Sentința civilă nr. 123/2013. Salarii și drepturi bănești. Litigiu de muncă
| Comentarii |
|
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BISTRIȚA NĂSĂUD
SECȚIA I CIVILĂ
Dosar nr. _
SENTINȚA CIVILĂ Nr. 123/F/2013
Ședința publică din data de 15 ianuarie 2013 Tribunalul format din:
PREȘEDINTE: I. C., judecător GREFIER: C. S.
Cu participarea asistenților judiciari:
Z. L. - P. S.
Pe rol fiind soluționarea acțiunii civile formulată de reclamanta M. M. -N., prin Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, împotriva pârâților G. Ș. L. , C. Local al comunei L. și I. P. comunei L. , având ca obiect drepturi bănești - diminuare indemnizație concediu de odihnă cu 25 %.
La apelul nominal făcut în ședința publică nu se prezintă niciuna dintre părți. Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Se constată că unitatea școlară pârâtă a răspuns la adresa instanței de la fila 24 prin scriptul depus la fila 35.
Chemații în garanție Ministerul Finanțelor Publice, prin Direcția Generală a F. P. B.
-Năsăud, și M. E., C., T. și S. au depus la dosar întâmpinări, în termen util pentru a putea fi studiate la dosar.
Văzând lipsa părților, faptul că prin acțiunea introductivă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă și că nu sunt cereri de probațiune sau alte chestiuni prealabile, s-au analizat actele și lucrările dosarului, după care cauza a rămas în pronunțare.
T R I B U N A L U L,
Deliberând,constată:
Prin acțiunea civilă, scutită de plata taxei de timbru și a timbrului judiciar, înregistrată la nr. de mai sus, reclamanta M. M. -N. , reprezentată de Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, a chemat în judecată pe pârâții G. Ș. L. , C. Local al comunei L. și Primarul comunei L. , solicitând obligarea pârâtei de rândul 1 la calcularea indemnizației de concediu de odihnă aferent anului școlar 2009-2010 în cuantum integral, fără aplicarea diminuării cu 25% prevăzută de Legea nr. 118/2010, în conformitate cu prevederile legale aflate în vigoare cu 10 zile anterior plecării în concediu; la plata diferenței dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată pentru concediul de odihnă aferent anului școlar 2009-2010; obligarea pârâților de rândul 2 și 3 să aloce pârâtului de rândul 1, fondurile necesare plății sumelor mai sus menționate.
În motivare s-a arătat că personalul didactic din învățământul preuniversitar beneficiază de dreptul la concediu de odihnă în temeiul prevederilor Legii nr. 128/1997, art. 103 lit. a, dreptul la concediu fiind reglementat și de prevederile Codului muncii și contractului colectiv de muncă unic la nivel național, la nivel de ramură învățământ, precum și de dispozițiile HG nr. 250/1992.
Reclamanta a început concediul de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, însă indemnizația i-a fost diminuată, deși potrivit Codului muncii aceasta se achită cu cel puțin 5 zile lucrătoare înainte de plecarea în concediu, iar potrivit contractului colectiv de muncă unic la nivel de ramură de învățământ cu cel puțin 10 zile înainte de plecarea în concediu.
S-a arătat faptul că la data la care trebuia achitată indemnizația de concediu (cu 10 zile sau cu 5 zile înainte de plecarea în concediu) salariile personalului din învățământ nu erau diminuate, astfel că Legea nr. 118/2010 nu putea fi aplicată anterior apariției ei.
Pe de altă parte, s-a relevat faptul că art. 1 din Legea nr. 118/2010 prevede diminuarea cuantumului salariilor, indemnizațiilor lunare de încadrare, a soldelor, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, fără a cuprinde referiri la indemnizația de concediu de odihnă, iar Legea nr. 330/2009 stabilește că prevederile din actele normative referitoare la acordarea concediilor rămân în vigoare.
Prin diminuarea indemnizației de concediu s-a adus atingere unui bun, aceasta constituind un
"drept de proprietate"; în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție, măsura echivalând cu o expropriere. Mai mult, s-a încălcat speranța legitimă că persoana își mai poate valorifica dreptul său.
