Decizia civilă nr. 4462/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
CURTEA DE APEL CLUJ
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
DECIZIA CIVILĂ Nr. 4462/R/2013
Ședința publică din data de 18 noiembrie 2013 Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: I. T. JUDECĂTOR: D. C. G. JUDECĂTOR: N. M.
GREFIER: N. N.
S-a luat în examinare recursul declarat de reclamantul C. G. L. împotriva sentinței civile nr. 9676 din_, pronunțată de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, precum și recursul declarat împotriva aceleiași hotărâri de pârâtele S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA și S. "C. M. ";
SA - S. T. C., având ca obiect drepturi bănești.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la prima și a doua strigare a cauzei, se constată lipsa părților de la dezbateri.
Procedura de citare este legal îndeplinită.
Recursurile sunt declarate și motivate în termen legal, au fost comunicate reciproc și sunt scutite de plata taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar.
S-a făcut referatul cauzei după care se constată că la data de 30 octombrie 2014 pârâtele au depus întâmpinare la recursul declarat de reclamant iar la data de 7 noiembrie 2013 reclamantul a depus întâmpinare la recursul declarat de pârâte.
Curtea apreciază că prezenta cauză se află în stare de judecată și, având în vedere și solicitarea părților, de a fi judecată cauza și în lipsă, o reține în pronunțare, în baza actelor aflate la dosar.
C U R T E A
Prin sentința civilă nr. 9676 din_ pronunțată de Tribunalul Cluj în dosar nr._ a fost admisă în parte acțiunea formulată de către reclamantul C. G. L. în contradictoriu cu pârâții S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. "; S.A. și S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; S.A. - S. T. și în consecință: au fost obligați pârâții să plătească reclamantului primele de Paști, Ziua F. ului, Crăciun și Salariul Suplimentar, aferente anului 2010 calculate prin raportare la un salariu de bază minim brut de 570 lei; au fost respinse restul capetelor de cerere ca fiind neîntemeiate; au fost obligate pârâtele să plătească reclamantului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli de judecată parțiale, reprezentând onorariu avocat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Reclamantul a avut calitatea de salariat al pârâtei S. N. DE T.
F. DE M. "C. M. " - S.A., desfășurându-și activitatea în cadrul SUCU. ALEI T. pe perioada menționată în cuprinsul acțiunii.
Potrivit art. 227 alin.4 C.muncii în forma în vigoare la momentul derulării raporturilor juridice dintre reclamant și pârâtă, aduse în discuție, contractul colectiv de muncă încheiat cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea
părților. De asemenea, potrivit art. 40 alin.2 C.muncii, angajatorul are obligația de a acorda salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă. Totodată, potrivit dispozițiilor art. 157 din C.muncii în vigoare la același moment, salariile se stabilesc prin negocieri individuale și/sau colective între angajator și salariați sau reprezentanții acestora.
Conform dispozițiilor art. 30 alin.l din contractul colectiv de muncă (CCM)
încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar pentru anii 2006 - 2008, prelungit prin Actul adițional înregistrat la M.M.F.P.S. - S.D.S. sub nr. 629/_ până la data de_ , "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
De asemenea, instanța a mai reținut că potrivit aceluiași contract colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități din transportul feroviar, art. 71, "În afara ajutoarelor l acare au dreptul potrivit legii, salariații vor mai beneficia de următoarele: - cu ocazia sărbătorilor de Paști și de Crăciun se va acorda salariaților un ajutor material stabilit cel puțin la nivelul clasei 1 de salarizare; - de Ziua F. ului se va acorda o premiere al cărui cuantum va fi stabilit de Consiliul de Administrație, la nivelul clasei 1 de salarizare";, stabilindu-se că primele de Paști și de crăciun nu se vor acorda salariaților care, în cursul anului respectiv, au absentat nemotivat de la serviciu sau au fost sancționați pentru consum de băuturi alcoolice, precum și salariaților care la momentul acordării ajutoarelor se aflau în concediu fără plată cu o durată de un an.
Potrivit art. 236 alin.4 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, contractele colective muncă au forță obligatorie, constituind legea părților, iar conform art. 243 alin.2 din Codul Muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantei, neîndeplinirea obligațiilor asumate prin contractul colectiv de muncă atrage răspunderea părților care sunt vinovate de aceasta.
Totodată, instanța a reținut că dreptul instituit de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M. la nivel de grup de unități din transportul feroviar este un drept pur si simplu, astfel că acordarea sa nu este condiționată de producerea unui eveniment viitor și incert. In lipsa unui calcul efectuat de Consiliul de administratie cu consultarea reprezentantilor sindicatelor, acest drept salarial se acordă într-un cuantum minim, anume prevăzut în contractul colectiv de muncă (clasa 1 de salarizare).
În raport de cele arătate, instanța a reținut că, pârâta angajatoare avea obligația să plătească reclamantului drepturile salariale prevăzute de art. 30 alin.1, respectiv 71 din C.C.M la nivel de ramură.
A mai reținut instanța că pârâta nu a făcut dovada că reclamantul ar fi fost sancționat disciplinar si astfel nu ar fi întrunite criteriile care condiționează acordarea drepturilor salariale prevăzute de art. 71 din contractul colectiv de muncă în discuție.
Conform art. 236 al. 1 C. muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune al reclamantului, contractul colectiv de muncă este obligatoriu. Conform art. 40 al. 2 lit. c) C. muncii în forma și numerotarea aplicabile la data nașterii dreptului la acțiune, angajatorul are obligația să acorde salariaților toate drepturile care decurg din lege, din contractul colectiv de muncă aplicabil și din contractul individual de muncă.
Instanța a înlăturat apărările pârâtelor care vizează inexistența drepturilor invocate de reclamant, întrucât actul adițional la care acestea fac referire a fost înregistrat la DMPS a Municipiului București la data de_, dată la care
drepturile salariale pretinse erau deja exigibile. Primirea acestor apărări ale pârâtelor ar înfrânge principiul constituțional al neretroactivității legii. De asemenea, instanța a constatat că un contract colectiv de muncă încheiat la un nivel superior cuprindea clauze prin care erau consacrate drepturile salariale pretinse de reclamanți și de intervenient prin prezenta acțiune.
Instanța a constatat că plata ajutorului de Paști și Crăciun, precum și plata ajutorului acordat de ziua F. ului nu este condiționată de desfășurarea ori finalizarea vreunei negocieri, nefiind o obligația stipulată sub condiție suspensivă, fiind deci o obligație pură și simplă, neafectată de modalități. Astfel, suma care trebuie acordată, fiind stabilită imperativ, se situează cel puțin la nivelul clasei I de salarizare. S-a arătat că, în lipsa negocierii, suma se acordă în cuantumul său minim deoarece printr-o eventuală negociere nu s-a reușit creșterea cuantumul acestei sume peste nivelul minim stabilit de către părți. Profitul societății în anul de referință este irelevant pentru existența și executarea obligației.
S-a apreciat că, acest contract la nivel de ramură este aplicabil pârâtei și este obligatoriu pentru aceasta, iar modificarea art. 65 al CCM de la nivelul CNCF
SA în sensul că în anul 2009 și 2010 nu se acordă ajutoarele materiale cu ocazia sărbătorilor de Paști, Crăciun și Ziua F. ului nu are nici un efect juridic deoarece acest contract colectiv încheiat la un nivel inferior celui de la nivelul ramurii de activitate nu poate contraveni acestuia din urmă, astfel că orice prevedere contrară contractului colectiv de la nivelul ramurii rămâne fără nici un efect.
Cu privire la petitul având ca obiect prima de Crăciun și salariul suplimentara pentru anul 2009, instanța a reținut că acestea au fost achitate reclamantului, pârâtele făcând dovada în acest sens. Prin urmare, nu pârâtele nu mai pot fi obligate din nou la achitarea acelorași drepturi.
Asupra petitului având ca obiect obligarea pârâtelor la plata diferenței de drepturi salariale, instanța a reținut că reclamantul își întemeiază pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 lit.a din Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, înregistrat sub nr. 722/2008, conform cărora, salariul de bază minim la nivel de ramură de transport valabil de la 1 ianuarie 2008 și negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie pe lună este de 700 lei.
Instanța a reținut prevederile art. 9 din CCM la Nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, conform cărora în scopul salarizării și acordării celorlalte drepturi prevăzute în prezentul contract pentru personalul unităților din transporturi finanțate de la bugetul de stat sau de la bugetele locale, sindicatele, ministerele și organele locale vor purta negocieri cu autorități din subordinea Guvernului pentru stabilirea fondurilor aferente acestei categorii de personal și pentru constituirea surselor, înainte de adoptarea bugetului de stat precum și în vederea modificării ulterioare a acestuia, urmând a pe baza fondurilor aprobate în condițiile arătate, părțile să negocieze utilizarea acestora pentru stabilirea salariilor și a celorlalte drepturi la unitățile de transporturi finanțate de lqa bugetul de stat sau de la bugetele locale.
