RECURS ÎN ANULARE. LIPSIRE DE LIBERTATE ÎN MOD ILEGAL FAPTĂ CARE NU PREZINTĂ GRADUL DE PERICOL SOCIAL AL UNEI INFRACŢIUNI.
| Comentarii |
|
Fapta inculpatului de a-l obliga pe minorul O. M. A. să poarte timp de câteva ore prin bar coala de hârtie conţinând un text prin care recunoştea furtul, constituie neîndoielnic o limitare a libertăţii minorului.
In condiţiile concrete în care a fost comisă — pe o durată scurtă, cu bănuiala că minorul i-a furat inculpatului un bun, prin reţinerea minorului în prezenţa publicului -fapta nu prezintă însă pericolul social al infracţiunii prevăzute de art. 189 Cod penal şi nici al altei infracţiuni, fiind justificată aplicarea dispoziţiilor art. 18^1 din Codul penal.
(Secţia penală, dec. nr. 1935 din 4 mai 2000)
CURTEA
Asupra recursului în anulare de faţă,
Prin sentinţa penală nr. 51 din 19 ianuarie 1998 a Judecătoriei Lugoj, inculpatul G.P.V., a fost condamnat la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de lipsire de libertate în mod ilegal, prevăzută de art. 189 alin. 2 Cod penal. în baza art. 81 Cod penal instanţa a dispus suspendarea condiţionată a pedepsei aplicate inculpatului, pe o perioadă de 4 ani. Prin aceeaşi sentinţă inculpatul a fost obligat să plătească părţii civile O.M.A. suma de un milion de lei daune morale.
în fapt, s-a reţinut că inculpatul, patron al unui bar din oraşul Buziaş, bănuindu-1 pe minorul O.M.A. că i-a furat un compact-disc, l-a ţinut cu forţa în local, timp de 2 ore, obligându-1 să se plimbe pe la mese cu o foaie de hârtie conţinând un text prin care recunoştea furtul.
Prin decizia penală nr. 833/A din 29 iunie 1998 Tribunalul Timiş a admis apelurile declarate în cauză de inculpat şi de procuror, a desfiinţat sentinţa atacată şi, rejudecând cauza, a dispus achitarea inculpatului în baza art. 11 pct. 2 lit. a şi art. 10 lit. b1 din Codul de procedură penală, cu aplicarea art. 181 Cod penal. Prin aceeaşi decizie s-a aplicat inculpatului o amendă de
25.000 lei, în conformitate cu art. 91 Cod penal.
Prin decizia nr. 1602/R din 9 noiembrie 1998, Curtea de Apel Timişoara a admis recursul declarat de procuror împotriva deciziei instanţei de apel, a casat
hotărârea atacată, precum şi sentinţa primei instanţe, a rejudecat cauza şi l-a condamnat pe inculpat la 3 ani închisoare pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen., cu aplicarea art. 37 lit. a şi a art. 13 din C. pen. în baza art. 83 C. pen., instanţa a mai dispus revocarea suspendării condiţionate a executării unei pedepse de un an şi două luni închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1065 din 23 noiembrie 1995 a Judecătoriei Lugoj, urmând ca inculpatul să execute şi această pedeapsă pe lângă pedeapsa de 3 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea prevăzută de art. 189 alin. 2 C. pen.
împotriva deciziei curţii de apel a declarat recurs în anulare procurorul general al parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie care a susţinut că în cauză sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea art. 181C. pen. şi a solicitat casarea hotărârii atacate şi rejudecarea cauzei în aceste limite. Recursul în anulare este fondat, în conformitate cu art. 181 din C. pen. nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărate de lege şi prin conţinutul ei concret, fiind lipsită în mod vădit de importanţă, nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
în speţă, fapta inculpatului de a-l obliga pe minorul O.M.A. să poarte timp de câteva ore prin bar coala de hârtie cu textul arătat, constituie neîndoielnic o limitare a libertăţii minorului. în condiţiile concrete în care a fost comisă - pe o durată scurtă, cu bănuiala cu minorul i-a furat inculpatului un bun, prin reţinerea minorului în prezenţa publicului - fapta nu prezintă însă pericolul social al infracţiunii prevăzute de art. 189 C. pen. şi nici al altei infracţiuni, aplicarea de către Tribunalul Timiş a dispoziţiilor art. 181C. pen. fiind, în cauză, justificată.