Chiar dacă dispozițiile Legii nr.118/2010 nu erau incidente în chestiunea calculului și plății drepturilor privind indemnizația de concediu, totuși pârâții au procedat, fără niciun temei legal, la amânarea acordării drepturilor corespunzătoare și, ulterior, la calcularea și plata diminuată cu un procent de 25% a indemnizației de concediu, plată care s-a realizat cu încălcarea prevederilor legale referitoare atât la termenul de plată, cât și la cuantumul indemnizației pentru concediul de odihnă, motiv pentru care se solicită admiterea acțiunii astfel cum a fost formulată.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 112 C .proc.civ., art. 283 alin. 1 lit. c din Codul muncii, art. 67 din Legea nr. 168/1999, art. 28 din Legea nr. 54/2003, art. 103 din Legea nr. 128/1997, HG nr. 250/1992, art. 29 din contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură învățământ și unic la nivel național aplicabil pe anii 2007-2010, art.268 alin.1 lit.c și ale art.150 din Legea 53/2003 republicată, art.28 din Legea 62/2011.
Pârâții C. Local L. și Primarul comunei L. au formulat întâmpinare f.16, prin care au arătat că nu se opun admiterii acțiunii formulate.
În motivare s-a arătat că personalul didactic nu constituie personal angajat al acestor pârâți, care nu stabilesc și nici nu plătesc efectiv salariile, finanțarea cheltuielilor privind salarizarea personalului didactic se face exclusiv din fonduri de la bugetul de stat conform art.167 din Legea nr.l84/1995, ci fondurile bănești necesare pentru cheltuielile de personal se comunică de M. E., C., T. și S., prin Inspectoratele școlare, M. ui F. P. reprezentat de DGFP, privind repartizarea fondurilor necesare cheltuielilor din învățământul preuniversitar.
Totodată, pârâții C. Local L. și I. P. comunei L. au formulat cerere de chemare în garanție f.19, împotriva M. ui F. P. și M. ui E., C., T. și
S.
prin care au solicitat obligarea chemaților în garanție să asigure sumele necesare solicitate de reclamantă prin acțiune.
În motivarea cererii de chemare în garanție pârâții susținut că sumele necesare solicitate de reclamantă sunt asigurate din bugetul de stat conform art.167 din Legea nr.l84/1995, de M. E.
, C., T. și S., prin Inspectoratele școlare și de Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat de DGFP. A mai precizat că între acești pârâți și chemații în garanție s-a preconstituit un raport juridic fiindcă există prevederi legale privind alocarea sumelor necesare privind cheltuielile de personal din învățământul preuniversitar raportat la prevederile art.167 din Legea nr.l84/1995, ale Legii nr.273/2006 și art.6 alin.3 din Legea 215/2001.
În drept s-au invocat dispozițiile art. 60 -63, art.82, art.112, art.274 C .proc.civ., art.167 alin.4 din Legea 84/1995 R, Legea 273/2006, Legea nr.215/2001 republicată.
Chematul în garanție Ministerul Finanțelor Publice, reprezentat prin Direcția Generală a F.
P. B. -Năsăud, la sediul căreia și-a ales și domiciliul procesual, prin întâmpinarea depusă la dosar (f.27-28) a solicitat respingerea cererii de chemare în garanție ca neîntemeiată întrucât drepturile salariale cuvenite angajaților în cauză nu pot fi altele decât cele prevăzute de legislația specifică. Se invocă faptul că măsura legislativă criticată, respectiv Legea nr.118/2010 este aplicată tuturor categoriilor de personal bugetar și fiind supusă controlului de constituționalitate s-a constatat prin Decizia nr.872/2010 că dispozițiile art.1-8 și cele ale art.10-17 sunt constituționale.
Se arată totodată că unitățile de învățământ preuniversitar funcționează ca unități finanțate de la bugetul local, pe bază de contract încheiat între directorul unității și primar.
Competența elaborării unor eventuale proiecte de rectificare bugetară pentru drepturile salariale revine ordonatorului principal și secundar, fără ca acest atribut să poată fi extins asupra chematului în garanție.
Rolul ministerului este acela de a aproba repartizarea pe trimestre a veniturilor și cheltuielilor bugetare, modificarea acestora pe baza propunerilor ordonatorilor principali de credite
ai bugetelor locale și în conformitate cu OG nr. 22/2002 primarului îi revine responsabilitatea asigurării în bugetul propriu a creditelor necesare plății drepturilor solicitate.
Chematul în garanție M. E., C., T. și S. , legal citat, prin întâmpinarea depusă la dosar (f.24-29) a invocat excepția lipsei calității procesuale pasive, solicitând în principal respingerea acțiunii pentru lipsa calității procesuale pasive, iar în subsidiar respingerea ca neîntemeiată.
În motivare s-a arătat că între minister și cadrele didactice nu există raporturi juridice, calitatea de angajator având-o directorul unității de învățământ.
