul bugetar - respectiv art. 37-39, subliniind că există o foarte strânsă corelare și dependență a demersurilor făcute în cadrul procesului bugetar de către autoritățile locale, cu cele de la Ministerul Finanțelor Publice, prin direcțiile generale ale finanțelor publice.
Cât privește obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, se arată că aceste demersuri se pot concretiza prin virări de credite bugetare - care, conform definiției din art. 2, pct. 59 din Legea 273/2006 - reprezintă "operațiunea prin
care se diminuează creditul bugetar de la o subdiviziune a clasificației bugetare care prezintă disponibilități și se majorează corespunzător o altă subdiviziune la care fondurile sunt insuficiente, cu respectarea dispozițiilor legale de efectuare a operațiunilor respective";.
Pentru că sumele de bani ce fac obiectul prezentului litigiu reprezintă de fapt, în esența lor niște cheltuieli de personal - atunci când sunt solicitate și supuse aprobării de către nucleele financiare ale instituțiilor de învățământ se face aplicarea prevederilor art. 49 din Lege - Principii în execuția bugetară - (3) Cheltuielile de personal aprobate nu pot fi majorate prin virări de credite bugetare.
Obligații care pot să revină recurenților nu pot fi altele decât cele ce decurg din lege, anume, cele cuprinse în prevederile OG 22/2002 privind executarea obligațiilor de plată ale instituțiilor publice, stabilite prin titluri executorii, anume dispunerea măsurilor ce se impun, inclusiv virări de credite bugetare, în condițiile legii, pentru asigurarea în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor necesare pentru efectuarea plății sumelor stabilite prin titluri executorii, și în nici un caz alocarea respectivelor sume de bani în buget.
Aceste sume trebuie să fie solicitate și evidențiate distinct de către unitatea respectivă de învățământ cu ocazia elaborării proiectului de buget și pe de altă parte, aceste sume să fie în mod corespunzător solicitate a ne fi transferate de la bugetul de stat.
Prin întâmpinarea înregistrată la data de 28 octombrie 2013 reclamanta Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud
, a solicitat respingerea recursului și menținerea sentinței atacate, ca fiind temeinică și legală, aducând exclusiv argumente privitoare la caracterul întemeiat al pretențiilor bănești formulate prin acțiune și corelativ, la temeinicia sentinței sub acest aspect.
Examinând sentința recurată prin prisma motivelor de recurs invocate și a apărărilor formulate, Curtea de Apel reține următoarele:
Esențial, unul este motivul de recurs formulat, susținut prin două argument. Astfel, se justifică de către recurenți excepția lipsei calității procesuale pasive în primul rând prin raportare la dezlegările date de prima instanță în privința lipsei calității procesuale pasive a M. ui Finanțelor P. e, iar în al doilea rând, prin raportare la dispozițiile legale enumerate în recurs privitoare la finanțele publice și modul de angajare a acestora.
Curtea subliniază că în cuprinsul sentinței nu se regăsesc dezlegări privitoare la lipsa calității procesuale pasive a M. ui Finanțelor P. e, acesta nefiind chemat în judecată, ca atare prima instanță neraportându-se la calitatea procesuală a unei instituții străine de proces.
Este adevărat că prin decizia în interesul legii nr. 10/2011, Înalta Curte de Casație și Justiție a statuat că nu îndeplinește cerințele prevăzute de lege cererea de chemare în garanție a M. ui Finanțelor P. e formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar, însă aplicarea acestei decizii nu poate fi extrapolată la situația pe care o indică recurenții, întrucât aplicarea unei decizii în interesul legii reprezintă o excepție în materie de judecată și ca atare trebuie făcută restrictiv, doar la cazurile concret dezlegate prin pronunțarea acesteia (exceptio est strictissimae interpretationis). Pentru rest, este de competența instanței interpretarea și aplicarea legii. În plus, chiar în cuprinsul menționate decizii în interesul legii, se face vorbire despre chemarea în garanție a
M. ui Finanțelor P. e formulată de către instituțiile publice angajatoare sau ordonatorii de credite, fără însă ca față de aceștia din urmă, să se extindă
interpretarea pe care Înalta Curte de Casație și Justiție o impune prin dezlegările sale în raport de situația procesuală a M. ui Finanțelor P. e.
Neîntemeiate sunt și argumentele consecutive ale recurenților.
Ceea ce susțin recurenții, că dispozițiile legale relative la finanțele publice locale se opun alocării de fonduri dispusă de tribunal, nu poate fi reținut. Arată recurenții că alocarea de fonduri conduce la noțiunea de angajament bugetar, definit de art. 2 pct. 2 din Legea nr. 273/2006, cu sublinierea în continuare că obligațiile ce le revin recurenților nu pot fi altele decât cele ce decurg din lege.
Or, se constată că prima instanță a argumentat caracterul legal al obligației de plată a diferențelor salariale obiect al acțiunii, iar sub acest aspect, sentința nu a fost recurată, intrând în puterea de lucru judecat și fiind irevocabilă.