în consecinţă, urmează să se admită recursul în anulare declarat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiţie, să se caseze decizia atacată şi să fie menţinut hotărârea pronunţată de Tribunalul Timiş.
COMENTARIU
O primă precizare care se impune este faptul că soluţia instanţei de fond este în mod evident greşită deoarece s-a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei, deşi art. 81 alin. (1) lit. b C. pen., exclude de la această modalitate de individualizare a executării pedepsei infractorul condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, dacă aceasta din urmă nu intră sub incidenţa vreunui caz prevăzut de art. 38 C. pen.
Cu privire la soluţiile instanţelor de apel şi de recurs, soluţiile acestora sunt justificate, în măsura în care fiecare a considerat că faptei îi lipseşte trăsătura pericolului social concret al faptei ( prima), iar cea de-a doua a apreciat că fapta inculpatului întruneşte toate trăsăturile unei infracţiuni, împrejurare care atrage implicit şi revocarea suspendării condiţionate, deoarece s:a comis această infracţiune intenţionată în termenul de încercare al suspendării condiţionate.
Această, instituţie reglementată de art. 181 C. pen., este una dintre instituţiile cele mai controversate din doctrina română, putând fi considerat un specific al dreptului penal român.Sursa de inspiraţie a legiuitorului român a fost art. 7 alin. 2 din Bazele legislaţiei penale ale URSS şi a republicilor unionale care stipula: “Nu constituie infracţiune acţiunea sau inacţiunea care, deşi formal întruneşte trăsăturile vreunei fapte prevăzute de legea penală, dar care datorită văditei sale lipse de importanţă, nu prezintă periculozitate socială”.
în legislaţia română a fost introdus pentru prima dată prin Decretul 212/1960, iar în doctrină s-a susţinut aplicarea acestuia doar în mod excepţional şi cu mare precauţie.Justificarea introducerii acestei instituţii s-a făcut pe considerentul că dreptul penal socialist consideră că trăsătura pericolului social este trăsătura de bază a infracţiunii, iar trăsătura legalităţii joacă un rol subordonat.Datorită carenţelor sale, această instituţie nu a fost păstrată şi în cuprinsul textului Codului penal din 1969.
Cu toate acestea, instituţia care a fost reintrodusă prin Legea 6 /19735) la cererea reprezentanţilor parchetului deoarece sancţiunile prevăzute de noul cod nu permiteau cea mai bună individualizare a sancţiunii raportat la faptele comise.
Nici până astăzi nu i s-a lămurit natura juridică, şi din acest fapt decurg numeroase consecinţe : sancţionarea pluralităţii de fapte care intră sub incidenţa art. 181 şi sancţionarea pluralităţii care există între o infracţiune şi o faptă care intră sub incidenţa art. 181 C.pen; problema delimitării de răspunderea contravenţională ţinând cont de definiţia contravenţiei din art. 1 Legea nr. 32/ 1968 ( fapta săvârşită cu vinovăţie, dar cu un pericol social mai redus decât infracţiunea); problema prescripţiei acestor fapte; problema aplicării cauzelor de înlăturare a răspunderii penale.
Este interesant şi demersul legiuitorului rus care în Codul penal al Federaţiei Ruse, intrat în vigoare în 1997, a menţinut dispoziţia similară celei din art. 181 din Codul penal român în art. 14 alin. 2, dar în articolul 15 a făcut o clasificare a infracţiunilor în infracţiuni uşoare ( pedeapsa este mai mică de 2 ani privare de libertate), infracţiuni de gravitate medie ( pedeapsa este mai mică de 5 ani privare de libertate), infracţiuni grave (pedeapsa este mai mică de 10 ani privare de libertate) şi infracţiuni deosebit de grave (pedeapsă este mai mare de 10 ani sau mai grea). O atare clasificare exclude de plano aplicarea acestei dispoziţii la alte infracţiuni decât cele uşoare. Dacă s-ar aplica şi în legislaţia română o atare clasificare, furtul ar fi exclus de la aplicarea art. 181 C. pen. deoarece pedeapsa pentru acesta este mai mare de 10 ani.
