CSJ. Decizia nr. 3394/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3394/2003
Dosar nr. 3317/2003
Şedinţa publică din 28 iulie 2003
Asupra recursurilor de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin încheierea nr. 17 din 21 iulie 2003 formulată de Curtea de Apel Oradea în dosarul penal nr. 1363/2003, în baza art. 3002 C. proc. pen., s-a dispus prelungirea măsurii arestării preventive luată faţă de inculpaţii S.C. şi C.D. prin mandatele de arestare nr. 1 şi 2 din 11 februarie 2003 emise de Parchetul Naţional Anticorupţie din data de 28 iulie 2003, până la 26 august 2003 inclusiv.
Pentru a hotărî astfel, instanţa a reţinut în esenţă, următoarele:
Prin rechizitoriul din 31 martie 2003, Parchetul Naţional Anticorupţie i-a trimis în judecată pe inculpaţii:
-S.C., pentru că:
în calitate de ofiţer de poliţie, a pretins şi primit, de la numitul B.D., suma de 1.000 mărci germane, pentru a-i restitui ţigări în valoare de 40.365.169 lei, după care a cerut, în continuare, lunar, pentru sine şi pentru ofiţerul de poliţie C.D., subordonatul său, 1.000 mărci germane pentru a asigura „protecţia” sus-numitului, faptă prevăzută de art. 254 C. pen., raportat la art. 1 şi 7 din Legea nr. 78/2000;
a restituit, abuziv, ţigările, în loc să le confişte, păgubind, astfel, bugetul de stat în sumă de 40.365.169 lei, faptă prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/200;
a făcut promisiuni materiale lui B.D., pe care l-a constrâns să facă declaraţii mincinoase, faptă prevăzută de art. 261 C. pen.;
a instigat-o pe concubina sa, N.L., să facă declaraţii mincinoase, faptă prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP);
- C.D., pentru că:
în calitate de ofiţer de poliţie, în înţelegere cu inculpatul S.C., a pretins şi primit suma de 1.000 mărci germane, de la B.D., pentru a-i restitui ţigări în valoare de 40.365.169 lei, apoi a continuat să ceară, lunar, 1.000 mărci germane, pentru sine şi pentru S.C., pentru a asigura „protecţie” lui B.D., fapte prevăzute de art. 254 alin. (1) şi (2) C. pen., cu referire la art. 1 şi 7 din Legea nr. 78/2000.
a dispus, abuziv, restituirea ţigărilor lui B.D., în loc să le confişte, păgubind astfel, bugetul de stat cu suma de 40.365.169 lei, fapta prevăzută de art. 248 C. pen., raportat la art. 17 lit. d) din Legea nr. 78/200;
a cerut martorilor R.S., M.I. şi S.D. să facă declaraţii contrare adevărului, faptă prevăzută de art. 25, raportat la art. 260 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 273 NCP)
Inculpaţii au fost trimişi în judecată în stare de arest, cauza găsindu-se în curs de judecată la Curtea de Apel Oradea.
Durata arestării preventive a fost prelungită în mai multe rânduri, ultima dată până la 26 august 2003 prin încheierea atacată cu recurs, reţinându-se că faţă de ambii inculpaţi se menţin temeiurile care au fost avute în vedere la arestarea iniţială, fiind prezente toate condiţiile prevăzute de art. 143 şi art. 148 C. proc. pen., inclusiv în privinţa existenţei unor probe certe, că lăsarea lor în libertate ar prezenta un pericol concret pentru ordinea publică.
Împotriva încheierii de prelungire au declarat recurs inculpaţii formulând următoarele critici şi observaţii:
C.D.:
În legătură cu măsura arestării preventive, acţionează mai multe cauze de nulitate rezultate din încălcarea dispoziţiunilor art. 150 C. proc. pen., privind obligaţia de a-l asculta pe cel în cauză; a dispoziţiilor art. 236 C. proc. pen., privind punerea în mişcare a acţiunii penale anterior luării măsurii arestării; a dispoziţiunilor art. 209 alin. (3) C. proc. pen., privind competenţa exclusivă a procurorului în a efectua urmărirea penală în cauzele care privesc, ca în speţă, infracţiunea de mită prevăzută în art. 254 C. pen.; în privinţa asigurării nelimitate a exercitării dreptului de apărare.
Arestarea s-a operat în lipsa oricărei probe, probele administrându-se, în condiţii abuzive, după luarea măsurii arestării.