Deși reclamantul își întemeiată pretențiile pe dispozițiile art. 41 alin.3 din CCM la nivel de Ramură de T. uri pe anii 2008-2010, instanța a reținut ca fiind relevante în cauză în mod deosebit prevederile art. 41 alin.5 și 6 din aceeași lege a părților. Potrivit art. 41 alin.5, pe toată perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă, în fiecare an, începând cu luna octombrie, părțile contractante se vor întruni în vederea negocierii și stabilirii noului salariu de bază minim brut și a altor drepturi salariale care se vor aplica începând cu data de 1 ianuarie a anului următor, alin.6 stabilind că la nivel de unitate și în cadrul
fiecărei negocieri anuale, părțile implicate în negocierile colective vor stabili,
pentru anul respectiv, limita maximă a fondului de salarii aferent personalului angajat pe bază de contract individual de muncă stabilit prin bugetul de venituri și cheltuieli aplicabil de la 1 ianuarie.
A fost reținut că în baza acestor dispoziții legale, între părți a fost încheiat contractul colectiv de muncă la nivel de unitate pe anii 2009-2010, în cuprinsul căruia au stabilit un salariu de bază brut de 570 de lei, iar începând cu_ de 600 lei, prin Actul Adițional înregistrat sub nr. 1708/_ .
Instanța a mai reținut că pârâta este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor, astfel încât în speță sunt incidente și dispozițiile Legii nr. 329/2009 privind disciplina financiar-bugetară la nivelul regiilor autonome, societățile și companiilor naționale, al societățile comerciale la care statul sau unitățile administrativ teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar precum și al filialelor acestora, dispoziții referitoare la aprobarea bugetului de venituri și cheltuieli, precum și dispozițiile OUG nr. 79/2008. Mai mult, în temeiul acestor dispoziții legale, nivelul minim al salariului este negociat anual la nivel de unitate raportat la limita maximă a fondului de salarii aferente personalului angajat pe baza de contract individual de muncă.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs reclamantul C. G. și respectiv de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA.
Prin recursul declarat de pârâta S. N. DE T. F. DE
M. "C. M. "; SA
s-a solicitat admiterea acestuia, modificarea hotărârii atacate, respectiv Sentința civilă nr.9676/_, pronunțată în dosarul Tribunalului C. nr._, în temeiul art.304 pct.8,9 C.pr.civila, și rejudecând cauza, respingerea acțiunii formulate de către intimatul Constantea G. L. .
În motivarea recursului pârâta a arătat următoarele:
Critică soluția instanței referitor la excepția ridicata de pârâtă si anume prescrierea dreptului la acțiune, invocând dispozițiile art.268 alin.l lit.e din Codul Muncii potrivit cărora, cererile privind soluționarea unui conflict de munca, in cazul neexecutarii contractului colectiv de munca ori a unor clauze ale acestuia pot fi formulate in termen de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune.
Având in vedere data sesizării instanței, respectiv noiembrie 2012, pârâta a apreciat că dreptul la acțiune al reclamantei este stins prin prescripție.
A precizat pârâta că din examinarea comparativa a dispozițiilor cuprinse la art.268 alin.l lit.c si art.268 alin.l,lit.e din Codul Muncii ar exista o contradicție care ar fi doar aparentă.
În acest sens a arătat că desi la art.268 alin.l,lit.c se prevede ca termenul de prescripție pentru plata unor drepturi salariale este de 3 ani,totusi la art.268 alin.l,lit.e se prevede ca termenul de prescripție pentru revendicarea unor drepturi stipulate in contractele colective este de 6 luni,desi contractele colective reglementează inclusiv drepturi salariale.
Interpretând sistematic dispozițiile cuprinse in art.268 alin.l lit.c si e din Codul Muncii în aprecierea pârâtei rezulta cu evidenta intenția legiuitorului de a supune termenului de prescripție de 3 ani,acțiunile prin care se solicita plata unor drepturi salariale,indiferent de izvorul juridic al acestora-contractul individual de munca,contractul colectiv de munca sau dispoziții legale.
O interpretare contrara în opinia pârâteiar conduce la situații juridice absurde,drepturile salariale fiind reglementate atat prin contractul individual de munca sau dispoziții legale,cat si prin contractul colectiv de munca,astfel incat ar fi absurd sa se accepte ca pentru aceeași situație juridica,legiuitorul a prevăzut doua soluții diferite.
Ca o concluzie s-a arătat că termenul de 6 luni prevăzut la art.268 alin.l lit.e din Codul Muncii este aplicabil in toate cazurile in care se solicita executarea
unor clauze ale contractului colectiv de munca,cu excepția acelor clauze care reglementează drepturi salariale,ce sunt supuse termenului de prescripție de 3 ani.
In cazul de fata ,reclamantul a solicitat executarea unei clauze din contractul colectiv de munca si prin urmare,este necesar a determina daca aceste "clauze invocate reglementează drepturi salariale sau drepturi ce nu pot fi considerate ca au o astfel de natura juridica.
În acest sens a arătat că plecând de la semantica termenilor ce compun sintagma"drepturi salariale",se constata ca nu orice suma de bani cuvenita sau stipulata in favoarea angajatului face parte din din categoria "drepturilor salariale",ci doar acele sume de bani care formează conținutul juridic al noțiunii de "salariu".
Cu privire la acest aspect pârâta a mai făcut câteva considerații. Astfel:
Este de observat ca legiuitorul nu a folosit sintagmele "drepturi bănești","venituri","drepturi" sau "sume de bani",ci sintagma"drepturi salariale".
Potrivit dicționarului explicativ al limbii romane,termenul "salarial" are semnificația de "referitor la salariu" sau "care tine de salariu".
In limbajul comun, uzual,termenul "salariu" este utilizat de marea majoritate,ca referindu-se la suma de bani pe care o încasează lunar de la angajator,in virtutea raporturilor de munca,indiferent daca acea suma cuprinde si bani ce poate nu au legătura cu salariul.
In schimb,semnificația juridica a termenului"salariu" este una strict determinata de legiuitor.
Astfel"salariu" este definit in Codul Muncii la art. 154 alin.l,ca reprezentand"contraprestatia muncii depusa de salariat in baza contractului individual de munca", iar art.155 din Codul Muncii,denumit "elementele salariului",enumera componentele acestei noțiuni,respectiv:"salariul cuprinde salariul de baza,indemnizațiile,sporurile,precum si alte adausuri ".
Atâta timp cat termenul "salariu" este definit ca atare in Codul Muncii, fiind enumerate elementele acestuia,rezulta ca in stabilirea semnificației "salariu" trebuie avut in vedere sensul juridic al acestei noțiuni,astfel cum este definit de art. 155 din Codul Muncii,text ce face parte din Titlul IV al acestui act normativ, denumit "Salarizarea".
Dispozițiile Codului Muncii permit acordarea către angajat si a altor drepturi,fie bănești ,fie de alta natura,dar care nu fac parte din salariu,neavand astfel natura juridica de "drepturi salariale".
Aceasta înseamnă ca,fie prin contractul individual de munca, fie prin contractul colectiv de munca,pe langa salariu,părțile pot negocia si stabili acordarea unor drepturi sau avantaje suplimentarele in bani,fie sub alta forma).
De asemenea art.229 din Codul Muncii,ce reglementează obiectul contractelor colective de munca,prevede ca prin astfel de contracte"se stabilesc clauze privind condițiile de munca,salarizarea,precum si alte drepturi si obligații ce decurg din raporturile de munca".
Legiuitorul face in mod expres diferența intre conceptul"salarizare"(ce nu poate fi interpretat altfel,decât prin prisma dispozițiilor din Titlul IV al Codului Muncii) si "alte drepturi ce decurg din raportul de munca",ceea ce înseamnă ca se permite acordarea unor drepturi bănești cu alta natura juridica decât aceea de salariu.
Pe baza acestor considerații pârâta a apreciat că drepturile stipulate cu alt titlu decât cel de salariu,chiar daca sunt prevăzute sub forma băneasca,nu fac parte din categoria"drepturi salariale", întrucât daca legiuitorul ar fi dorit ca orice sume de bani primite de angajat,cu excepția celor prevăzute la art. 160 din Codul Muncii,sa faca parte sau sa fie "considerate "drepturi salariale",atunci le-ar fi
reglementat in cadrul Titlului IV,intitulat "Salarizarea" sau ar fi definit altfel noțiunea de "salariu".
A subliniat că din analiza făcuta mai sus, rezulta ca sintagma "drepturi salariale" se refera la salariul de baza, sporuri, adaosuri, rezulta ca orice suma de bani stipulata in contractele colective de munca,care nu se încadrează in rândul elementelor salariului(enumerate clar la art.160 din Codul Muncii) trebuie ceruta in instanța in cadrul termenului de prescripție de 6 luni(regula in cazul contractelor colective) si nu de 3 ani(exceptia in cazul contractelor colective).
În privința ajutorului material acordat cu ocazia sărbătorilor de Crăciun pe anul 2009 s-a arătat că aceste drepturi revendicate de către reclamant nu pot fi considerate elemente componente ale salariului,astfel cum acesta este definit la art.160 din Codul Muncii. Împrejurarea ca aceste ajutoare materiale sunt intr-un cuantum de cel puțin un salariu la nivelul clasei 1 de salarizare, nu determina schimbarea naturii juridice a acestora, referirea la salarizare fiind făcuta de parti doar ca un criteriu de determinare a cuantumului ajutorului material, respectiv a primei, astfel că și în cazul acestui ajutor termenul de prescripție este de 6 luni care a fost depășit.