Totuşi legiuitorul român a stabilit nişte criterii , spre deosebire de reglementarea din Codul penal anterior, cu ajutorul cărora se poate aprecia mai uşor dacă fapta comisă prezintă gradul de pericol social concret.
Aceste criterii sunt prevăzute de art. 181 alin. (2) C. pen şi sunt: modul şi mijloacele de comitere a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care a fost comisă fapta, urmarea produsă sau care s-ar fi putut produce, persoana şi conduita făptuitorului.
în doctrină s-a susţinut că evaluarea pericolului social al faptei este dificil a se face, chiar şi cu ocazia individualizării judiciare, când nu se pune problema stabilirii împrejurării dacă fapta constituie infracţiune sau nu, ci doar trebuie să aplice o pedeapsă justă raportată la pericolul social al faptei.
Legea nu stabileşte care dintre aceste criterii are o importanţă mai mare, şi, de aceea, rămâne sarcina judecătorului ca să cântărească toate argumentele în favoarea aplicării acestei dispoziţii şi toate argumentele care nu justifică aplicarea ei şi să dea soluţia justă.13)
Această dispoziţie legală îi acordă o mare putere de apreciere personală judecătorului, caracteristică ce o îndepărtează de sistemul romanist codificat al dreptului, unde judecătorul aplică legea la o stare de fapt, fără să aprecieze dacă acel fapt are sau nu semnificaţie penală ( gradul de pericol social concret necesar pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni). în mod obişnuit judecătorul apreciază dacă realitatea pe care el o constată se circumscrie sau nu unui text de incriminare, ori în cazul art. 181, trebuie să facă mai mult decât atât şi anume să aprecieze şi dacă fapta care se circumscrie acestuia prezintă gradul de pericolul social necesar.
O problemă nu lipsită de importanţă este şi relaţia care se stabileşte între aceasta instituţie şi art. 7 din Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, care impune respectarea principiului legalităţii incriminării.
Textul de incriminare conform jurisprudenţei Curţii Europene a Drepturilor Omului trebuie să îndeplinească două criterii şi anume previzibilitatea şi accesibilitatea lui.14) Doar un text redactat clar este şi unul previzibil. Cel de-al doilea criteriu vizează posibilitatea concretă a cetăţeanului de a cunoaşte acel text.
Principiul securităţii juridice se dezvoltă sub forma a două corolare: o definiţie clară a legii şi principiul interpretării restrictive a infracţiunii. Consecinţa acestui fapt este că legea trebuie redactată cu suficientă claritate pentru a permite cetăţenilor cu o experienţă juridică obişnuită de a-şi stabili conduita. Doar în această ipoteză ei vor putea înţelege dispoziţia normei de incriminare şi vor şti în consecinţă cât le permite legea să facă pentru a nu suporta consecinţe de ordin penal . Această cerinţă a clarităţii textului de incriminare rezultă din interpretarea art. 7 al Convenţiei.I5) Chiar dacă, autorul ştie că formal o asemenea faptă este incriminată, el nu ştie şi dacă fapta sa are gradul de pericol social necesar, condiţie prevăzută expres de legiuitorul român pentru a fi în prezenţa unei infracţiuni. Cei care au elaborat textul Convenţiei au acceptat implicit că unele texte în materie penală, deşi publicate şi intrate în vigoare, pot să facă dificilă înţelegerea şi respectarea lor. Este foarte interesant că în momentul comiterii faptei cetăţeanul trebuie să ştie că fapta sa are o gravitate suficientă pentru a atrage o sancţiune penală, în condiţiile în care chiar judecătorii au dificultăţi în a aprecia dacă este aplicabil sau nu putând fi prezentate numeroase exemple de situaţii aproape identice cu soluţii diferite. Care este numărul de pixuri pe care o persoană trebuie să le sustragă şi în ce condiţii pentru a fi aplicabil 181 C. pen.?