Totodată, s-a relevat faptul că ministerul nu este ordonator de credite pentru finanțarea învățământului preuniversitar.
Unitatea școlară, legal citată, nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând actele și lucrările dosarului
, tribunalul reține că în anul școlar 2009-2010, reclamanta a funcționat în cadrul unității școlare chemate în judecată, devenit LICEUL TEHNOLOGIC L., pe postul de învățător, așa cum rezultă din adeverința depusă la dosar, încadrându-se în categoria personalului didactic și nedidactic din învățământul preuniversitar a cărui remunerare este circumscrisă legii de salarizare a personalului bugetar și a intrat în concediu de odihnă anterior datei de 3 iulie 2010, indemnizația de concediu cuvenită fiindu-i diminuată cu 25%, în temeiul prevederilor Legii nr. 118/2010.
O asemenea măsură a fost contestată, apreciindu-se că pentru lunile iulie și august 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, acesteia i se cuvenea o indemnizație de concediu nediminuată, întrucât, pe de o parte, Legea nr. 118/2010 nu se referă la diminuarea indemnizației de concediu de odihnă, iar pe de altă parte plata indemnizației de concediu trebuia efectuată anterior datei plecării în concediu.
Conform dispozițiilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, aplicabilă din data de 3 iulie 2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizațiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizații și alte drepturi salariale, precum și alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice și ale O.U.G. nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcții a unor categorii de personal din sectorul bugetar și stabilirea salariilor acestora, precum și alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Dreptul la concediul de odihnă a fost recunoscut în favoarea cadrelor didactice prin art. 103 alin. 1 lit. a din Legea nr. 128/1997, act normativ în vigoare în perioada pentru care se solicită drepturile, acesta fiind abrogat abia prin Legea nr. 1/2011.
În aplicarea prevederilor art. 103 din Legea nr.128/1997, s-a emis Ordinul nr. 3251/1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ.
În anexa 1 pct. 21 și 22 din Ordinul nr. 3251/1998 se reglementează modul de calcul al indemnizației de concediu, stabilindu-se că, pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizație, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulțite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime și, după caz, a indemnizației pentru funcția de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
Media zilnică a veniturilor se stabilește în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă și această reglementare este în concordanță cu dispozițiile art. 7 din H.G. nr. 250/1992, republicată, aplicabile tuturor salariaților din unitățile bugetare.
Prin urmare, în privința concediului de odihnă al personalului didactic din învățământ există o reglementare specială, cu caracter derogator de la dispozițiile art. 145 din Codul muncii, care nu sunt astfel incidente.
În baza reglementărilor speciale derogatorii, indemnizația de concediu cuvenită reclamantei coincide cu salariul acesteia pe luna iulie, respectiv luna august și, indiferent de data la care s-au achitat, suma rămâne aceeași, salariul lunar diminuat cu 25%, iar diminuarea drepturilor salariale a operat începând din data de 3 iulie 2010.
Astfel, pentru luna iulie 2010, în care reclamanta s-a aflat în concediu de odihnă, indemnizația de concediu este egală cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime corespunzătoare lunii iulie (adică în cuantum diminuat cu 25%) înmulțită cu numărul zilelor de concediu. Aceeași modalitate de calcul se aplică și pentru luna august.
Având în vedere modalitatea de calcul al indemnizației de concediu de odihnă pentru personalul didactic anterior prezentată, dar și principiul neretroactivității legii, reducerea cu 25 % statuată prin art.1 din Legea 118/2010 este aplicabilă și indemnizației în discuție, desigur, de la data intrării în vigoare a acestui act normativ, chiar dacă art.1 din lege nu face referire expresă la indemnizația de concediu.
Întrucât diminuarea salarială cu 25% este prevăzută începând cu data de 3 iulie 2010, este evident că indemnizația de concediu pentru lunile iulie și august 2010, care se calculează în raport de salariul aferent lunilor iulie și august, trebuia diminuată cu 25%, în baza Legii nr. 118/2010 și o asemenea diminuare opera și în situația în care indemnizația de concediu se achita cu cel puțin 5 zile înainte de ziua plecării în concediu, conform art. 7 alin. 5 din HG nr. 250/1992, republicată.
Chiar dacă la data la care se achita, anterior intrării în vigoare a Legii nr. 118/2010, se plătea indemnizația de concediu în cuantum nediminuat, ulterior, angajatorul era obligat la regularizarea plăților în raport de media zilnică a salariului de bază și a sporului de vechime stabilită ținând seama de diminuarea prevăzută de lege, urmând a proceda ulterior la recuperarea sumelor achitate în plus.
