VIOLARE DE DOMICILIU. ELEMENTE CONSTITUTIVE.
| Comentarii |
|
Fapta inculpatului nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 din Codul penal, întrucât pătrunderea sa în locuinţa pentru care partea civilă avea un titlu de proprietate şi refuzul lui de a părăsi locuinţa are la bază contractul de vânzare-cumpărare legal încheiat, chiar dacă mai există un alt act pentru acelaşi imobil.
(Secţia penală, dec. nr. 1.381 din 30 martie 2000)
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă, în baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentinţa penală nr. 215 din 29 aprilie 1998 Tribunalul Militar Bucureşti a condamnat pe inculpatul plutonier major R.E. (din U.M.0387 Bucureşti, născut la 06.03.1964 în comuna Căţelu, S.A.I., fiul lui Ş. şi
F., cetăţean român, studii liceul, este necăsătorit, are doi copii minori, nu are antecedente penale, domiciliat în Bucureşti, str. Dobrun nr. 3, bl.M.67, sc.2, ap.39, sector 5) prin schimbarea încadrării juridice, în baza art. 334 din C. proc. pen. din infracţiunea de violare de domiciliu, prevăzută de art. 192 alin. 1 din C. pen. în aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 192 alin. 2 din C. pen. la 2 ani închisoare.
S-a făcut aplicarea art. 71, 64 din C. pen.
A fost admisă în parte acţiunea civilă exercitată de partea civilă C. V., inculpatul fiind obligat la plata sumei de 42.600.000 lei, plus dobânda legală aferentă calculată de la data rămânerii definitive a sentinţei până la achitarea integrală a prejudiciului, din care suma de 3.000.000 lei, daune morale.
în baza art. 170 din C. proc. pen. s-a dispus restabilirea situaţiei anterioare prin îndepărtarea inculpatului şi a familiei sale din locuinţa situată în Bucureşti, sector 5.
Inculpatul a fost obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut, în fapt, că inculpatul, subofiţer activ în U.M.0387 Bucureşti, în ziua de 23 aprilie 1996 a încheiat un contract de vânzare-cumpărare cu numitul E.G. prin reprezentantul său V.C. de la care a cumpărat apartamentul din sector 5, Bucureşti; actul de vânzare-cumpărare a fost autentificat prin încheierea art. 2416 din 1996 la notarul public T.C.
în scopul încheierii contractului de vânzare-cumpărare amintit, V.C. a folosit un act de vânzare-
cumpărare încheiat între C.V. (ca vânzător) şi E.G. (cumpărător) autentificat la fostul notariat sector 3 sub nr. 1176/18 martie 1995, un certificat de sarcini cu antetul Judecătoriei Sectorului 5 Bucureşti şi o procură dată de E.G. pe care era înscris antetul biroului notarului public M.I. din Bucureşti, procura fiind autentificată prin încheierea nr. 726/29 februarie 1996.
Inculpatul l-a cunoscut pe V.C. prin intermediul lui B.I., patronul agenţiei imobiliare “L.” S.R.L. Bucureşti, la sediul căreia s-au purtat discuţii legate de vânzarea-cumpărarea acestui apartament.
După încheierea contractului de vânzare-cumpărare (23 aprilie 1996), inculpatul sesizând că a fost înşelat de V.C. şi că nu a încheiat contractul cu adevăratul proprietar al imobilului respectiv, la 8 mai 1996 a depus plângere la Secţia 19 poliţie Bucureşti pentru tragerea la răspundere penală a persoanelor vinovate.
Ulterior inculpatul a depus plângere şi la Parchetul de pe lângă Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, înregistrată sub nr. 427O/P/1996 din 2 decembrie 1996.
La 14 mai 1996 inculpatul s-a deplasat la apartamentul în litigiu din Bucureşti şi s-a mutat efectiv în acea locuinţă.
în timp ce înlocuia uşa apartamentului (14 mai 1996) a apărut adevăratul proprietar, partea vătămată C. V. care după ce i-a prezentat calitatea sa i-a cerut să părăsească locuinţa. Inculpatul nu a dat curs solicitării părţii vătămate, motiv pentru care acesta din urmă a reclamat la Circa 19 poliţie.
Partea vătămată C.V. şi-a justificat calitatea în baza contractului de vânzare-cumpărare pe care l-a încheiat la 10 martie 1995 cu numita M.E. de la care a cumpărat apartamentul (sector 5, Bucureşti), act care a fost autentificat de Notariatul de Stat Sector 5, încheiat sub nr. 9091/1995 şi trecut în evidenţele administraţiei financiare sector 5 Bucureşti sub nr. 50797832 (ca proprietar); actele menţionate nu au fost contestate de inculpat sau de alte persoane.