Pârâta critică hotărârea și în privința soluționării fondului cauzei, având în vedere faptul că pe perioada în care se solicită drepturile bănești, (plata primei de Paști pentru 2010, plata primei de Crăciun pentru anul 2010, plata primei de Ziua F. ului pe anul 2010 și salariul suplimentar pentru anul 2010), C. M. SA a avut contract valabil încheiat la nivel de unitate pe anii 2009/2010, prelungit prin actul adițional nr.1713/_ si pe anul 2010, contract ale cărui prevederi sunt obligatorii pentru părți, și în care drepturile solicitate sunt suspendate.
În cadrul criticii s-a mai arătat că la încheierea CCM la nivel de unitate negocierile au fost purtate între reprezentanții salariaților (respectiv federațiile sindicale reprezentative: Federația Mecanicilor de Locomotivă-FML, Federația N.
F. ă Mișcare Comercial-FNFMC, Federația Sindicatelor Ramura Vagoane- FSRV) și reprezentanții conducerii executive a S.N.T.F.M. "C. M. " S.A. care au cunoscut prevederile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de ramură, au avut cunoștință și de posibilitățile financiare, maxime, ale societăților din calea ferată și, de comun acord, au finalizat negocierile Contractului Colectiv de Muncă la nivel de unitate prin semnarea acestuia și implicit prin semnarea tuturor Anexelor lui.
Referitor la temeiul legal în baza căruia reclamantul și-a întemeiat cererea, respectiv Contractul Colectiv de Muncă Unic la Nivel de Grup de Unități F. e,
învederează că potrivit art. 229 alin. 4 din Codul Muncii "Contractele colective de muncă, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale, constituie legea părților", de unde se subînțelege că se pot respecta clauzele acestora doar în condițiile compatibilității lor cu legislația României.
În acest sens a arătat că Legea nr.329/2009, privind reorganizarea unor autorități publice, rationalizarea cheltuielilor publice,sustinerea mediului de afaceri si respectarea acordului cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International menționează la cap.V,art.27 alin.l faptul ca anual prin legea bugetului de stat se stabilesc si obiectivele de politica salariala ale regiilor autonome ,societatilor si companiilor nationale,ale societăților comerciale la care statul ori unitățile administrativ-teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar...", iar art.30 din Lege menționează expres "contractele colective de munca se negociază in condițiile legii ,dupa aprobarea bugetelor de venituri si cheltuieli ale operatorilor economici ,in limitele si condițiile stabilite prin bugete"
A menționat că raportat la dispozițiile imperative ale acestei legi,care stabilește expres strategia in domeniul salarizării prin masurile privind disciplina
financiar-bugetara la nivelul societăților si companiilor la care statul este acționar majoritar(inclusiv C. M. ),lege ce are caracter excepțional si care urmărește reducerea efectelor crizei economice si îndeplinirea obligațiilor ce rezulta din Memorandumul de înțelegere intre Comisia Europeana ,încheiat la București si Bruxelles la data de_ si de Acordul stand-by încheiat intre România si FMI, societatea pârâtă are obligația sa o aplice si sa o respecte.
În același timp a relevat că prin bugetele aprobate de guvern,la S. C. M. SA nu s-a permis acordarea drepturilor bănești cuprinse in Contractul colectiv de munca, pârâta fiind obligata sub sancțiunea legii sa respecte bugetul aprobat ,cat si dispozițiile speciale ale Legii 329/2009,derogatorie de la norma generala,C. M. fiind sub monitorizarea Fondului Monetar International
A invocat si Decizia nr.1280 din_ a Curții Constitutionale,in care se arata ca"incheierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea legii.In consecința,convențiile colective sunt garantate in măsura in care nu incalca prevederile legale in materie",in caz contrar "s-ar incalca un principiu fundamental al statului de drept si anume primordialitatea legii in reglementarea relațiilor sociale".In consecința,negocierea convențiilor colective nu se poate face decât cu respectarea dispozițiilor legale existente.
S-a precizat și faptul că C. M. S.A. este o societate cu capital de stat aflată sub autoritatea M. ui T. urilor și unul dintre agenții economici monitorizați în baza prevederilor OUG nr.79/2008, privind întărirea disciplinei economico-financiare și alte dispoziții cu caracter financiar, până în anul 2008 a fost în vigoare OUG 79/2001, prin care societatea era obligată la respectarea acelorași dispoziții.
În aplicarea acestor prevederi legale a arătat că, pârâtei i-a revenit obligația de a se încadra în fondul de salarii prevăzut în bugetele de venituri și cheltuieli aferente "anilor 2007,2008 și 2009, 2010, aprobate prin OMM nr.959/2007, HG 532/2008 și HG 28/2010.
A mai evidențiat că din examinarea temeiului legal invocat de către reclamant, respectiv art.30 din Contractul Colectiv la nivel unitate C. M. rezultă că "pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, personalul societății "poate primi" un salariu suplimentar și nu "va primi"(cum susțin reclamanții) echivalent cu salariul de baza de încadrare din luna decembrie a anului respectiv.
Din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea acestui salariu se constituie lunar în cadrul fondului de salarii, în procent de până la 10% din fondul de salarii realizat lunar".
În aprecierea instanței din temeiul contractual menționat convenția dintre părți a prevăzut posibilitatea acordării unui salariu suplimentar, specificandu-se una dintre condițiile în care posibilitatea primirii salariului suplimentar devine drept efectiv, respectiv obținerea unor venituri și constituirea din acestea a unui procent de pana la 10% din fondul de salarii realizat lunar.
Astfel, părțile nu au înțeles să stabilească în termeni preciși, lipsiți de orice echivoc, dreptul la acordarea a celui de-al 13-lea salariu(salariu suplimentar), respectiv obligația pârâtei de a plăti aceste sume, indiferent de circumstanțe, ci au reglementat cadrul în care s-ar putea achita astfel de drepturi, făcându-se trimiteri la posibilitatea primirii salariului suplimentar și la sursa fondurilor din care s-ar putea plăti acest salariu.
În aprecierea pârâtei ar fi absurd să se interpreteze că intenția părților a fost aceea ca, indiferent de circumstanțe, din veniturile realizate, societatea să aloce un anumit procent pentru plata acestor salarii suplimentare. Aplicând un astfel de raționament, s-ar ajunge la situația ipotetică, în care veniturile societății sa fie mai mici decât cheltuielile(cum este de fapt situația în speță), dar, cu toate
acestea să se plătească din aceste venituri salariile suplimentare, cu riscul creării insolvabilității societății ori supunerii unei proceduri de executare silită a propriilor bunuri pentru plata datoriilor către creditori. Or, o astfel de situație ar putea conduce chiar la imposibilitatea plății salariilor curente.
Prin recursul declarat de reclamantul CONSTANTEA G.
s-a solicitat modificarea in parte a hotărârii atacate si admiterea prezentului recurs astfel cum a fost formulat.
În motivarea recursului reclamantul a arătat următoarele:
A fost angajat al Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R. M. "
- S. T. in baza unui contract individual de munca incheiat pe perioada nedeterminata, pana in luna august 2011, cand a fost disponibilizat in urma aplicării Programului de Restructurare si Reorganizare a societății parate.
Pentru anii 2008-2010 au fost negociate si incheiate contracte colective de munca la nivel de unitate, stabilindu-se drepturi salariale, prime si sporuri, mentionandu-se ca salariul de baza minim brut este de 570 lei. In perioada noiembrie 2009 - august 2011, reclamantului i s-au calculat drepturile salariale cuvenite pentru munca prestata, avandu-se in vedere un salariu de baza minim brut de 570 lei incepand din data de_, respectiv de 600 lei cu incepere din_ . Pornind de la acest salariu minim brut de baza, s-au stabilit drepturile salariale lunare care i se cuvin pentru munca prestata, aplicandu-se coeficienți de ierarhizare specific, sporuri permanente sau nepermanente, etc.
In aceeași perioada de referința supusa analizei era insa in vigoare si Contractul Colectiv de Munca Unic la Nivel de Ramura T. uri pe anii 2008- 2010 nr. 722/2008. Potrivit art. 41 alin. (3) litera a) din acesta salariul de baza minim brut la nivelul ramuri transporturi valabil din data de_ si negociat pentru un program complet de lucru de 170 ore medie/luna, este de 700 iei, adică 4,12 lei/ora, salariul fiind stabilit fara alte sporuri, adaosuri ori
indemnizații incluse in acesta".
ln primul rand, este netemeinica hotărârea pronunțata de instanța de fond raportat la motivarea adusa, potrivit căreia considera ca in speța sunt aplicabile prevederile CCM unitate si nu cele ale CCM la nivel de ramura transporturi.