Numai că, din adresa depusă de către unitatea școlară, la dosar (f. 17), rezultă că prevederile Legii nr. 118/2010 s-au aplicat în privința reclamantei cu începere din 1 iulie 2010, în mod nelegal, reclamanta fiind îndreptățită la plata diferențelor bănești dintre suma cuvenită acesteia în baza contractului individual de muncă și cea efectiv încasată pentru zilele de 1 și 2 iulie 2010, când încă nu erau în vigoare prevederile Legii nr. 118/2010.
Prin urmare, acțiunea este întemeiată doar în parte.
Tribunalul reține că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 fac referire nu numai la salarii, ci și la alte drepturi salariale. Or, atâta timp cât indemnizația de concediu se stabilește în raport cu salariul de bază se reține că aceasta reprezintă un drept salarial.
Acțiunea este neîntemeiată din perspectiva reglementărilor europene invocate de reclamantă.
Potrivit dispozițiilor art. 16 din Legea nr. 118/2010, măsura diminuării drepturilor salariale ale personalului bugetar are caracter temporar, fiind aplicabilă în intervalul 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010 și a fost impusă, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, în vederea reducerii cheltuielilor bugetare și asigurarea sustenabilității bugetului de stat, astfel că pârâtul angajator a procedat la diminuarea indemnizației reclamantului cu 25%, măsură contestată în prezenta cauză.
Dispozițiile Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar au fost supuse controlului de constituționalitate, Curtea Constituțională reținând prin deciziile nr. 872/_ și nr. 874/_ constituționalitatea prevederilor ce instituie diminuarea temporară a drepturilor salariale.
Diminuarea drepturilor salariale cuvenite lunar reclamantei constituie fără îndoială o modificare unilaterală a contractului individual de muncă, modificare ce este însă posibilă, independent de voința părților, atunci când intervine ca urmare a modificării unor prevederi legale imperative.
Salariul reclamantei este stabilit prin lege, astfel că acesta poate suferi modificări, în sensul creșterii sau micșorării cuantumului său, ori de câte ori intervine vreo modificare legislativă, fără ca pentru aceasta să fie necesar consimțământul angajatorului și/sau al salariatului.
Măsura diminuării drepturilor salariale cuvenite pe perioada concediului de odihnă constituie o veritabilă restrângere a exercițiului dreptului la muncă, aspect reținut de instanța constituțională în cuprinsul deciziilor nr. 872/010 și nr. 874/2010, și o atare măsură se poate realiza numai în condițiile strict și limitativ prevăzute de art.53 din Constituție. Pentru ca restrângerea menționată să poată fi justificată, trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerințele expres prevăzute de art.53 din Constituție, și anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituțional, și anume pentru: apărarea securității naționale, a ordinii, sănătății sau moralei publice, a drepturilor și libertăților cetățenilor; desfășurarea instrucției penale; prevenirea consecințelor unei calamități naturale, ale
unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporțională cu situația care a determinat-o; să fie aplicată nediscriminatoriu și să nu aducă atingere existenței dreptului sau libertății.
În cauză, toate aceste condiții sunt îndeplinite. Astfel, măsura diminuării drepturilor salariale este prevăzută în art. 1 din Legea nr. 118/2010, s-a impus pentru apărarea securității naționale, așa cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului, măsura restrângerii vizează exercițiul dreptului, și nu substanța acestuia, motiv pentru care a fost instituit caracterul temporar al diminuării salarial și este determinată de o situație de criză financiară internațională care ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a țării.
Măsura restrictivă instituită se aplică nediscriminatoriu destinatarilor săi - angajați ai autorităților și instituțiilor publice, este temporară (privește perioada 3 iulie 2010 - 31 decembrie 2010), este rezonabilă și proporțională cu situația care a determinat-o, alăturându-se altor măsuri legislative, determinate de aceeași cauză și având aceeași finalitate, respectiv încadrarea în constrângerile bugetare determinate de un fenomen de criză economică.
Prin urmare, diminuarea rezonabilă și cu caracter temporar a indemnizației de concediu de odihnă care ce calculează în raport de salariu constituie o restrângere a dreptului la muncă al acestei categorii de angajați, compatibilă cu legea fundamentală.
