TÂLHĂRIE. CONCURS DE INFRACŢIUNI. JUDECATĂ. OBIECTUL JUDECĂŢII
| Comentarii |
|
In înţelesul art. 317 C. pr. pen., obiectuljudecăţii este format din toate faptele şi din toate persoanele arătate în actul de sesizare.
In încadrarea juridică sunt cuprinse toate elementele de drept ce corespund tuturor elementelor de fapt, adică tuturor stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor ce caracterizează fapta ca infracţiune şi permit, totodată, stabilirea exactă a existenţei şi a întinderii răspunderii penale, precum şi individualizarea corectă a sancţiunii.
Sustragerea prin violenţă de către inculpaţi, în calitate de coautori, de bunuri de la două părţi vătămate, întruneşte elementele constitutive a două infracţiuni de tâlhărie, pentru care urmează să fie tras la răspundere fiecare inculpat.
(Secţia penală, decizia nr. 68 din 13 ianuarie 2000)
CURTEA
Asupra recursurilor de faţă;
în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Tribunalul Bucureşti au fost trimişi în judecată inculpaţii: Ş.S. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C. pen. şi
H.C. pentru infracţiunile de tâlhărie, prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C.pen. şi lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută în art. 189 alin. 2 C.pen.
S-a reţinut că, în seara de 14 ianuarie 1997, cei doi inculpaţi, alături de a|ţi aurolaci - care au fost cercetaţi şi judecaţi separat -, au atacat pe părţile vătămate D.M. şi I.A. - elevi, care treceau prin apropierea staţiei de metrou Brâncoveanu, le-au lovit, le-au târât într-un canal de termoficare din apropiere, le-au luat hainele şi încălţămintea şi le-au legat cu sârmă de mâini şi picioare, ţinându-le până a doua zi.
Tribunalul Bucureşti - Secţia a ll-a penală, prin sentinţa nr. 68 din 6 martie 1998, a condamnat pe inculpatul Ş.S. la 7 ani închisoare şi 3 luni interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b C.pen. pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C.pen.
Tribunalul l-a condamnat şi pe inculpatul H.C. la 2 ani închisoare şi 2 ani interzicerea drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a şi b C. pen., pentru infracţiunea de tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e, cu aplicarea art. 74 alin. 1 lit. a şi b şi alin. 2 şi art. 76 lit. b C.pen., prin schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de tâlhărie prevăzută în art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C.pen.
Prima instanţă a reţinut că ambii inculpaţi au participat numai la lovirea părţilor vătămate şi la deposedarea lor de bunuri, reţinând, totodată, drept circumstanţă atenuantă în favoarea inculpatului
H.C., faptul că acesta a ajutat pe cele două părţi vătămate să plece acasă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin decizia penală nr. 231 din 12 august 1998 a Secţiei I penale, a respins ca nefondate apelurile declarate de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bucureşti şi de cei doi inculpaţi.
împotriva acestei decizii au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi inculpatul Ş.S.
Parchetul a susţinut că instanţele nu s-au pronunţat asupra uneia dintre fapteie reţinute în sarcina inculpatului prin actul de sesizare, că s-a făcut o greşită aplicare a legii prin schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul
H.C. şi că acestui inculpat i-a fost aplicată o pedeapsă complementară în alte limite decât cele prevăzute în lege.
Inculpatul Ş.S. a susţinut că i-a fost aplicată o pedeapsă greşit individualizată sub aspectul duratei şi a cerut reducerea acesteia.
Recursul declarat de parchet este fondat.
Se constată că nici instanţa de fond şi nici instanţa de apel nu s-au pronunţat asupra uneia din cele două fapte de tâlhărie comise de cei doi inculpaţi, reţinute prin actul de sesizare.
în actul de sesizare a primei instanţe au fost descrise două fapte care întrunesc fiecare elementele constitutive ale infracţiunii de tâlhărie şi care au fost săvârşite de ambii inculpaţi împreună, în calitate de coautori, asupra a două persoane diferite: una asupra părţii vătămate D.M. şi una asupra părţii vătămate I.A.
Reţinându-se comiterea ambelor fapte, trebuie ca fiecare inculpat să fie condamnat pentru două infracţiuni de tâlhărie şi nu pentru una singură, cum greşit s-a procedat, deoarece, în înţelesul art. 317 C. pr. pen., obiectul judecăţii este format din toate faptele şi din toate persoanele arătate în actul de sesizare.
Aşa fiind, trebuia ca inculpaţii Ş.S. şi H.C. să fi fost condamnaţi, fiecare, pentru două infracţiuni de tâlhărie prevăzute în art. 211 alin. 2 lit. a, d şi e C. pen.