O primă critică adusă hotărârii se referă la următoarele:
Potrivit art 8 alin. (1) din Legea 130/1996, contractele colective de munca pot fi stabilite numai in limitele si in condițiile prevăzute de prezenta lege, iar potrivit alin. (2), contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca incheiate la nivel superior.
Potrivit art. 238 alin. (1) din Codul Muncii, contractele colective de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractile colective de munca incheiate la nivel superior.
Potrivit art. 247 din Codul muncii, in cazul in care la nivel de angajator, grup de angajatori sau ramura nu exista contract colectiv de munca, se aplica contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior.
Potrivit art. 40 alin. (2) din Codul muncii, angajatorului ii revin in principal, următoarele obligații:
c) sa acorde salariaților toate drepturile ce decurg din lege, din contractul colectiv de munca aplicabil si din contractele individuale de munca.
Potrivit art. 236 alin. (4) din Codul muncii, contractele colective de munca, încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea pârtilor.
Raportat la prevederile legale mai sus mentioante, clauzele contractelor colective de munca isi produc efecte pentru toti salariații din unitățile respective.
Față de aceste dispoziții legale a apreciat că, in mod nelegal si netemeinic instanța de fond a respins acțiunea reclamantului, având in vedere faptul ca
parata nu a respectat toate aceste obligații, desi prevederile contractuale incheiate ia nivel superior unt obligatorii si au character minimal pentru nivelurile inferioare.
În aprecierea reclamantului nu exista niciun temei legal care sa dispună ca in situația incheierii unui CCM la nivel de unitate sunt inlaturate clauzele prevăzute in CCM incheiat la nivel superior, ci dimpotrivă, s-ar incalca dispozițiile cu caracter imperativ ale art. 236, art. 238 art. 240 din Codul muncii, precum si dispozițiile Legii nr. 130/1996, respectiv art. 8 si art. 30, potrivit cărora CCM nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi ia un nivel inferior celui stabilit prin CCM incheiate la nivel superior".
A precizat că, clauzele contractuale enunțate nu condiționează acordarea acestor drepturi de preluarea lor in contractul colectiv de munca incheiat la nivel de unitate, prevederile contractelor incheiate la nivel superior sunt obligatorii si au caracter minimal pentru nivelurile inferioare, in caz de neconformitate clauzele contractului colectiv de munca la nivel de unitate contrare clauzelor contractului colectiv de munca incheiat la nivel de ramura sunt ipso jure inlocuite de acestea din urma.
Alături de caracterul obligatoriu al contractelor colective de munca se impune în opinia reclamantului reținut atat principiul aplicabilității directe a efectelor contractelor asupra salariaților din domeniul de referința, potrivit art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, caț si principiul ierarhizării forței obligatorii a contractelor colective de munca, care determina interdicția prevăzuta de art. 247 din Codul muncii.
Față de cele arătate reclamantul arată că, instanța de fond trebuia sa dea aplicabilitate prevederilor CCM unic la nivel de ramura a transporturilor, deoarece angajatorul trebuia sa aplice, in mod direct, clauzele mai favorabile din contractul colectiv de munca la nivel de ramura, ca fiind mai favorabile decât cele la nivel de unitate.
A invocat în sprijinul criticii și faptul că din considerentele Deciziei nr. 511/2006 a Curții Constituționale reiese că "dispozițiile contractului colectiv de munca incheiat la nivel național sau la nivel de ramura constituie izvor de drept (ca si legea) la încheierea contractelor colective de munca la nivel de unitate, ceea ce impune respectarea clauzelor referitoare la drepturile minimale. Prin urmare, părțile, cu respectarea acestor obligații firești, au toata libertatea sa negocieze si alte clauze, precum si drepturi superioare".
Reclamantul a susținut că prin contractul colectiv de munca incheiat la nivel superior, in speța, la nivel de ramura transporturi, s-au stabilit anumite drepturi in favoarea salariaților, astfel că aceștia nu pot renunța la ele, negocierea clauzelor contractului individual de munca sau a contractului colectiv de munca la nivel inferior, in speța, la nivel de grup de unități feroviare si unitate, fiind posibila numai peste nivelul minimal al drepturilor recunoscute in lege, care in cazul de fata o constiuie contractul de munca incheiat la nivel superior. Aceste dispoziții se regăsesc si in cuprinsul art. 132 din Legea nr. 62/2011 ( prin care a fost abrogate Legea nr. 130/1996).
Față de o asemenea constatare reclamantul arată că desi CCM incheiat la nivel de unitate pe anii 2009-2010 a stabilit ca sistem de referința valoare de 570 lei pentru clasa I de salarizare, fata de dispozițiile legale indicate referitoare la caracterul minimal al drepturilor stabilite prin contractele colective de munca de la nivel superior, parata este obligata la respectarea clasei I de salarizare la nivelul salariului de baza minim brut prevăzut de CCM la nivel de Ramura .
Reclamantul a făcut referire la forța obligatorie a contractelor invocând dispozițiile art. 969 alin. 1 din Codul civil, dispozițiile Legii nr. 130/1996 art. 7 alin. 2 și dispozițiile art. 246 alin. 6 din Codul muncii, concluzionând că în baza forței obligatorii a contractelor pârâta trebuie obligată la plata drepturilor solicitate.
O altă critică se referă la aprecierea greșită a instanței asupra relevanței faptului că pârâta are obligația de a se incadra in bugetul de venituri si cheltuieli.
Potrivit dispozițiilor legale este imperativ sa fie respectat bugetul de venituri si cheltuieli. Dar tocmai parata este cea care intocmeste acest buget de venituri si cheltuieli, dupa cum reiese clar din art. 13 alin. (1) din Hotărârea 528/1998 privind înființarea Societății Naționale de T. F. de M. "C.F.R. M. " S.A.
: "C.F.R. M. isi stabilește propriu buget de venituri si cheltuieli care se aproba de către Guvern, la propunerea M. ui T. urilor, cu avizul M. ui Muncii si Protecției Sociale si al M. ui Finanțelor." Pe de alta parte, încadrarea in bugetul de venituri si cheltuieli aprobat nu poate reprezenta a cauza de nerecunoastere a drepturilor negociate de ambele parti, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai parata este cea care isi stabilește propriul buget, pe care ulterior il da spre aprobare. S. parata avea obligația de a lua in considerare in momentul intocmirii proiectului de buget de venituri si cheltuieli a dispozițiilor cuprinse in CCm Ramura referitoare la salarizarea angajatului, condiții minimale de altfel, potrivit art. 41 alin. (3) lit. b) din CCM Ramura care prevede astfel: "părțile implicate in negocieri colective la nivel de grup de unități si unitate vor lua ca baza de la care pornesc negocierile valoarea salariului de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, stipulate la art. 41, pct. (3) 8it. a), pentru stabilirea salariului de baza minim brut la nivelul respectiv, iar la stabilirea salariilor de baza minime brute pentru fiecare categorie de salariați vor fi adoptați coeficienți minimi de ierarhizare stabilit la art. 41 pct. (1) din prezentul contract colectiv de munca".
Pe de alta parte, incadrarea in bugetul de venituri si cheltuieli aprobat nu poate reprezenta a cauza de nerecunoastere a drepturilor negociate de ambele parti, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai parata este cea care isi stabilește propriul buget, pe care ulterior il da spre aprobare.
Referindu-se la reținerea instanței ca prin bugetele aprobate prin hotărâri de Guvern, nu i s-ar fi permis societății parate creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut in contractul colectiv pe ramura, acestea fiind obligate sub sancțiunea legii, sa respecte bugetul aprobat arată că este vorba practic de propria culpa a paratei de a nu fi negociat bugetul de venituri si cheltuieli cu respectarea dispozițiilor contractului colectiv de munca aplicabil, cel la nivel de ramura, deoarece nu rezulta de nicăieri din actele depuse la dosarul cauzei ca ar fi incercat măcar sa includă in acest buget dispozițiile referitoare la salarizare din CCM nr. 722/2008.
Reclamantul a completat arătând că dispozițiile OUG nr. 79/2001 erau cunoscute reprezentanților patronatului la momentul semnării CCM si se presupune ca, atat reme cat acordarea acestor drepturi nu a fost condiționata in vreun fel raportat la prevederile legale menționate, inclusiv aceste dispoziții legale au fost avute in vedere la momentul prevederii acestor drepturi. Argumentele reținute de instanta de fond in motivare referitoare la monitorizarea sa in baza
O.U.G. nr. 79/2001 si 79/2008 precum si la corelarea cheltuielilor salariale cu indicele de creștere a productivității muncii nu pot conduce la privarea salariatilor de niște drepturi salariale, negociate si prevăzute in Contractul Colectiv de Munca.
Reclamantul arată că angajatorul, care susține in cauza limitarea fondului de salarii si imposibilitatea plații drepturilor negociate prin CCM, isi invoca practic propria culpa, acceptata de altfel de către instant de fond, întrucât, daca avea cunoștința de monitorizare si de constrângerile financiare respective inca din anul 2001, trebuia fie sa refuze semnarea contractelor colective de munca si a actelor adiționale la acesta, fie sa "încerce ulterior, de comun acord cu partenerii sociali, modificarea conținutului clauzelor ce prevăd drepturile bănești solicitate prin prezenta acțiune.