Pentru respectarea prevederilor Convenției trebuie observat că, referitor la regula aplicabilă art.1 din Protocolul nr.1, Curtea Europeană a Drepturilor Omului de la Strasbourg a statuat, în numeroase cauze, că acest articol conține 3 norme distincte: prima, care se exprima in prima fraza a primului alineat si care are un caracter general, enunța principiul respectării proprietății; cea de-a doua, ce figurează în cea de-a doua frază a aceluiași alineat, vizează privarea de proprietate și o supune anumitor condiții; cât despre a treia, menționată în cel de-al doilea alineat, recunoaște puterea statelor contractante de a reglementa utilizarea bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor sau a altor contribuții sau a amenzilor.
Pentru analizarea prevederilor art.1 din Primul protocol, trebuie avute in vedere următoarele aspecte: dacă reclamanta are un "bun"; în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; existența unei ingerințe a autorităților publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei de bunul său, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condițiile privării de proprietate, respectiv dacă ingerința este prevăzută de lege, dacă ingerința urmărește un scop legitim de interes general (ea a intervenit pentru o cauză de utilitate publică), dacă ingerința este proporțională cu scopul legitim urmărit, adică dacă s-a menținut un "just echilibru"; între cerințele interesului general și imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
Noțiunea de "bun"; utilizată de acest text are o semnificație autonomă, neputându-se considera că salariul este un "bun"; care intră sub protecția acestui text sau cel puțin o "speranță legitimă";. Curtea europeană face o distincție esențială între dreptul de a continua să se primească în viitor un salariu într-un anumit cuantum și dreptul de a primi efectiv salariul câștigat pentru perioada în care munca a fost prestată (a se vedea cauza Lelas împotriva Croației, Hotărârea din 20 mai 2010).
Ca atare, existența bunului sau a speranței legitime s-ar fi putut reține numai atunci când fie creanța reclamantei, în cuantumul anterior datei de 3 iulie 2010, ar fi fost stabilită irevocabil printr- o hotărâre judecătorească, fie diminuarea salarială ar fi intervenit retroactiv, după prestarea muncii de către reclamantă, ceea ce nu este cazul întrucât Legea nr. 118/2010 s-a aplicat numai pentru viitor, de la momentul intrării sale în vigoare (a se vedea Cauza Bahceyaka împotriva Turciei, Hotărârea din 13 iulie 2006, unde s-a arătat că veniturile viitoare constituie bun numai dacă au fost câștigate sau există un titlu executoriu în privința lor).
O creanță poate fi considerată o valoare patrimonială în sensul art. 1 din Primul Protocol adițional la Convenția europeană numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern, fiind spre exemplu confirmată prin jurisprudența bine stabilită a instanțelor judecătorești (a se vedea Cauza Kopecky împotriva Slovaciei, Hotărârea din 28 septembrie 2002; Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007).
Convenția europeană nu garantează dreptul de a continua să se primească un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea Cauza Vilho Eskelinen împotriva Finlandei, Hotărârea din 19 aprilie 2007), ci este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaților din bugetul de
stat, astfel că statul poate introduce, suspenda sau anula plata diferitelor sume (a se vedea Cauza Kechko împotriva Ucrainei, Hotărârea din 8 noiembrie 2005).
Diminuarea drepturilor salariale nu este analizată de Curtea europeană din perspectiva privării de proprietate, ci a regulii generale privitoare la dreptul la respectarea bunurilor. Privarea de proprietate trebuie să fie prevăzută de lege, să urmărească o cauză de utilitate publică, să fie conformă normelor de drept intern și să respecte un raport de proporționalitate între mijloacele folosite în scopul vizat; privarea de proprietate trebuie să menajeze un just echilibru între exigențele de interes general și imperativele fundamentale ale individului, în special prin indemnizarea rezonabilă și proporțională a valorii bunului, acordată titularului acestuia.
Măsura reducerii salariilor și implicit a indemnizației pentru concediul de odihnă, a fost făcută în baza unei legi, nr.118/2010, astfel că este îndeplinită și condiția ca ingerința să fie prevăzută de lege.
În ce privește scopul urmărit și proporționalitatea, prin adoptarea Legii nr.118/2010 s-a urmărit aplicarea aceluiași mod de calcul pentru toate categoriile de beneficiari ai sistemului public de pensii și eliminarea inechităților generate de aplicarea unor criterii diferite pentru aceeași categorie de pensionari. Acesta a fost generat de dificultățile financiare pe care le-a avut statul în suportarea de la buget a părții din pensie care nu se baza pe sistemul contributiv.