Partea vătămată s-a constituit parte civilă cu suma de 54.900.000 lei plus dobânda legală aferentă.
împotriva acestei hotărâri a declarat apel Parchetul Militar Bucureşti şi inculpatul plutonier major R.E.
Prin decizia nr. 522 din 18.12.1998 Tribunalul Militar Teritorial Bucureşti a admis apelurile declarate, a desfiinţat în parte sentinţa numai în ce priveşte latura civilă, în sensul că a înlăturat obligarea inculpatului de a plăti părţii civile suma de 42.600.000 lei cu titlu de despăgubiri civile.
Au fost menţinute celelalte dispoziţii ale sentinţei apelate.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa de apel a reţinut în esenţă că infracţiunea de violare de domiciliu nu se înscrie în categoria infracţiunilor de prejudiciu, astfel că prima instanţă trebuia să admită în parte acţiunea civilă făcând în cauză doar aplicarea art. 170 din C. proc. pen., vizând restabilirea situaţiei anterioare, fără să fi admis obligarea inculpatului la plata despăgubirilor civile şi a dobânzii legale faţă de partea civilă.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpatul plutonier major R.E. şi partea civilă C.V.
în recursul său, inculpatul a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor pronunţate şi în principal achitarea sa, în baza art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.d din Codul de procedură civilă, întrucât nu se face vinovat de infracţiunea reţinută în sarcina sa.
în subsidiar, invocând dispoziţiile art. 3 859 pct. 17 din Codul de procedură penală a solicitat schimbarea încadrării juridice din infracţiunea de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal, în aceeaşi infracţiune prevăzută de art. 192 alin. 1 din Codul penal, urmând dacă instanţa îşi va însuşi acest punct de vedere, să se facă aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 137/1997, privind graţierea unor pedepse.
Partea civilă a solicitat în recursul său, casarea deciziei instanţei de apel şi menţinerea în totalitate a hotărârii primei instanţe.
Prin decizia nr. 131 din 13.03.1996 Curtea Militară de Apel a admis recursul declarat de inculpatul plutonier major R.E. împotriva deciziei nr. 522 din 18.03.1998 a Tribunalului Teritorial Bucureşti.
S-a dispus casarea hotărârilor pronunţate şi în baza art. 11 pct.2 lit.a raportat la art. 10 lit.b din Codul de procedură penală, achitarea inculpatului plutonier major R.E. pentru infracţiunea prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal.
în baza art. 346 alin. 4 din Codul de procedură penală a fost lăsată ca nesoluţionată acţiunea civilă.
A fost respins ca nefondat recursul declarat de partea civilă C.V. şi s-a dispus obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 500.000 lei.
împotriva hotărârilor pronunţate în cauză, în baza art. 409 şi art. 410 alin. 1 partea 1 pct.5 din Codul de procedură penală a declarat recurs în anulare procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, considerând că hotărârile sunt contrare legii, întrucât în mod greşit inculpatul a fost achitat pentru motivul că fapta săvârşită de el nu este prevăzută de legea penală.
A cerut casarea hotărârilor atacate şi condamnarea inculpatului R.E. pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 alin. 2 din Codul penal cu aplicarea art. 13 din Codul penal.
Examinând recursul în anulare în raport de motivul invocat, se constată că acesta nu este fondat.
Potrivit art. 192 alin. 2 din Codul penal constituie infracţiunea de violare de domiciliu, pătrunderea fără drept în orice mod, într-o locuinţă, încăpere, dependinţă sau loc împrejmuit ţinând de acestea, fără consimţământul persoanei care le foloseşte, sau refuzul de a le părăsi la cererea acestuia.
Or, în cauză, din materialul probator administrat, rezultă că inculpatul R. E. s-a mutat în apartamentul din sector 5, Bucureşti, în baza contractului de vânzare-cumpărare, încheiat între acesta şi vânzătorul Văduva Critinel, act autentificat sub nr. 2916 din 23.04.1996 la Biroul Notarului Public T.C.
Aşadar, inculpatul a pătruns în locuinţa în litigiu, în baza unui titlu de proprietate respectiv a unui contract valabil încheiat.
De asemenea, actele care au fost necesare la încheierea contractului de vânzare-cumpărare în cauză, sunt autentice.
în acest sens, certificatul eliberat de Judecătoria Sectorului 5 Bucureşti, care atestă faptul că apartamentul din sector 5, Bucureşti nu este grevat de sarcini şi aparţine proprietarului E.G., are aplicată ştampila instituţiei de care a fost emis.
Procura prin care proprietarul E.G. împuternicea pe numitul V.C. să vândă apartamentul în cauză, este autentificată sub nr. 726 din 29.02.1996 la Biroul Notarului Public M. I.