Arată reclamantul că deși OUG nr. 79/2008 privind masuri economico- financiare la nivelul unor operatori economici prevede o serie de condiții ce se impun a fi respectate, potrivit art. 6 alin. (2) la fundamentarea bugetelor de venituri si cheltuieli, ele nu se aplica in ceea ce o privește pe parata, deoarece daca analizam mai departe OUG menționat, constatam la art. 7 alin. (7) ca
"prevederile art. 6 alin. (2), (3) si (8) si ale art. 7 alin. (1) se aplica incepand cu faza de elaborare a bugetelor de venituri si cheltuieli aferente anului 2012".
Împrejurarea reținuta de prima instanța in motivare nu este de natura sa exonereze parata de obligația de a plați drepturile salariale solicitate, deoarece potrivit principiului constituțional care garantează realizarea drepturilor acordate, neprevederea in bugetul de stat a sumelor necesare plații dreptului nu conduce in mod automat la pierderea acestuia, inlaturandu-se existent lui; in caz contrar, s-ar ajunge ca un drept patrimonial a cărui existent a fost recunoscuta sa fie lipsit de substanța sa si, practic, sa devină lipsit de orice valoare.
Prin întâmpinarea formulată, pârâta S. N. de T. F. de
M. "C.F.R. M. "; SA
a solicitat respingerea recursului formulat de către Constantea G. și menținerea Sentinței civile nr.9676/_, pronunțata de Tribunalul Cluj în dosarul nr._, ca fiind temeinică și legală.
În motivarea întâmpinării pârâta a arătat următoarele:
In perioada in care a fost salariat la C. M. reclamantul a fost retribuit In mod legal in conformitate cu grila si clasa de salarizare in care a fost "încadrat, conform CCM C. M. aplicabil pentru fiecare perioada, aceasta fiind totodată salarizat in conformitate cu prevederile contractului individual de munca (si/ sau actele adiționale) pe care le-a semnat fara obiectiuni sau observații .
A precizat că pârâtei nu-i sunt aplicabile dispozițiile art. 41 alin. 3 din CCM la nivel de Ramură T. uri, sens în care a arătat că prin bugetele aprobate prin hotărâri de guvern, la S. C. M. SA București, nu s-a permis creșterea nivelului salariului minim la nivelul celui prevăzut in contractul colectiv pe ramura, pârâta fiind obligata sub sancțiunea legii, sa respectam bugetul aprobat (cu limitarea fondului de salarii, S. C. M. SA - fiind sub monitorizarea FONDULUI MO. AR INTERNATI. AL ( FMI) asa cum rezulta din dispozițiile OUG nr.99/2009.
În dezvoltarea acestei apărări subliniază faptul ca S. C. M. este o societate comerciala având ca acționar unic statul roman, ori in calitate de acționar, statul roman isi exercita drepturile si obligațiile prin M. T. urilor, asa incat pentru anul financiar 2008, M. T. urilor a comunicat operatorilor economici monitorizați ca fondul de salarii prevăzut de BVC nu poate depasi o creștere de 8 la suta fata de fondul realizat in 2007. De altfel prevederile art.40 alin.3 din CCM la Nivelul Ramurii T. uri încheiat pentru anul 2006- 2007, menționează ca "salariul de baza minim brut la nivel de ramura transporturi, valabil din data de 1 ianuarie 2006 si negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore medie/luna, este de 540 lei RON/luna,reprezentând 3,18 RON/ora."
A concluzionat pârâta că, aplicând aceste prevederi si dispozițiile M.
ui
T.
urilor, rezulta ca salariul de baza minim brut la nivel de Ramura T.
uri,
pentru societățile de stat monitorizate si aflate in subordinea MT, ar putea fi pentru anul 2008 de 584 RON/luna si nu 700 RON/luna, astfel cum a fost stabilit in CCM la Nivelul Ramurii T. uri pentru anii 2008-2010, asa cum a fost negociat, semnat si înregistrat.
A mai precizat pârâta că reclamantul face confuzie intre valoarea salariului de baza minim brut, prevăzuta in CCM Unic la Nivel de Ramura T. uri 2008- 2010, cu valoarea corespunzătoare clasei 1 de salarizare din Grila de salarizare specificata in anexa la CCM C. M. SA.
În acest sens a arătat că în CCM la Nivelul Ramurii T. uri 2008-2010, la art.41 alin.l sunt prevăzuți coeficienții minimi de ierarhizare, aceștia variind de la 1,0 la 2,0.
Conform grilei de salarizare prevăzuta in anexa nr.l din CCM C. M. SA, coeficienții de ierarhizare variază intre 1,0 si 4,061 ,astfel ca reclamantul a fost retribuit pe baza unui salariu de baza care depășește cu mult nivelul valorii determinate exclusiv pe baza prevederilor CCM Unic la Nivel Ramura T. uri, aceasta fiind remunerata pe baza grilei si clasei de salarizare specifica funcției sau meseriei ocupate.
Reclamantul a făcut o prezentare a evoluției salariului minim brut, relevând clauzele CCM și actele adiționale la acestea.
Raportat la această evoluție pârâta a arătat că, societatea pârâtă a aplicat reclamantului intocmai dispozițiile arătate in perioada in care a fost salariatul pârâtei, societatea având obligația legala de a respecta si a se încadra in prevederile CCM al unității sau in cele prevăzute in contractul colectiv imediat superior (CCM Grup de Unități) astfel incat prevederile CCM la Nivel de Ramura
T. uri nu pot fi aplicabile in speța, fiind incidente cele la nivel de unitate si grup de unități feroviare. Mai mult decât atat reclamanților li s-a stabilit si aplicat salariul, pornindu-se de la grila de salarizare minima prevăzuta in contractul colectiv al unității aplicabil fiecărei perioade reclamate, acestora fiindu-le aplicat salariul corespunzător clasei de salarizare in care au fost încadrați, conform grilei de salarizare prevăzuta in anexa 1, la CCM C. M. aplicabil, pt.fiecare perioada mentionata.S. pârâtă a aplicat reclamanților coeficientul de salarizare prevăzut in CCM C. M., acesta fiind cel puțin egal (sau mai mare) cu coeficientul prevăzut in CCM încheiat la nivel imediat superior, respectiv cel încheiat la nivelul Grupului de Unități F. e.
Pârâta a invocat dispozițiile art.8 alin.3 din Legea nr.130/1996, care prevede "Contractele Individuale de munca nu pot conține clauze care sa stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de munca", ori se observă ca potrivit art.37 alin.6 din CCM C. M. incheiat pentru anii_ /2010 si 2011/2012, se prevede in mod expres si neechivoc ca; "Contractul individual de munca nu poate sa conțină clauze contrare contractului colectiv de munca si altor reglementari legale in vigoare", motiv pentru care pârâta a aplicat reclamantului dispozițiile din contractul colectiv incheiat la nivelul unității.
În aceeași ordine de idei mai arată că in CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F. 2006-2008, se menționează la art.2 alin.4 faptul ca :
"Contractele colective de munca la nivel de unități vor respecta prevederile minimale stabilite prin prezentul contract", iar la art.3 alin.l se specifica faptul ca, "Clauzele prezentului contract colectiv de munca produc efecte pentru toti salariații "încadrați in unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a incheiat prezentul contract colectiv de munca si pentru perioada cand din diverse motive nu exista CCM la nivel de unitate .... Pârtilor le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse in prezentul contract colectiv de munca" .
Dupa cum se poate dealtfel constata, CCM la Nivel de Grup de Unități din
T. ul F. 2006-2008. a fost depus si legal înregistrat la M. Muncii in conf.cu art.25 din Legea nr.130/1996, acesta îndeplinind condițiile legale pentru a fi inregistrat.
Ori, S. C. M. SA București, potrivit art.13 al Legii nr.130/1996, este una dintre unitățile enumerate la art.127 din acest contract, căruia i se aplica dispozițiile CCM la Nivel de Grup de Unități din T. ul F., in același articol se menționează la alin.2 ca :
"Drepturile prevăzute in prezentul contract colectiv de munca sunt considerate minime si constituie baza de negociere pentru contractele colective de munca de la unități" in ultimul alin. se dispune ca "executarea prevederilor contractului colectiv de munca este obligatorie pentru parti ."
S. pârâtă la negocierea, încheierea si semnarea contractelor colective la nivelul unității a respectat si dispozițiile CCM Unic la Nivel National pe anii 2007-2010, care are un caracter normativ larg, fiind general aplicabil, acest contract colectiv incheiat la nivel național stipulează la art.40 alin.4, drepturi chiar mai mici decât cele negociate si acordate de pârâtă, astfel se stipulează ca
"salariul de baza minim brut negociat pentru un program complet de lucru de 170 de ore, in medie, este de 440 lei, adică 2,59 lei/ora, incepand cu 1 ianuarie 2007".