Condamnând pe fiecare inculpat pentru încă o infracţiune de tâlhărie prevăzută în textul de lege menţionat, se apreciază că, în raport cu pericolul social concret al faptei şi cu periculozitatea socială concretă a fiecărui făptuitor, scopurile prevăzute în art. 52 C.pen. pot fi atinse cu maximă eficienţă dacă inculpatului Ş.S. i se va aplica o pedeapsă principală de 7 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii, pe timp de 3 ani, a drepturilor prevăzute în art. 64 lit. a, b C.pen. şi dacă inculpatului H.C. i se aplica pedeapsa principală de 2 ani închisoare şi pedeapsa complimentară a interzicerii aceloraşi drepturi pe timp de 2 ani după executarea pedepsei, făcându-se aplicarea art. 74 şi 76 C.pen., faţă de ajutorul dat de ultimul inculpat părţilor vătămate de a scăpa.
Schimbarea încadrării juridice a uneia dintre faptele săvârşite de inculpatul H.C. nu este greşită, având în vedere că în încadrarea juridică sunt cuprinse toate elementele de drept ce corespund tuturor elementelor de fapt, adică tuturor stărilor, situaţiilor sau împrejurărilor ce caracterizează fapta ca infracţiune şi permit, totodată, stabilirea exactă a existenţei şi a întinderii răspunderii penale, precum şi individualizarea corectă a sancţiunii. Or,
comportarea inculpatului faţă de părţile vătămate după comiterea faptelor - ce are semnificaţia de circumstanţă atenuantă - constituie o astfel de împrejurare.
Menţiunea că inculpatului Ş.S. i se vor interzice drepturile prevăzute în art. 64 lit. a şi b C.pen. pe timp de 3 luni constituie o eroare materială vădită.
Recursul declarat de inculpatul Ş.S. nu este fondat, deoarece la individualizarea pedepselor s-a ţinut seama în mod corespunzător, atât de pericolul social concret al faptelor - evidenţiat de natura lor, de modul şi de împrejurările în care au fost săvârşite, ca şi de urmările produse -, cât şi de periculozitatea socială concretă a făptuitorului, persoană fără ocupaţie, care duce un mod de viaţă parazitar şi care a fost condamnată în timpul minorităţii pentru comiterea unor infracţiuni de furt calificat.
Pentru aceste motive, în baza art. 38515 pct. 2 lit. d C. pr. pen., urmează ca recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti să fie admis, iar în baza art. 38515 pct. 1 lit. b C. pr. pen., urmează ca recursul declarat de inculpatul Ş.S. să fie respins ca nefondat, dispunându-se în sensul celor ce se vor arăta în dispozitivul acestei decizii.
NOTĂ
a) în primul rând, Curtea Supremă, în cuprinsul deciziei, nu a analizat criticile formulate de parchet şi inculpat în raport de cazurile de casare prevăzute de art. 3859 pct. 1 Cod procedură penală, încălcând astfel dispoziţia imperativă cuprinsă în art. 3856 alin. 2 Cod procedură penală potrivit căreia “instanţa de recurs examinează cauza numai în limitele motivelor de casare prevăzute de art. 385/9”.
Aceasta înseamnă că ea avea obligaţia în primul rând să stabilească dacă criticile formulate se încadrează în cazurile de casare invocate, sau în vreunul din cele 22 de cazuri de casare şi doar în caz afirmativ, procedând la analiza de fond a cauzei, să răspundă dacă criticile sunt fondate sau nu.
Este adevărat că nici parchetul, nici inculpatul nu s-au preocupat să-şi încadreze criticile în cazurile de casare - cel puţin nu rezultă din cuprinsul deciziei - dar independent de poziţia acestora, instanţa de recurs era obligată, în raport de textul sus-citat să facă acest lucru.
Ignorarea dispoziţiei prevăzute de art. 3859 alin. 2 C.pr.pen. nu a avut în speţă doar o consecinţă teoretică - încălcarea unei norme procesuale - ci şi serioase implicaţii de ordin practic, influenţând, după cum vom vedea, însăşi soluţia pronunţată.
Astfel, parchetul a susţinut, printre altele, că instanţele nu s-au pronunţat asupra uneia din cele două fapte de tâlhărie comise de inculpaţi şi că s-a făcut o greşită aplicare a legii prin schimbarea încadrării juridice a faptelor săvârşite de inculpatul H.C.
Cu privire la cea de-a doua critică, este de observat că o greşită încadrare juridică constituie în acelaşi timp şi o greşită aplicare a legii, dar problema care se pune este în raport de care caz de casare trebuie analizată ea.