Acelaşi cetăţean va putea solicita condamnarea României pentru violarea art. 7 din Convenţia Europeană privind Drepturile Omului în legătură cu existenţa şi efectele dispoziţiilor cuprinse în art. 181 C.pen.
Iată de ce considerăm că demersul instanţei în soluţionarea cauzei pe care o adnotăm a fost foarte dificil.
Din punctul de vedere al modului şi mijloacelor de comitere se poate susţine că este inaplicabil art. 181, deoarece lipsirea de libertate este comisă asupra unui minor, împrejurare care face ca fapta să aibă un caracter agravat, iar faptul că a fost obligat să se plimbe cu o hârtie prin care recunoştea fapta a pus acest minor şi într-o situaţie de înjosire. Acesta cu atât mai mult cu cât, art. 3 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului interzice aplicarea de tortură, pedepse inumane sau degradante. Această manieră de sancţionare nu există în nici un sistem penal modem , fiind o rămăşiţă a stâlpului infamiei. Chiar dacă minorul ar fi comis această faptă, cu siguranţă i s-ar fi aplicat o altă sancţiune (măsură educativă, pedeapsă sau măsură de siguranţă). în plus, prezumtiva faptă a minorului, ar fi atras cu certitudine aplicarea dispoziţiilor art. 181 C. pen.
în practica judiciară s-a decis că lipsirea de libertate există indiferent dacă regimul este mai blând sau mai puţin riguros şi chiar dacă victima a fost indusă în eroare cu ocazia lipsirii de libertate.
Dacă analizăm din perspectiva scopului urmărit şi anume de a reţine o persoană care, cel puţin în reprezentarea autorului, a comis o infracţiune, acesta justifică aplicarea art. 181 C. pen, deoarece nici o normă juridică nu poate interzice unei persoane să-şi protejeze patrimoniul. Un alt scop al autorului a fost acela de a asigura reeducarea într-o manieră personală a unui prezumtiv infractor minor, printr-un mijloc care uneori este aplicat de către părinţi pentru educarea propriilor copii. Un asemenea tratament aplicat ar putea pune în discuţie comiterea infracţiunii de rele tratamente aplicat minorului, dar această ipoteză este exclusă în speţa pe care o adnotăm deoarece minorul nu se afla în îngrijirea sau supravegherea autorului, condiţie preexistentă necesară.
împrejurările de comitere ale faptei sunt, aşa cum a reţinut instanţa, în favoarea aplicării art. 181 C. pen deoarece, lipsirea de libertate s-a comis în public , clienţii barului fiind martorii acestui eveniment, ceea ce relevă dorinţa autorului de a-1 reeduca pe minor.
Urmarea produsă este un criteriu dificil de evaluat în cazul infracţiunilor care nu produc o urmare patrimonială. S-a susţinut că în principiu art. 181 poate fi aplicat pentru orice infracţiune , dar este evident că este exclusă aplicarea acestuia în cazul infracţiunilor grave (omor, viol, tâlhărie), dar problema care se pune este de a stabili cu certitudine care sunt infracţiunile pentru care , cel puţin teoretic ar fi aplicabilă această dispoziţie legală.
Instanţele de judecată au aplicat dispoziţiile art. 181 C. pen şi în cazul infracţiunilor de pericol, iar sfera de aplicare a acestei dispoziţii se extinde, existând soluţii de aplicare a art. 181 C. pen pentru infracţiunea de violare de domiciliu, trafic de stupefiante sau ucidere din culpă. Dacă cele mai multe situaţii de aplicare se referă la furt, în practica judiciară recentă tâlhăria a fost considerată ca fiind o infracţiune susceptibilă de aplicare a art. 181 C. pen.