A mai arătat pârâta că nu trebuie omis in soluționarea cauzei, nici textul legal prevăzut de art. 153 al Legii nr.62/2011 - a dialogului social - care dispune expres: " conform principiului recunoașterii reciproce orice organizație sindicala legal constituita poate încheia cu un angajator sau cu o organizație patronala orice alte tipuri de acorduri, convenții sau înțelegeri, in forma scrisa, care reprezintă legea pârtilor si ale căror prevederi sunt aplicabile numai membrilor organizațiilor semnatare" - sens in care se impune ca instanța sa dea importanta cuvenita CCM -ului încheiat la nivelul unității,care nu a fost atacat de niciunul dintre salariați.
Prin întâmpinarea formulată reclamantul CONSTANTEA G.
a solicitat respingerea recursului pârâtei ca neintemeiat si menținerea dispozițiilor sentinței civile atacate.
În motivarea întâmpinării reclamantul a arătat următoarele:
Consideră ca instanța de fond corect a interpretat si aplicat legea, respingând excepția prescripției dreptului material la acțiune invocat de către parata.
Motivarea adusa de parata recurenta S. "C.F.R. M. " S.A. potrivit cărora astfel de drepturi nu au caracter salarial, deoarece nici bonusul ( premiul) si nici stimulentele nu se includ intre elementele componente ale salariului prevăzute de art. 155 Codul Muncii, ele urmând a fi plătite nu ca o contraprestatie a muncii depuse de angajat in baza contractului individual de munca, ci in temeiul unor clauze din CCM la nivel de unitate, este contrazisa in mod categoric de prevederile CCM la nivel de ramura la transporturilor pe anii 2008-2010.
Arată că nu poate fi primită argumentarea recurentei conform căreia drepturile de natura salariala ar izvori doar din contractul individual de munca, deoarece trebuie sa precizam inainte de toate ca incheierea contractului individual de munca se face pe baza condițiilor stabilite de lege si de CCM. Mergând pe aceasta linie de idei, precizam ca potrivit art. 38 alin. (1) CCM, prin salariu se intelege retribuția muncii depuse de salariat in baza contractului individual de munca, iar potrivit alin. (2) prin salariu se intelege salariu de baza, precum si orice indemnizație, spor sau adaos. Aceleași elemente ale salariului sunt cuprinse si in CIM. Mai departe, art. 43 alin. (1) CCM definește adaosurile la salariul de baza brut negociat al salariatului, astfel:
adaosul de acord;
premiile acordate din fondul de premiere, calculate intr-o proporție de minimum 3,0% din fondul de salarii realizat brut lunar sau cumulat pe o perioada de maxim 6 luni;
alte adaosuri, cuvenite la nivelul unităților si instituțiilor.
Astfel, nu doar salariul plătit lunar de societate către salariat se încadrează in categoria drepturilor salariale ci si primele acordate de Paste, Crăciun, Ziua F. ului sau al 13-lea salar.
Pe langa toate acestea, CCM la nivel de ramura a transporturilor pe anii 2008-2010 cuprinde 2 anexe in care sunt precizate o serie de ajutoare bănești constând in compensații bănești pentru pierderea vieții, pentru familie sau pentru fiecare copil aflat in intretinere, indemnizația de hrana sau indemnizația zilnica de hrana ( anexa B ), precum si compensațiile in caz de invaliditate sau in caz de accident de munca ( anexa C ). Nu prezintă nici o similitudine cu acestea primele de care beneficiază in mod legal reclamatul, putând observa clar diferentele intre simplele ajutoare bănești si drepturile salariale.
Daca avem in vedere si prevederile Codului fiscal constatam ca sunt considerate venituri din salarii potrivit art. 55 alin. (1) toate veniturile in bani si/sau in natura obținute de o persoana fizica ce desfășoară o activitate in baza unui contract individual de munca sau a unui statut special prevăzut de lege, indiferent de perioada la care se refera, de denumirea veniturilor ori de forma sub care ele se acorda, inclusiv indemnizațiile pentru incapacitate temporara de munca sau salariile compensatorii.
Observam ca nu e vorba de drepturi recunoscute doar in baza contractului individual de munca, acestea fiind reglementate expres si de CCM pe anii 2008- 2010, cu care contractul individual de munca trebuie sa fie in conformitate, si nu e vorba nici doar de anumite clauze stipulate in CCM la nivel de unitate deoarece vorbim aici de CCM la nivel de ramura a transporturilor.
Fiind vorba de drepturi de natura salariala, toate cererile formulate de reclamantul din dosar, reprezintă venituri asimilate salariilor in ceea ce privește prescripția, fiind aplicabile prev. art. 283 alin. (1) lit. c) Cod Muncii, si nu lit. e) a aceluiași articol.
Ori de cate ori obiectul conflictului individual de munca il constituie plata unor drepturi salariale neacordate, indiferent de izvorul lor sau de periodicitatea cu care se acorda, o data pe luna sau o data pe an sau chiar la incetarea contractului individual de munca cu titlu de salarii compensatorii, termenul care se aplica este cel de 3 ani. Acest termen de prescripție se aplica si la sumele solicitate (6 salarii), ca urmare a incetarii raporturilor de munca din vina angajatorului prin emiterea deciziilor de concediere.
Pentru toate acestea, consideră oportuna si corecta aprecierea instanței de fond in stabilirea naturii acestor drepturi ca fiind una salariala, instanța păstrând intocmai intelesul lămurit si vădit neîndoielnic al actului juridic dedus judecații.
Referitor la plata salariului suplimentar parțial pe anul 2010:
Potrivit prevederilor CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar, pe anii 2006-2008, valabil pana la data de_ ( potrivit celor doua acte adiționale de prelungire, înregistrate la MMFPS sub nr. 370/_, respectiv sub nr. 629/_ ) si anume art. 30 din acesta, "pentru munca ireproșabila desfășurata in cursul unui an calendaristic, dupa expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de baza de incadrare din luna decembrie a anului respectiv Salariul suplimentar constituie un drept salarial, fondul necesar pentru acordarea acestuia constituindu-se din fondul de salarii, potrivit art. 32 alin. (3) din CCM
menționat: "din veniturile realizate, fondul necesar pentru acordarea salariului suplimentar se constituie lunar in cadrul fondului de salarii, in procent de 10 la suta din fondul de salarii realizat lunar". Este vorba așadar despre o prevedere expresa inclusa in contractul colectiv de munca.
Se poate observa ca prin intermediul art. 30 se creează intre contractanți drepturi si obligații corelative prin norme cu caracter imperativ de la care părțile nu pot abzice, iar recurenta este ținuta sa isi îndeplinească obligația, cu atat mai mult cu cat aceste categorii de drepturi se încadrează in categoria de adaosuri la salariul de baza, ce intra in componenta noțiunii de salariu conform art. 160 din Codul muncii.
Criteriile care condiționează acordarea acestui salar sunt expres prevăzute in anexa 6, referindu-se in principal la lipsa unor sancțiuni disciplinare or, reclamantul nu se încadrez in excluderile la care se refera anexa respectiva.
Învederează totodată instanței de judecata faptul ca, dupa cum și-a întemeiat pretențiile si prin cererea de chemare in judecata, baza legala a acestor solicitări o constituie prevederile din CCM la nivel de Grup de Unități din T. ul F. . Potrivit art. 1 alin. (1) din acesta "părțile contractante recunosc si accepta pe deplin ca sunt egale si libere in negocierea Contractului Colectiv de Munca Unic la nivelul grupului de unități feroviare si se oblige sa respecte in totalitate prevederile acestuia". Mai departe, art. 3 dispune in alin. (1): "clauzele prezentului contract colectiv de munca produc efecte pentru toti salariații incadrati in unitățile care fac parte din grupul de unități feroviare pentru care s-a incheiat prezentul contract colectiv de munca si pentru perioada cand din diverse motive nu exista CCM la nivel de unitate, indiferent de structura capitalului acesteia. Pârtilor le revine obligația de a respecta prevederile cuprinse in prezentul contract de munca." Totodată, alin. (4) dispune: "părțile recunosc drepturile si obligațiile lor astfel cum sunt prevăzute in reglementările legale ale organismelor interne si internaționale, ratificate de statul roman, si convin ca prevederile prezentului contract colectiv de munca si ale celor ce vor fi incheiate ulterior de către parti sa se aplice in măsura in care completează si nu reduc drepturile câștigate de către aceștia."
Art. 4 alin. (14) prevede astfel: "părțile se obliga ca, in perioada de aplicare a prezentului contract colectiv de munca, sa nu promoveze si sa nu susțină proiecte de acte normative a căror adoptare ar conduce la diminuarea drepturilor ce decurg din contractile colective de munca, oricare ar fi nivelul la care acestea au fost incheiate."
Reiese clar din dispozițiile legale mai sus menționate caracterul superior al CCM-ului la nivel de grup de unități si prioritatea in ceea ce privește aplicabilitatea acestuia. Tocmai pentru aceste motive nu poate fi de acord cu motivele invocate in recurs, in sensul ca prevederile CCM la nivel de grup de unități din transportul feroviar ar avea aplicabilitate doar in situația in care nu ar exista CCM la nivel de unitate. Dupa cum clar reiese din prevederile legale anterior menționate, CCM-ul la nivel de unitate trebuie incheiat in conformitate cu cel la nivel superior, fara a putea restrânge sau diminua drepturile salariaților câștigate prin acesta.