Prin contractul de vânzare-cumpărare nr. 1176 din 18.03.1995 încheiat şi autentificat la Notariatul Sectorului 5 Bucureşti, vânzătorul C. V. transmitea proprietatea imobilului în cauză, cumpărătorului E. G., actul având aplicată ştampila instituţiei care l-a emis.
Aşa fiind, toate aceste elemente enumerate au fost în măsură să-i formeze convingerea inculpatului R. E. că a cumpărat apartamentul de la adevăratul proprietar, care era numitul E.G., prin mandatarul său, V. C.
In consecinţă, pătrunderea inculpatului în locuinţă nu a avut loc în mod ilegal, ci în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţii legale, iar refuzul său de a părăsi apartamentul, la cererea părţii civile, a fost pe deplin justificat, fiind cumpărător de bună credinţă, a considerat că el este adevăratul proprietar.
Susţinerile părţii civile că inculpatul ar fi schimbat uşa de la intrarea în apartament pentru a o împiedica pe aceasta să intre în locuinţă, sunt infirmate de probele administrate în cauză.
Astfel, potrivit declaraţiilor martorilor I.M. şi I.M. inculpatul a intrat în apartament cu o cheie potrivită
pe care o avea de la persoana care i-a vândut imobilul, iar uşa de la intrare a fost schimbată ulterior cu una metalică, întrucât cea veche eră deteriorată.
Aceste declaraţii se coroborează cu declaraţiile inculpatului, care a susţinut constant că a deschis uşa apartamentului cu cheia pe care a primit-o de la vânzătorul V.C., deci nu a spart uşa pentru a pătrunde în locuinţă.
Faptul că inculpatul R.E. devenise proprietar al imobilului în cauză, îl îndreptăţea conform şi susţinerilor sale, să-şi schimbe uşa de la intrare, care de altfel era deteriorată.
Martorii I.M. şi I.M., precum şi inculpatul, au arătat că în momentul în care acesta şi-a adus mobilierul, apartamentul nu era locuit.
Aşa fiind, fapta inculpatului R.E., nu întruneşte elementele constitutive ale infracţiunii de violare de domiciliu prevăzută de art. 192 din Codul penal, întrucât pătrunderea sa în locuinţa pentru care partea civilă C.V. avea un tidu de proprietate şi refuzul lui de a părăsi locuinţa, are la bază contractul de vânzare-cumpărare valabil încheiat, care atâta timp cât nu a fost anulat de instanţa civilă îşi produce în continuare efectele juridice, chiar dacă mai există un alt act de vânzare-cumpărare, care priveşte acelaşi imobil, dar care are alte părţi contractante.
Pentru aceste considerente urmează ca recursul în anulare privind pe inculpatul R. E., să fie respins.
NOTĂ
Decizia pronunţată de instanţa supremă este susceptibilă de anumite rezerve legate de interpretarea dată unor chestiuni juridice, interpretare care lasă loc unor întrebări cărora încercăm să le răspundem în cele ce urmează.
Pentru început considerăm necesare unele precizări:
Astfel, este neîndoielnic că apartamentul de care se face vorbire în decizie se subsumează noţiunii de locuinţă în sensul art. 192 din Codul penal.
Nu există, de asemenea, nici un dubiu că partea vătămată R.T. era îndrituită de lege să folosească locuinţa de mai sus şi, de asemenea, să permită sau să refuze intrarea sau rămânerea în domiciliu a unei persoane datorită faptului că era proprietarul locuinţei.
In fapt, legea ocroteşte pe deţinătorul unei locuinţe, indiferent cât este de precar titlul său, cerinţa legii este ca acesta să deţină în mod licit atributul folosinţei respectivei locuinţe. Mai mult, chiar dacă folosinţa este legitimă, liberă, efectivă, se poate prevala de dreptul său de a refuza intrarea sau rămânerea în locuinţa unei persoane, chiar împotriva proprietarului, posesorului, chiriaşului principal etc.
In acest sens, practica judiciară a statuat, în numeroase rânduri, că sunt incidente dispoziţiile art. 192 din Codul penal în cazul în care proprietarul pătrunde fără drept nu în încăperea ci într-o magazie aflată în folosinţa chiriaşului21. De asemenea, săvârşeşte infracţiunea de violare de domiciliu soţul care, fiind despărţit în fapt de soţia sa şi locuind ca flotant în altă localitate, vine în lipsa soţiei în vechiul domiciliu, asupra căruia avea un drept de coproprietate şi, fară consimţământul acesteia, pătrunde în domiciliu.
Chestiunea de esenţă pe care o pune în discuţie această decizie este dacă din ansamblul probatoriului administrat în cauză, putem concluziona existenţa bunei-credinţe reţinute de instanţa supremă în beneficiul inculpatului R.E., buna-credinţă care a fundamentat soluţia achitării.