Tribunalul reține că, în speță, nu s-a încălcat dreptul la respectarea bunului recunoscut și ocrotit de art.1 din Primul Protocol adițional la Convenție, în cazul de față, însă, așa cum s-a arătat mai sus, constituie bun doar dreptul la salariu conferit prin lege, iar nu și întinderea concretă a cuantumului acestuia, care poate evolua în funcție de lege, pentru că, admițând o interpretare contrară, ar însemna că mărimea salariului odată stabilită, aceasta nu mai poate fi modificată, nici redusă, dar nici majorată, interpretare care nu este în spiritul jurisprudenței constante a CEDO.
Prin urmare, o "speranță legitimă "; a reclamantei cu privire la dreptul de a încasa un anumit cuantum al salariului nu poate fi reținută.
Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea și intensitatea politicilor sale in acest domeniu. Curtea a constatat de mai multe ori că nu este rolul său de a verifica în ce măsura existau soluții legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepția situațiilor în care aprecierea autorităților este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei, hotărâre din 8 decembrie 2009, par. 59 sau Mellacher c. Austriei, hotărâre din 19 decembrie 1989, Series A nr. 169, par. 53).
În considerarea celor menționate mai sus, instanța apreciază că măsura luată a avut un scop legitim, fiind necesară într-o societate democratică, ea răspunzând unei situații de criză economică și socială majoră a societății, care poate fi evitată și prin măsura diminuării salariale. Ea este proporțională cu scopul urmărit, deoarece reclamanta nu a fost lipsită în totalitate de salariu, acesta fiindu-i doar redus, iar măsura diminuării drepturilor salariale are caracter temporar.
În sensul celor anterior reținute de tribunal s-a pronunțat și Înalta Curte de Casație și Justiție, care a fost chemată să realizeze interpretarea unitară a dispozițiilor art.1 din Legea nr.118/2010, privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările și completările ulterioare, raportat la art.150(fost art. 145) din Legea nr. 53/2003 - Codul muncii, republicată,art.103 lit. a) din Legea nr. 128/1997 privind Statutul personalului didactic, cu modificările și completările ulterioare, și art.7 din Hotărârea Guvernului nr. 250/1992 privind concediul de odihnă și alte concedii ale salariaților din administrația publică, din regiile autonome cu specific deosebit și din unitățile bugetare, republicată, cu modificările ulterioare, referitor la cuantumul indemnizației de concediu aferent anului școlar 2009-2010, cuvenit personalului didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat, ca urmare a faptului că în practica judiciară s-au pronunțat soluții diferite.
Astfel, în ședința din 17 octombrie 2011, Înalta Curte de Casație și Justiție constituită în Secții Unite, în dosarul nr. 20/2011 având ca obiect soluționarea unui recurs în interesul legii cu privire la interpretarea și aplicarea unitară a dispozițiilor art. 1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, a pronunțat Decizia nr. 20, în sensul că a admis recursul în interesul legii declarat de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și a stabilit că dispozițiile art. 1 din Legea nr. 118/2010 sunt incidente cererilor formulate de personalul didactic și didactic auxiliar din învățământul preuniversitar de stat
ce au ca obiect acordarea indemnizației de concediu de odihnă aferente anului școlar 2009-2010, după intrarea în vigoare a Legii nr. 118/2010, respectiv 3 iulie 2010.
Având în vedere aceste considerente, tribunalul constată că măsura diminuării drepturilor salariale a fost dispusă prin lege, fără a fi necesară manifestarea de voință a angajatorului și a salariatului, este justificată de necesitatea asigurării securității naționale pe fondul crizei economice internaționale, și că prin aceasta nu se aduce atingere niciunuia dintre drepturile invocate de către reclamantă, situație în care, în baza prevederilor art. 1 din Legea nr. 118/2010, a pct. 21 și 22 din anexa nr. 1 la Ordinul nr. 3251/1998, art. 7 din HG nr. 250/1992, republicată, și ținând seama de jurisprudența Curții europene mai sus arătată, va admite în parte acțiunea formulată în modalitatea arătată și va obliga unitatea școlară pârâtă, devenit LICEUL TEHNOLOGIC L. să plătească reclamantei diferența dintre indemnizația cuvenită și cea efectiv încasată, pentru 1 și 2 iulie 2010.
Pentru perioada ulterioară datei de 3 iulie 2010 pretențiile urmează a fi respinse ca neîntemeiate.