In ceea ce privește acordarea primelor aferente sărbătorilor de Paste, Ziua F. ului si Crăciun solicitate învederează instanței de judecata următoarele aspecte:
Recurenta motivează ca acordarea acestora nu ar fi obligatorie, dovada fiind suspendarea acestora la nivel de unitate prin semnarea a doua acte adiționale in acest sens. Actul adițional la CCM la nivel de unitate pe baza căruia aceasta isi formulează apărarea a fost inregistrat la Agenția pentru prestații Sociale a Municipiului București sub nr. 1713/_ .
În aprecierea reclamantului suspendarea intervenita la nivel de unitate nu are cum sa conducă la suspendarea drepturilor la nivel superior, iar el și-a întemeiat pretențiile pe dispozițiile CCM la nivel de Grup de Unități. Executarea contractului colectiv este obligatorie pentru parti potrivit art. 30 din Legea nr. 130/1996, republicata, iar prevederile acestor contracte produc efecte fata de toti salariații indiferent de data angajării, conform art. 11 alin. (1) din Legea nr. 130/1996, republicata.
În privința ajutorului de Crăciun a relevat prevederile art. 71 din CCM la nivel de grup de unități.
În ceea ce privește susținerea pârâtei privind obligativitatea respectării bugetului de venituri si cheltuieli reclamantul a reluat motivele recursului.
În plus a mai invocat că prin Legea nr. 329/2009 privind reorganizarea unor autorități si instituții publice, raționalizarea cheltuielilor publice, susținerea mediului de afaceri si respectarea acordurilor-cadru cu Comisia Europeana si Fondul Monetar International, publicata in Monitorul Oficial, Partea I nr. 761 din
9 noiembrie 2009, s-au instituit prin art. 1 lit. d) o serie de masuri privind disciplina financiar-bugetara la nivelul regiilor autonome, societăților si companiilor naționale, al societăților comerciale la care statul sau unitățile administrative teritoriale au calitatea de acționar unic sau majoritar, precum si al filialelor acestora.
A precizat că la aceasta lege exista 2 (doua anexe) in cuprinsul cărora sunt enumerate companiile cu capital majoritar de stat supuse reorganizării, societăți comerciale care intra sub supravegherea FMI potrivit prezentei legi, ministerele in subordinea si coordonarea cărora intra aceste societăți, precum si masurile adoptate in privința fiecăreia in parte in vederea reducerii efectelor crizei economice si redresării financiare. Iar parata-recurenta S. N. de T.
F. de M. "C.F.R M. " S.A. - S. T. nu este inclusa in niciuna dintre aceste anexe.
Deși arată că, potrivit dispozițiilor legale este imperativ sa fie respectat bugetul de venituri si cheltuieli. Reclamantul invocă că tocmai recurenta este cea care isi stabilește bugetul de venituri si cheltuieli, dupa cum reiese clar din Hotărârea nr. 581 din 10 septembrie 1998 privind infiintarea Companiei Naționale de Cai Ferate"C.F.R."S.A., art. 19 lit. a) potrivit căruia elaborarea proiectului bugetului annual de venituri si cheltuieli al C. reprezintă una din atribuțiile Consiliului de Administrație Companiei Naționale de Cai Ferate C.F.R., in ale cărui atribuții intra elaborarea proiectului bugetului anual de venituri si cheltuieli al C.F.R. M. . S. parata intimata, prin Consiliul de Administrație avea obligația de a lua in considerare in momentul întocmirii proiectului de buget de venituri si cheltuieli a dispozițiilor cuprinse in CCM Ramura referitoare la salarizarea angajatului, condiții minimale.
De asemenea, în aprecierea reclamantului Acordul încheiat cu Fondul Monetar International, pe care le-a invocat recureanta in motivare recursului, nu reprezintă un eveniment de natura sa producă stingerea obligațiilor, in sensul art. 1156 Cod civil, si nu pot constitui temei pentru încălcarea unor drepturi legale ale salariaților, atâta timp cat clauzele contractuale ce le prevăd erau in vigoare si perfect valabile pentru perioada in discuție. Pe de alta parte, încadrarea in bugetul de venituri si cheltuieli aprobat nu poate reprezenta a cauza de nerecunoastere a drepturilor negociate de ambele parti, ci doar de neexecutare a obligației deja stabilite. Aceasta deoarece, tocmai parata este cea care isi stabilește propriul buget, pe care ulterior il da spre aprobare.
Este vorba practic de propria culpa a paratei recurente de a nu fi negociat bugetul de venituri si cheltuieli cu respectarea dispozițiilor contractului colectiv de munca aplicabil, cel la nivel de ramura, deoarece nu rezulta de nicăieri din
actele depuse la dosarul cauzei ca ar fi încercat măcar sa înciuda in acest buget dispozițiile referitoare la salarizare din CCM nr. 722/2008.
Analizând sentința atacată prin prisma criticilor din motivele celor două recursuri și a apărărilor formulate prin întâmpinări, Curtea constată că recursul nu este fondat pentru motivele ce se vor arăta în continuare.
Criticile aduse hotărârii se circumscriu motivului de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 și vizează aplicarea greșită a prevederilor legale în materia prescripției extinctive, aplicarea greșită a prevederilor referitoare la contractele colective de muncă prin raportarea acestora și la dispoziții legale și la interpretarea greșită a clauzei din contractul colectiv de muncă referitoare la salariul suplimentar.
Criticile sunt neîntemeiate.
Raportat la excepția prescripției dreptului la acțiune,
Curtea apreciază corectă interpretarea primei instanțe, care a considerat că drepturile solicitate se subsumează categoriei de drepturi salariale, conform art. 160 Codul muncii, care enumeră ca fiind componente ale salariului salariul de bază, indemnizațiile, sporurile, precum și alte adaosuri. Or, drepturile litigioase constituie tocmai astfel de alte adaosuri. Dincolo de modul de organizare a contractului colectiv de muncă, un ajutor bănesc acordat în considerarea calității de angajat nu poate reprezenta decât un drept salarial, deci o contravaloare a activității profesionale prestate, fiind de la sine înțeles că angajatorul nu procedează la stipularea unui atare drept decât în considerarea acestei activități pe care angajatul o prestează în beneficiul său, deci ca o bonificație prin care să sporească pachetul salarial și astfel, să facă mai atractiv postul, sau să își fidelizeze angajații, sau să mențină salariile la un nivel competitiv pe piață. De altfel, chiar recurenta acceptă calificarea acestor drepturi ca atare, în condițiile în care, în cuprinsul recursului, arată că "nu se pot considera că toate drepturile salariale, indiferent de temeiul lor de acordare și oriunde ar fi ele prevăzute ar fi prescriptibile la modul universal, în termenul general de 3 ani de zile";.
Potrivit art. 171 alin. 1 și art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii, termenul de prescripție a dreptului la acțiune este de 3 ani de la data nașterii acestui drept, în cazul în care obiectul conflictului individual de muncă este plata unor drepturi salariale neacordate.
Art. 268 alin. 1 lit. e) Codul muncii stipulează termenul de 6 luni de la data nașterii dreptului la acțiune, în cazul neexecutării contractului colectiv de muncă ori a unor clauze ale acestuia, însă acest text de lege are caracter de normă generală, reglementând în general situația litigiilor generate de nerespectarea unor clauze din contractele colective de muncă, pe când art. 268 alin. 1 lit. c) Codul muncii dobândește, comparativ, caracter de normă specială, atunci când se referă la drepturi salariale reglementate prin contractul colectiv de muncă, astfel încât se va aplica norma specială, în conformitate cu dictonul specialia generalibus derogant, deci dispozițiile de la litera c), atunci când drepturile salariale neplătite sunt reglementate într-un contract colectiv de muncă.
Nu se poate accepta interpretarea făcută în sens invers de către recurenta pârâtă, care susține că dintre cele două, textul special este dat de lit. e). E adevărat că și acesta reprezintă o reglementare cu caracter special, dar în comparație cu stipulațiile art. 268 alin. 2 Codul muncii, care prevede un termen de 3 ani de prescripție pentru toate celelalte situații care nu au fost detaliate la alin. 1 din text. În schimb, prin compararea textului lit. c) cu cel de la lit. e) din alin. 1 al art. 268 Codul muncii, textul special rămâne cel de la lit. c), acesta distingând din multitudinea de drepturi ce pot fi reglementate în cuprinsul unui contract colectiv de muncă, pe cele salariale, care, dată fiind importanța deosebită, centrală, a salariului, ca element principal în contractul de muncă și care practic întemeiază cauza încheierii acestui contract din partea angajatului,
se bucură de un termen de prescripție mai îndelungat. De altfel, legiuitorul a emis mai multe dispoziții de ocrotire a dreptului angajatului la salariu, dispoziții cu caracter imperativ (art. 164, 165 fostul Cod al muncii), astfel încât interpretarea de mai sus este în consens cu întreaga viziune impusă de ansamblul prevederilor Codului muncii.