Prealabil abordării acestei chestiuni considerăm că trebuie subliniat faptul că, nici măcar existenţa unui titlu real, aparţinând inculpatului, iar prin “real” înţelegem, relativ la această speţă, un act de vănzare-cumpărare încheiat cu adevăratul proprietar al imobilului, nu ar fi transformat conduita acestuia într-o manifestare licită atâta timp cât vânzarea-cumpărarea nu a fost urmată de punerea efectivă în posesie a cumpărătorului de către vânzător.
Jurisprudenţa are numeroase exemple din care se desprinde concluzia că legea ocroteşte starea de fapt în sensul de locuire legitimă a unei persoane într-un domiciliu. Astfel, “constituie infracţiunea de violare de domiciliu fapta aceluia care deşi se află în posesia unui ordin de repartiţie, în loc să-l valorifice prin justiţie, a pătruns prin violarea dispozitivului de închidere în locuinţa ocupată de partea vătămată şi a depozitat într-o magazie mobila acesteia aflată în locuinţă”. De asemenea, este realizat conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu şi atunci când “proprietarul care a obţinut hotărârea judecătorească definitivă prin care chiriaşul este obligat să-i predea posesia imobilului în care locuieşte, pătrunde fără consimţământul acestuia din urmă în locuinţa sa, înainte ca hotărârea să fi fost executată”.
Din cele de mai sus se desprinde concluzia că nici măcar poziţia de proprietar autentic, real nu-1 indrituia pe inculpat să acţioneze în sensul în care a acţionat atâta timp cât nu fusese pus efectiv în posesie.
Revenind la decizia instanţei supreme considerăm că susţinerea acesteia în sensul că “în consecinţă pătrunderea inculpatului în locuinţă nu a avut loc în mod ilegal, ci în baza unui contract de vânzare-cumpărare încheiat în condiţii legale iar refuzul său de a părăsi apartamentul la cererea părţii civile, a fost pe deplin justificat, fiind cumpărător de bună-credinţă, a considerat că el este adevăratul proprietar” este viciată din două puncte de vedere:
1. în primul rând, în opinia noastră, instanţa supremă nu putea reţine că inculpatul a fost de bună-credinţă când a pătruns în locuinţă. Buna-credinţă a existat într-adevăr, dar anterior momentului pătrunderii în locuinţă. Astfel, inculpatul a fost cumpărător de bună-credinţă când a încheiat contactul de vânzare-cumpărare în forma autentică (23.04.1996), buna-credinţă fiindu-i formată de actele prezentate de vânzător. După acest moment, însă, din actele cauzei rezultă că inculpatul a conştientizat că nu a cumpărat apartamentul de la adevăratul proprietar, acest fapt fiind probat cu plângerea penală depusă la Secţia 19 de Poliţie Bucureşti, înregistrată la data de 8.05.1996. Deci, la momentul când a pătruns efectiv în apartament, în data de 14.05.1996, considerăm în acord cu întregul material probator din cauză, că inculpatul nu mai avea beneficiul bunei-credinţe.
2. în al doilea rând, presupunând că ne-am însuşi opinia instanţei supreme în sensul că “pătrunderea inculpatului în locuinţă nu a avut loc în mod ilegal, ci în baza unui contractde vânzare-cumpărare, încheiat în condiţii legale ” deşi, cum am arătat anterior, acest lucru neînsoţit de punerea în posesie face să existe infracţiunea de violare de domiciliu, buna-credinţă a încetat să mai existe în momentul în care partea vătămată şi-a declarat identitatea de deţinător licit al spaţiului şi a cerut acestuia să părăsească locuinţa pe care o folosea. Afirmăm acest lucru deoarece în conţinutul infracţiunii de violare de domiciliu este prevăzut ca modalitate de realizare “refuzul de a părăsi locuinţa la cererea persoanei care o foloseşte”, jurisprudenţa actuală arătând că “există infracţiunea de violare de domiciliu chiar dacă inculpatul a pătruns în mod licit în locuinţa persoanei vătămate însă a continuat să rămână acolo, deşi i s-a cerut în mod insistent să o părăsească”
Concuzionând, considerăm că din ansamblul probatoriului administrat în cauză rezultă în mod cert că R.E. se face vinovat de săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, soluţia pronunţată de instanţa supremă, nefiind fundamentată, interpretarea dată materialuliui probator fiind forţată, în total dezacord cu practica şi doctrina în domeniu.
| ← FALSIFICARE DE MONEDE SAU DE ALTE VALORI. ÎNŞELĂCIUNE.... | PARASIREA LOCULUI ACCIDENTULUI FĂRĂ ÎNCUVIINŢAREA ORGANELOR... → |
|---|