Cum pârâții de rând 2 și 3 sunt autoritățile care în conformitate cu art. 167 din Legea nr. 84/1995(în vigoare în perioada pentru care se cuvin diferențele salariale) și cu art.104 din Legea 1/2011, asigură finanțarea unităților de învățământ preuniversitar din bugetul de stat, din sume defalcate din taxa pe valoare adăugată și alte venituri ale bugetului de stat, prin bugetele locale, aceștia urmează a fi obligați să aloce fondurile necesare plății către reclamantă a sumelor restante datorate, în aceleași condiții în care asigură plata celorlalte drepturi salariale ale personalului didactic. În conformitate cu art. 36 din Legea nr. 215/2001, consiliul local aprobă, la propunerea primarului, bugetul local și asigură și cadrul necesar privind furnizarea serviciilor publice de interes local privind educația, iar Primarul unității administrative este ordonator principal de credite al bugetului acesteia, potrivit art. 63 alin. (4) lit. a) din Legea nr. 215/2001, motiv pentru care vor fi obligați să aloce fondurile necesare plății diferenței de indemnizație la care este îndreptățită reclamanta.
Excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C. ,
T. și S. este întemeiată și va fi admisă având în vedere următoarele:
Potrivit art. 167 alin. 17 din Legea nr. 84/1995, republicată, de la bugetul de stat, prin bugetul M. ui E., C. T. și S. se asigură doar cheltuielile aferente unităților de învățământ preuniversitar, inclusiv pentru învățământul special expres enumerate la literele a - h, printre care nu sunt prevăzute și cheltuieli cu salariile cadrelor didactice sau al personalului didactic auxiliar. Având în vedere că acest minister nu finanțează învățământul preuniversitar, acesta nu justifică legitimare procesuală pasivă.
În consecință, cererea de chemare în garanție a acestui minister formulată de pârâții Primarul comunei L. și C. local al comunei L. urmează a fi respinsă ca fiind îndreptată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă, admiterea acestei excepții împiedicând analiza fondului cererii de chemare în garanție formulată.
Cererea de chemare în garanție a M. ui F. P., care a fost reprezentat în proces de Direcția Generală a F. P. B. -Năsăud, cerere formulată de pârâții Primarul comunei L. și C. local al comunei L. va fi respinsă ca neîntemeiată având în vedere cele statuate în Decizia nr.10/2011 pronunțată de Î. asupra recursului în interesul legii potrivit căreia o astfel de cerere de chemare în garanție formulată de ordonatorul de credite nu îndeplinește cerințele prevăzute de art. 60 C.pr.civ..
În acest sens Î. a reținut că "pretențiile menționate pe calea chemării în garanție de către instituția bugetară pârâtă (de exemplu, alocările de fonduri sau rectificările bugetare) nu pot forma obiectul unei cereri de chemare în judecată formulate pe cale incidentală sau al unei acțiuni ulterioare în instanță, în considerarea celor ce succedă.
Între instituțiile publice pârâte chemate în judecată pentru plata drepturilor de natură salarială ori a ajutoarelor financiare și Ministerul Finanțelor Publice există raporturi juridice de drept administrativ, care iau naștere în virtutea obligațiilor legale reciproce și specifice ce le revin în procesul bugetar, iar între Ministerul Finanțelor Publice și instituțiile respective nu există nicio obligație de garanție sau de despăgubire în cazul neexecutării de către o instituție publică a obligației ce îi incumbă fie în baza raportului juridic de muncă, fie în baza dispozițiilor Legii nr. 315/2006.
Este adevărat că, în cadrul procesului bugetar, Ministerul Finanțelor Publice repartizează ordonatorilor principali de credite sumele alocate acestora prin bugetul de stat, îndeplinind un rol de administrator al acestui buget, dar nu are atribuția de a vira acestora alte sume decât cele prevăzute în legea bugetului de stat și cu respectarea acesteia.
Procedura legală de executare de către instituțiile publice a obligațiilor stabilite prin titluri executorii este reglementată de Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, în cadrul căreia ordonatorii principali de credite au obligația de diligență de a efectua demersurile legale în vederea asigurării în bugetele proprii și ale instituțiilor din subordine a creditelor bugetare necesare efectuării plății sumelor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice are rolul de a răspunde de elaborarea proiectului bugetului de stat pe baza proiectelor ordonatorilor principali de credite, precum și de a elabora proiectele de rectificare a acestor bugete, rol care se realizează prin atribuțiile prevăzute de art. 19 lit. a), g), h) și i) din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, respectiv de art. 3 alin. (1) pct. 6 - 8, 11 și 13 din Hotărârea Guvernului nr. 34/2009, cu modificările și completările ulterioare.