În privința celorlalte două critici se rețin următoarele:
Dacă ar putea fi purtate discuții pe marginea modului de interpretare a dispozițiilor art. 30 din CCM la nivel de unitate pe anul 2010, care stipulează că personalul poate primi un salariu suplimentar pentru munca desfășurată în cursul unui an calendaristic, nu același lucru se poate afirma despre dispozițiile art. 30 alin. 1 din Contractul Colectiv De Muncă la nivel de Grup de unități din T. ul F. pe anii 2006-2010, prelungit până la data de_, pe care de asemenea reclamantul și-a întemeiat pretențiile, care statuează: "pentru munca ireproșabilă desfășurată în cursul unui an calendaristic, după expirarea acestuia, salariații unităților feroviare vor primi un salariu suplimentar echivalent cu salariul de bază de încadrare din luna decembrie a anului respectiv";.
În mod evident, dispozițiile din acest din urmă contract colectiv de muncă sunt imperative și nu facultative.
Raportat la motivul de recurs privitor la aplicarea cu prioritate a contractului colectiv de muncă la nivel de societate (referitor la salariul suplimentar pentru anul 2010, prima pentru Ziua F. ului pentru anii 2009- 2010, prima de Paști pentru anul 2010 și prima de Crăciun pentru anul 2090) iar nu a contractului colectiv de muncă încheiat la nivel de grup de unități, se mai reține că sunt aplicabile prevederile art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996, conform cărora contractul colectiv de muncă nu poate conține clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin Contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, respectiv la nivel de grup de unități (în speță).
În același sens sunt prevederile art. 38 Codul muncii, conform cărora
"salariații nu pot renunța la drepturile ce le sunt recunoscute de lege. Orice tranzacție prin care se urmărește renunțarea la drepturile recunoscute de lege salariaților sau limitarea acestor drepturi, este lovită de nulitate";, prin drepturi recunoscute de lege trebuind a fi înțelese inclusiv cele aduse de art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 citat mai sus, de a beneficia de drepturile superioare conferite prin contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior.
Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 are valoare de principiu în dreptul muncii, astfel încât nu poate fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale în contractele colective de muncă încheiate la nivel inferior, care tind a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflectă ordinea publică în domeniul pe care îl reglementează.
Or, se constată că față de acest principiu, se dovedesc neîntemeiate și motivele de recurs prin care se invocă suspendarea acordării acestor drepturi la nivel de contract colectiv de muncă pe unitate.
În mod evident, aceste suspendări/modificări se referă la contractul colectiv de muncă încheiat la nivel de societate, astfel încât nu impietează asupra obligativității acordării acestor drepturi în temeiul contractului colectiv de muncă încheiat la nivel superior, anume, de grup de unități.
Se invocă în apărare faptul că reclamantul cere acordarea unor drepturi suplimentare a căror acordare a fost suspendată la nivel de unitate, punând în acest fel în discuție valabilitatea contractului colectiv de muncă la nivel de unitate. Or, această apărare nu este eficientă, drepturile salariale neputând fi
condiționate sub aspectul protejării lor prin instanță de inițierea unor litigii separate, ci poate fi invocată inclusiv pe cale incidentală sau indirect, așa cum s- a procedat în prezenta cauză, ineficiența unor prevederi contractuale nelegale, pentru considerentele ce preced. Art. 8 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 aveau valoare de principiu în dreptul muncii, raportat la perioada în care se datorau drepturile solicitate, astfel încât nu puteau fi eludat prin inserarea unor prevederi contractuale care tindeau a se interpune în aplicarea directă a acestui principiu care reflecta ordinea publică în domeniul pe care îl reglementa.
O societate comercială, chiar dacă are ca unic acționar statul și i se aprobă bugetul prin hotărâre de guvern, nu este o instituție bugetară. De altfel, recurenta nici nu susține o atare afirmație, ci solicită aplicarea în cazul său a unor dispoziții legale ce interzic negocierea în cadrul instituțiilor bugetare a unor clauze referitoare la drepturi ale căror acordare și cuantum sunt stabilite prin lege, prin analogie, cu instituțiile bugetare, ceea ce regulile generale de drept interzic. Conform principiilor de drept, aplicarea textelor de lege cu caracter de excepție se face restrictiv, la situațiile expres prevăzute în reglementarea excepției, în restul cazurilor aplicându-se regula: exceptio est strictissimae interpretationis. Ca atare, în cazul recurentei, nu se poate accepta aplicarea prin analogie a dispozițiilor art. 12 din Legea nr. 130/1996, ci se aplică principiul libertății negocierii, instituit de art. 7 alin. 1 din aceeași lege.
Art. 7 alin. 2 din Legea nr. 130/1996 reafirmă, și în această materie, principiul specific dreptului contractual al imperativului legalității contractului (adică, acesta să fie încheiat cu respectarea dispozițiilor legale). În corelație cu acesta, recurenta invocă faptul că fondul de salarii este limitat la suma aprobată prin hotărâre de guvern, conform O.U.G. nr. 79/2008, respectiv O.U.G. nr. 79/2001, situație față de care apare ca nelegală orice prevedere contractuală din contractul colectiv de muncă care excede limitei fixate fondului de salarii pe această cale.
Nu este însă imputabilă beneficiarilor contractului colectiv de muncă și nu poate conduce la inaplicabilitatea dispozițiilor invocate din acesta, faptul indicat, având în vedere că prin acest motiv de recurs, practic, recurenta își invocă propria culpă, aceea de a fi încheiat contracte colective de muncă ce se afirmă că nu se încadrează în limitele legale fixate pentru fondurile lor de salarii, or nemo propriam turpitudinem allegans. De altfel, nici nu a fost probată această afirmație, făcută doar în mod generic, fără a se detalia care a fost cuantumul fondului de salarii aprobat, care ar fi fost sumele necesare achitării acestor drepturi salariale litigioase etc.
Aceleași considerente sunt valabile în ce privește critica întemeiată pe dispozițiile HG nr. 79/2008.
Din economia O.U.G. nr. 79/2008, nu se poate concluziona o interdicție sau o limitare a libertății de negociere cu privire la cuprinsul contractelor colective de muncă în cazul societăților comerciale la care statul este acționar unic, ci se reglementează doar obligația operatorilor economici destinatari ai acestui act normativ de a prezenta "spre aprobare bugetele de venituri și cheltuieli, după consultarea prealabilă a organizațiilor sindicale"; și faptul că
"fundamentarea fondului de salarii anual, prevăzut în bugetul de venituri și cheltuieli al operatorilor economici, se va face pe baza indicelui de creștere a câștigului salarial mediu brut lunar, care nu va putea fi mai mare de 60% din indicele de creștere a productivității muncii, calculat în unități valorice comparabile sau în unități fizice, după caz";, aspecte care nu pot fi interpretate în sensul indicat de recurentă, ca o interdicție imperativă, în sine, de a negocia anumite drepturi salariale prin contractele colective de muncă.
În conformitate cu dispozițiilor art. 7 alin. 2 din Legea 130/1996 și art. 229 din Codul muncii, "contractele colective de muncă încheiate cu respectarea dispozițiilor legale constituie legea părților";, astfel încât reclamantul era îndreptățit la plata drepturilor salariale acordate.
Aspectele invocate de către recurentă privind lipsa fondurilor necesare plății acestor drepturi salariale, nu pot justifica apărarea acesteia în sensul exonerării de răspundere și nici nu atrage netemeinicia pretențiilor reclamantului, deoarece acordarea drepturilor în favoarea salariaților nu a fost condiționată sub acest aspect, fiind stabilite în urma negocierilor purtate cu sindicatele reprezentative. În mod corect instanța de fond a reținut că acordarea acestor drepturi salariale constituie un drept/obligație, și nu o facultate a angajatorului.
Faptul că una din părți întâmpină dificultăți bănești nu constituie o suficientă motivare pentru a solicita exonerarea de răspundere contractuală, principiul pacta sunt servanda fiind consacrat în Codul muncii prin dispozițiile art. 159, 160, 162, 229 (fostele art. 154, 155, 157, 236).
Critica recurentei potrivit căreia obligația de a achita drepturile pretinse era condiționată de încadrarea în buget, este nefondată, deoarece în Contractul colectiv de muncă aplicat părțile nu au inserat nici o clauză în care să limiteze sau condiționeze în acest mod acordarea acestor drepturi.
În drept, se reține incidența prevederilor art. 312 alin. 1 raportat la art. 304 pct. 9 și art. 3041C.proc.civ.
Nu au fost solicitate cheltuieli de judecată.
PENTRU ACESTE MOTIVE, ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge ca nefondate recursurile declarate de reclamantul C. G. și respectiv de pârâta S. N. DE T. F. DE M. "C. M. "; SA
împotriva sentinței civile nr. 9676 din_ pronunțate de Tribunalul Cluj în dosar nr._ pe care o menține.
Decizia este irevocabilă.
Dată și pronunțată în ședința publică din 18 noiembrie 2013.
PREȘEDINTE,
JUDECĂTORI,
I. T. D. C.
G.
N.
M.
GREFIER,
N. N.
Red.N.M./dact.L.C.C.
2 ex./_
Jud.fond: R. M. V.