Cazul de casare prevăzut de art. 17/1 - care există când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii - fiind de cea mai mare generalitate şi cuprindere, întrucât implică orice violare a legii, inclusiv acele încălcări specifice care dau conţinut celorlalte cazuri de casare, este de aplicabilitate subsidiară. în sensul că poate fi reţinut numai dacă situaţia juridică prin care s-a violat concret legea, nu este susceptibilă de încadrare în vreunul din celelalte cazuri de casare (v. V. Papadopol în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, Notă la decizia nr. 368/1997 a Curţii de Apel Bucureşti - Secţia I penală, p. 310). Aşa fiind, motivul invocat de parchet trebuia analizat - şi prevăzut în mod expres în decizie - în raport de cazul de casare specific prevăzut în art. 3859 pct. 17 C.pr.pen. (când faptei săvârşite i s-a dat o greşită încadrare juridică).
Dacă în cazul acestei critici, omisiunea Curţii de a o analiza în raport de cazul corect de casare, nu pare să fi avut consecinţe de ordin practic, nu tot astfel stau lucrurile în cazul primei critici.
Aici, Curtea avea de stabilit dacă într-adevăr instanţele, fiind sesizate “in rem” cu două fapte de tâlhărie, au omis să se pronunţe cu privire la una din ele şi atunci critica se încadra în cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 10 C.pr.pen. sau era vorba pur şi simplu de o greşită încadrare juridică, fiind operabil cazul de casare prevăzut de aii. 3859 pct. 17 C.pr.pen.
Fără a arăta în raport de ce caz de casare analizează critica parchetului, Curtea a optat pentru prima soluţie considerând că cele două instanţe nu s-au pronunţat asupra uneia din cele două fapte de tâlhărie comise de inculpaţi.
Dar, în acest caz reţinerea în mod direct şi a celei de-a doua infracţiuni şi condamnarea la încă câte o pedeapsă pentru fiecare inculpat, fără ca măcar să schimbe încadrarea •juridică, este corectă sau nu?
în ce ne priveşte apreciem că soluţia este greşită, deoarece, considerând că instanţele au fost sesizate “in rem” şi cu a doua faptă de tâlhărie, în mod obligatoriu cauza trebuia trimisă spre rejudecare la instanţa de fond, în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c C.pr.pen., pentru că în această situaţie fondul cauzei nu a fost rezolvat.
“Se consideră nerezolvare a fondului cauzei în latura penală - arată prof. Gr. Theodoru - când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra unei fapte pentru care fusese legal sesizată prin rechizitoriu, prin plângere prealabilă sau prin extinderea obiectului judecăţii; când s-a încetat procesul penal fără ca prima instanţă să se fi pronunţat asupra existenţei faptei, a vinovăţiei inculpatului şi a caracterului penal al faptei, sau când se descoperă la instanţa de apel noi acte materiale aparţinând aceleiaşi infracţiuni continuate, cu privire la care s-a pronunţat prima instanţă; în latura civilă, nu s-a rezolvat fondul cauzei când prima instanţă nu s-a pronunţat asupra pretenţiilor civile solicitate de una din părţile civile”. (Gr. Theodoru, Drept procesual penal, Partea specială, Editura Culegerea laşi 1998, p. 368, 369).
în cazul nerezolvării fondului, cauza trebuia restituită instanţei a cărei hotărâre a fost casată, în conformitate cu textul sus-menţionat, pentru a se asigura trecerea cauzei prin două grade de jurisdicţie de fond.
Precizăm că această soluţie s-ar fi impus doar în ipoteza în care instanţa fondului nu s-a pronunţat asupra unei fapte, astfel cum a considerat Curtea Supremă.
în realitate nu este vorba de aşa ceva, ci dacă încadrarea dată de instanţa de fond în sensul de a reţine o singură faptă de tâlhărie este corectă sau nu, critică ce trebuie analizată în raport de cazul de casare prevăzut de art. 3859 pct. 17 C.pr.pen.
b) Dar, soluţia Curţii Supreme este cel puţin discutabilă nu numai sub aspectul dreptului procesual penal, ci şi al dreptului substanţial.
Este vorba de răspunsul pe care îl dă instanţa supremă primei critici a parchetului, respectiv dacă inculpaţii au comis o singură infracţiune de tâlhărie, astfel cum a stabilit instanţa de fond sau două infracţiuni aflate în concurs, asupra uneia din ele, aceasta omiţând să se pronunţe.
Credem că soluţia corectă a dat-o prima instanţă, stabilind că cei doi inculpaţi au comis o singură infracţiune de tâlhărie.
Din situaţia de fapt reţinută şi necontestată, rezultă că inculpaţii, împreună cu alţi aurolaci, în aceeaşi unitate de timp şi de loc, respectiv la 14 ianuarie 1997, în zona staţiei de metrou Brâncoveanu, au lovit cele două părţi vătămate, elevi, deposedându-i de obiectele de îmbrăcăminte.