Credem că lipsirea de libertate se poate include teoretic în această categorie şi prin soluţia pe care o adnotăm , jurisprudenţa confirmă acest punct de vedere.
în ipoteza analizată , efectele pe care le poate produce asupra psihicului minorului această lipsire de libertate însoţită de tratamentul degradant trebuie luate în considerare, ţinând cont şi de faptul că acesta era nevinovat. Urmarea faptei autorului, sub acest aspect, nu este în mod vădit lipsită de importanţă.
Cu privire la persoana şi conduita infractorului nu avem suficiente date, dar este cert că autorul fusese condamnat anterior pentru o infracţiune intenţionată iar pedeapsa închisorii fusese suspendată condiţionat. Această constatare are influenţe asupra aprecierii persoanei şi conduitei infractorului, chiar dacă faptul condamnării anterioare nu trebuie absolutizat, admiţându-se că se pot aplica dispoziţiile art. 181 şi în cazul recidiviştilor.
în concluzie este la fel de dificil de a face aprecieri cu privire la legalitatea soluţiei pe cât este de dificil judecătorului care pronunţă o astfel de soluţie. în astfel de situaţii nu se poate da o soluţie tranşantă. Dificultatea este generată de însăşi formularea textului legal, şi de aceea preferăm să acordăm credit instanţei, cel puţin în considerarea unei aplicări extinse a prezumţiei de nevinovăţie, care impune stabilirea cu certitudine a vinovăţiei acuzatului, chiar dacă acest dubiu provine în speţa pe care o adnotăm nu din realitatea de fapt, ci din domeniul redactării textului penal.
Considerăm că decizia instanţei supreme a fost influenţată şi de principiul umanismului dreptului penal, deoarece consecinţele (stabilite de Curtea de Apel Timişoara) ar fi fost foarte drastice pentru autor.
Discuţiile legate de motivele de recurs şi de recurs în anulare nu mai sunt de actualitate deoarece art. 3859 pct. 171 C pr. pen. stabileşte ca motiv de recurs şi ipoteza în care hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii, prevedere care permite atacarea unei soluţii cu recurs şi pentru că s-a aplicat greşit sau nu s-a aplicat art. 18^1 C.pen
Similar există şi art. 410 alin. 1 pct. 71 C. pr. pen. care enumeră printre cazurile de recurs în anulare situaţia când hotărârea este contrară legii sau când prin hotărâre s-a făcut o greşită aplicare a legii de natură să influenţeze soluţia procesului. Indiscutabil, neaplicarea art. 181 constituie motiv de recurs în anulare.
O problemă care ar merita analizată sub aspectul căilor de atac este faptul că pe aceste motive se poate ataca practic orice soluţie.
In concluzie considerăm că existenţa art. 181 pune serios în discuţie principiul legalităţii incriminării, raportat la exigenţele impuse de Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, fiind un izvor nesecat de subiectivism şi inechitate în faţa legii.27)
Creată ca o instituţie menită a proteja pe cei care vatămă puţin semnificativ valorile ocrotite de legea penală, datorită fluidităţii ei, permite să beneficieze de ea şi cei care nu merită această îngăduinţă a legii, aceasta cu atât mai mult cu cât există instituţia înlocuirii răspunderii penale, mult mai riguros reglementată, şi introdusă de legiuitorul din 1969 de la început în cuprinsul Codului penal, care ar putea să îndeplinească mult mai echitabil nevoile de clemenţă ale legii. v
Considerăm justificată soluţia instanţei de aplicare a dispoziţiilor art. 181, chiar dacă în cazul infracţiunii de lipsire de libertate soluţia este deschizătoare de drum, oricum fiind extrem de dificil a argumenta contrariul pe tărâmul de aplicare a pericolului social concret.
| ← PARASIREA LOCULUI ACCIDENTULUI FĂRĂ ÎNCUVIINŢAREA ORGANELOR... | VIOLAREA DE DOMICILIU. VARIANTA AGRAVATĂ EXCEPTARE DE LA... → |
|---|