Ca atare, obligația de plată a acestor diferențe este legală, având la bază statuări ale celor mai înalte foruri judiciare din stat, conform considerentelor sentinței, iar atribuțiile recurenților în alocarea fondurilor necesare plății acestora sunt recunoscute prin însuși recursul formulat.
Pe de altă parte, angajamentul bugetar trebuie privit distinct, după cum derivă dintr-o inițiativă a autorităților publice locale sau din obligații legale ale acestora. În mod evident, textul de lege citat de recurenți (art. 2 pct. 2 din Legea nr. 273/2006) s-ar opune unor inițiative financiare ale autorităților locale fără încadrare în creditele bugetare, însă în mod evident, nu se poate opune acest deziderat, al încadrării în creditele bugetare, obligației de respectare a dispozițiilor legale privitoare la finanțarea cheltuielilor de personal din învățământul de stat preuniversitare și a celor privitoare la salarizarea acestui personal. Acesta este de altfel sensul dezlegărilor date de Înalta Curte de Casație și Justiție prin cele două decizii în interesul legii pe care se întemeiază tribunalul. În lumina acestora, se impune, ca efect al constatărilor succesive de către Curtea Constituțională a României a neconstituționalității ordonanțelor de guvern prin care s-a urmărit anularea efectelor Legii nr. 221/2008, aplicarea majorărilor salariale reglementate de aceasta.
Or, trebuie reținut specificul raporturilor de muncă în cadrul unităților bugetare, în care deși încheierea formală a contractului individual de muncă se face între unitate și angajat, în fond, raportul este unul între stat și angajat, întrucât sursa financiară din care se achită drepturile salariale este bugetul de stat și bugetul local, reglementarea raporturilor de muncă, a drepturilor și obligațiilor angajaților, a cauzelor răspunderii disciplinare, se face prin legi
specifice, negocierea salarială este limitată, neputând fi negociate clauze referitoare la drepturile ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin dispoziții legale, cu alte cuvinte, statul se comportă ca un angajator în cazul acestor angajați. Ca atare, chemarea în judecată a recurenților se face în considerarea acestui raport juridic suis generis, ca reprezentând angajatorul sub aspect financiar în cadrul raportului de muncă.
Practic, este o aplicație a unei acțiuni oblice, în sensul art. 974 Cod civ., salariatul acționând atât împotriva debitorului său direct, în cadrul raportului de muncă, anume, instituția de învățământ angajatoare, cât și împotriva celor obligați să îi furnizeze resursele financiare, deci debitorii acesteia în ce privește aceste sume.
Astfel, salarizarea cadrelor didactice și în general salarizarea în sistemul bugetar are o componentă de drept public, fiind stabilită prin lege și asigurată de la bugetul de stat. Or, considerând că drepturile salariale ale cadrului didactic reprezentat în litigiu nu au fost calculate în acord cu prevederile legii, au fost chemate în judecată nu doar angajatorul, adică unitatea de învățământ reprezentată prin director, ci și autoritățile publice care au atribuții în asigurarea
sumelor litigioase, tocmai în considerarea acestor atribuții. Practic, reclamanta/ul se întemeiază pe dispozițiile legale care atribuie recurenților un anumit rol în asigurarea fondurilor pentru salarii reclamantei/ului, așa cum au fost arătate pe larg în sentință, pentru a solicita ca aceste autorități să își exercite atribuțiile legale în sensul asigurării sumelor necesare pentru acoperirea
integrală a salarizării cadrelor didactice.
Deși este axiomatic imperativul încadrării în limitele bugetare a tuturor cheltuielilor de la buget, se constată că obligația de a asigura încadrarea în limitele bugetare a acestor cheltuieli revine chiar recurenților, care trebuie să asigure prevederea în buget a acestor sume datorate în baza unei legi în vigoare la momentul pentru care se solicită drepturile.
Neprevederea în buget a fondurilor necesare achitării drepturilor salariale solicitate de reclamant/ă nu poate determina sistarea plății acestor drepturi salariale, atâta timp cât ordonatorii de credite, în elaborarea bugetelor instituțiilor din subordine, au obligația de a respecta inclusiv dispozițiile legale care reglementează drepturile salariale ale angajaților.
De altfel, acest aspect aparține etapei executării hotărârii, neputând fi opusă drepturilor de natură salarială ale reclamantei/ului, care au caracter pur și simplu, nedepinzând de o atare pretinsă condiție suspensivă.
Se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 304 ind. 1 C.proc.civ..
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII,
D E C I D E:
Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâții C. local B. și P. municipiului B. împotriva sentinței civile nr. 1803/F din 18 iunie 2013 a Tribunalului B. -Năsăud pronunțată în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 28 octombrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
D. C. G.
I.
T.
M.
N.
GREFIER,
S. -D. G.
Red.I.T./S.M.
2 ex./_ Jud.fond. I. C.