Este unanim acceptat în doctrină că tâlhăria este o infracţiune cu un obiect juridic complex, unul principal, altul secundar sau, altfel spus, o infracţiune complexă cu două acţiuni în care acţiunea principală sau absorbantă este îndreptată împotriva patrimoniului, iar acţiunea adiacentă este îndreptată contra persoanei.
Că este aşa o dovedeşte chiar Codul penal, care plasează tâlhăria în cadrul infracţiunilor contra patrimoniului.
în cazul săvârşirii cu aceeaşi ocazie şi într-o strânsă legătură a unor acte materiale de furt comise în baza aceleiaşi rezoluţii infracţionale, iar violenţele au fost săvârşite asupra mai multor persoane, suntem în prezenţa unei unităţi naturale infracţionale, deoarece rezultatul care se răsfrânge asupra întregii infracţiuni, este acela al acţiunii principale, adică a furtului.
Unitatea naturală de infracţiune se caracterizează sub aspectul elementului obiectiv, prin aceea că, în realizarea unei singure acţiuni, adică în cadrul unui proces execuţional unic se comit în mod repetat, desigur în baza unei rezoluţii infracţionale unice, o pluralitate de acte materiale similare, care prezintă fiecare în parte trăsăturile elementului material al infracţiunii săvârşite.
în speţă, prin sustragerea fără pauze din acelaşi loc, de la o pluralitate de subiecţi pasivi diferiţi - două persoane - a diverse bunuri, inculpaţii au realizat o singură acţiune principală, alcătuită dintr-o pluralitate de acte materiale similare, caracteristice infracţiunii de furt şi nu mai multe asemenea acţiuni.
A existat şi un punct de vedere contrar, rămas singular în doctrină, potrivit căruia, ori de câte ori, sustragerile au fost comise în paguba unor patrimonii distincte, deci a unor subiecţi pasivi diferiţi, ne aflăm chiar şi în ipoteza săvârşirii furturilor în cadrul unui proces execuţional unic - în faţa unui concurs de infracţiuni şi niciodată în faţa unei unităţi infracţionale (v. Florin Streteanu, Pluralitate de subiecţi pasivi, unitate sau pluralitate de infracţiuni'in R.D.P. nr. 2/1986 p. 35). Cu alte cuvinte, nu numai în cazul infracţiunilor contra persoanei, dar şi în cazul infracţiunilor contra patrimoniului, pluralitatea subiecţilor
pasivi ar determina întotdeauna, inclusiv în ipoteza unui proces execuţional unic, existenţa unei pluralităţi de infracţiuni.
Acest punct de vedere a fost respins de Curtea Supremă prin decizia nr. 106/1994 în R.D.P. nr. 2/1994, p. 163.
Cum tâlhăria este o infracţiune contra patrimoniului complexă, compusă dintr-o acţiune principală, furtul şi acţiune adiacentă, violenţa, rezultatul care se răsfrânge asupra întregii infracţiuni, determinându-i regimul juridic, este acela al acţiunii principale, deci rezultatul principal. în asemenea situaţie tâlhăria rămâne unică indiferent dacă în scopul săvârşirii unui furt s-au exercitat violenţe asupra mai multor persoane sau dacă în cazul mai multor acţiuni sau acte materiale de furt, comise în baza aceleiaşi rezoluţii - la diferite intervale de timp sau în aceleaşi împrejurări - violenţele s-au săvârşit asupra mai multor persoane (caracterizând, după caz, o infracţiune continuată sau o unitate naturală de infracţiune, cum este cazul în speţă).
în lumina celor de mai sus se poate conchide că, în principiu, în cazul tâlhăriei -infracţiune contra patrimoniului - pluralitatea subiecţilor pasivi nu exclude existenţa unei unităţi infracţionale (A se vedea în acest sens V. Papadopol, Notă la decizia nr. 781/1997 a Curţii de Apel Bucureşti, Secţia a ll-a penală în Culegere de practică judiciară penală pe anul 1997, p. 361-363; Gh. Mateuţ, Unele consideraţii teoretice şi practice despre conţinutul complex al infracţiunii de tâlhărie, Dreptul nr. 11/1996, p. 71).
în concluzie, considerăm că, în speţă, inculpaţii nu au comis două infracţiuni de tâlhărie aflate în concurs, cum susţine Curtea Supremă, ci, aşa cum a apreciat instanţa de fond, o infracţiune unică în forma unităţii naturale, pentru că procesul execuţional a fost unic, actele materiale ce îl compun fiind legate în mod natural între ele, într-o succesiune practic neîntreruptă.
| ← VIOLAREA DE DOMICILIU. VARIANTA AGRAVATĂ EXCEPTARE DE LA... | TRAFIC DE STUPEFIANTE. INCULPAT CETĂŢEAN STRĂIN. INTERZICEREA... → |
|---|