În plus, art. 3 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, dispune în sensul că, în situația în care instituțiile publice nu își îndeplinesc obligația de plată în termenul prevăzut de art. 2 din ordonanță, creditorul va putea recurge la procedura executării silite în conformitate cu dispozițiile Codului de procedură civilă și ale altor dispoziții legale aplicabile în materie.
În mod corelativ obligației de diligență ce revine instituțiilor publice în temeiul și în executarea dispozițiilor Ordonanței Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, Ministerul Finanțelor Publice are obligația de a efectua demersurile administrative necesare în vederea rectificării bugetului de stat.
Chiar în ipoteza în care ordonatorii de credite și-ar îndeplini atribuțiile ce le revin în sensul formulării de propuneri de cuprindere în bugetul propriu a sumelor necesare plății obligațiilor stabilite prin titluri executorii, iar Ministerul Finanțelor Publice, la rândul său, ar întocmi și ar transmite spre aprobare propuneri de rectificare a bugetului de stat, dreptul de decizie aparține legislativului.
În consecință, dispozițiile analizate ale art. 19 din Legea nr. 500/2002, cu modificările și completările ulterioare, și ale art. 1 - 4 din Ordonanța Guvernului nr. 22/2002, cu modificările și completările ulterioare, nu pot fi interpretate în sensul că reprezintă temeiul legal al existenței unei obligații de garanție sau de despăgubire ce revine M. ui F. P. în cazul obligațiilor de plată stabilite în sarcina instituțiilor publice, cu privire la drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar.
Prin urmare, atât timp cât între debitorul obligației de plată deduse judecății, respectiv instituția publică obligată la plată și chematul în garanție, respectiv Ministerul Finanțelor Publice, nu există o obligație de garanție sau de despăgubire, nu sunt întrunite condițiile prevăzute de art. 60 din Codul de procedură civilă.
Cheltuieli de judecată nu au fost solicitate.
În baza art. 55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenților judiciari, care au exprimat aceeași opinie.
PENTRU ACESTE MOTIVE ÎN NUMELE LEGII
H O T Ă R Ă Ș T E
Admite în parte acțiunea formulată de reclamanta M. M. -N. , reprezentată de Uniunea Județeană a Sindicatelor Libere din Învățământ B. -Năsăud, cu domiciliul procesual ales în B., str. Al. Odobescu, nr.3, județul B. -Năsăud împotriva pârâților GRUP Ș. L. (devenit LICEUL TEHNOLOGIC L. ), cu sediul în L., str. P., nr.221, județul B. -
Năsăud, C. LOCAL L. și PRIMARUL COMUNEI L., ambii cu sediul în L., str.
, nr.509, județul B. -Năsăud și, în consecință:
obligă pe pârâtul GRUP Ș. L. (devenit LICEUL TEHNOLOGIC L. ) să calculeze indemnizația pentru concediul de odihnă efectuat anterior datei de_, fără aplicarea diminuării
de 25%, prevăzută prin Legea nr. 118/2010 și să plătească reclamantului/tei diferența dintre indemnizația astfel calculată și cea efectiv încasată, respectiv pentru 1 și 2 iulie 2010.
obligă pe pârâții C. LOCAL L. și PRIMARUL COMUNEI L. să aprobe,
respectiv să aloce unității școlare fondurile necesare pentru plata diferenței de indemnizație anterior menționată.
Admite excepția lipsei calității procesuale pasive a chematului în garanție M. E., C.
, T. și S. și respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Primarul comunei
și C. local al comunei L. împotriva chematului în garanție M. E., C., T. și S. B. , cu sediul în B., strada General Berthelot nr. 28-30, sector 1, ca fiind promovată împotriva unei persoane lipsită de calitate procesuală pasivă.
Respinge cererea de chemare în garanție formulată de pârâții Primarul comunei L. și C. local al comunei L. împotriva chematului în garanție Ministerul Finanțelor Publice B., reprezentat prin Direcția Generală a F. P. B. -Năsăud, cu sediul în B., strada Apolodor nr. 17, sector 5, cu sediul procesual ales în B., strada 1 Decembrie nr. 6-8, județul B.
-Năsăud.
Respinge ca neîntemeiate celelalte pretenții formulate. Fără cheltuieli de judecată.
Definitivă.
Cu drept de recurs în termen de 10 zile de la comunicare. Pronunțată în ședința publică din 15 ianuarie 2013.
PREȘEDINTE, GREFIER,
C. C. S.
Cu votul consultativ al asistenților judiciari,
Z. L. P. S.
Red .I.C. - Z.L. _
Dact. Z.L. _