Arestarea a fost prelungită în mai multe rânduri, completele fiind compuse, în mod nelegal, în multe cazuri, dintr-un singur judecător, în loc de doi judecători cum prevăd imperativ dispoziţiile Legii nr. 161 din 29 aprilie 2003, ceea ce face să funcţioneze o cauză de nulitate absolută, ce poate fi invocată în orice stare a procesului.
Nu sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen., fiind inexistent vreun pericol pentru ordinea publică în cazul lăsării în libertate.
S.C.:
Măsura arestării luată în 11 februarie 2003 a fost ilegală, prin încălcarea dispoziţiunilor prevăzute în art. 146 şi art. 150 C. proc. pen.;
Încheierea din 25 aprilie 2003, pronunţată de un singur judecător, prin care s-a dispus prelungirea ordonanţei arestării preventive, este lovită de nulitate absolută, întrucât potrivit dispoziţiunilor Legii nr. 161/2003 completul trebuia compus din doi judecători. Această nulitate absolută radiază şi asupra celorlalte încheieri ulterioare de prelungire, inclusiv asupra aceleia din 21 iulie 2003.
Încheierea din 21 iulie 2003 este lipsită de temei legal şi nu poate menţine o stare de arest preventiv care a fost dispusă şi prelungită în mod ilegal.
Criticile şi obiecţiunile formulate de inculpaţi sunt lipsite de temei, astfel că recursurile urmează a fi respinse în condiţiile art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen.
Este în afara oricărei îndoieli că, în cauză, subzistă temeiurile care au determinat iniţial arestarea inculpaţilor şi care impun, în continuare, privarea de libertate a acestora, în sensul dispoziţiunilor art. 160c C. proc. pen., cum legal şi justificat a socotit instanţa de fond.
Prin obiecţiunile şi criticile formulate în recurs, inculpaţii au depăşit, pe de o parte, limitele procesuale ale instituţiei prelungirii duratei măsurii arestării preventive în cursul judecăţii, în primă instanţă, astfel cum aceasta este reglementată prin dispoziţiunile art. 160c C. proc. pen.
Astfel, în condiţiile în care inculpaţii au avut posibilitatea să formuleze, îndată după arestare, plângere împotriva ordonanţei de arestare, în sensul dispoziţiunilor art. 1401 C. proc. pen. (în vigoare în acel moment, fiind dispoziţiunile anterioare celor introduse prin Legea nr. 281/2003), nu mai pot ridica obiecţiuni în cadrul procedurii ulterioare de prelungire, fiind vorba de instituţii juridice diferite, cu un conţinut specific şi cu limite exact determinate prin normele de reglementare.
Tot astfel, nu poate fi primită obiecţiunea inculpaţilor recurenţi, referitoare la legalitatea încheierii de prelungire din 25 aprilie 2003 în ce priveşte compunerea instanţei, cât timp acea încheiere a mai făcut obiectul unor discuţii, statuându-se prin Decizia penală nr. 3328 din 29 iulie 2003, pronunţată în cauză de secţia penală a Curţii Supreme de Justiţie, că există autoritate de lucru judecat.
Într-adevăr în materia prelungirii arestării preventive funcţionează o autoritate relativă de lucru judecat, ceea ce constituie un argument în plus ideea determinării limitelor şi autonomiei procesuale a fiecărui ciclu judiciar prin care se realizează prelungirea succesivă a duratei arestării preventive.
Obiecţiunile inculpaţilor cu privire la probe şi administrarea acestora, sunt străine de natura instituţiei prelungirii arestării, ajungându-se şi în acest sens, la depăşirea limitelor procesuale şi la o anticipare a judecăţii fondului, ceea ce nu este posibil, potrivit legii.
În sfârşit, nici obiecţiunea inculpaţilor privind neîndeplinirea condiţiilor prevăzute de art. 148 lit. h) C. proc. pen., astfel cum au fost modificate prin Legea nr. 281 din 1 iulie 2003, nu pot fi primite, argumentaţia promovată fiind neconvingătoare.
Într-adevăr, s-au introdus condiţii suplimentare şi anume existenţa unor probe certe, că lăsarea în libertate prezintă un pericol concret pentru ordinea publică, dar acestea nu pot fi interpretate în sine, în afara contextului pachetului de reglementări noi.
Dacă s-ar interpreta ad literam, în sine, desprins din context, s-ar putea ajunge la concluzia fundamental greşită, că asemenea condiţii s-ar împlini în situaţii foarte rare, astfel că, arestarea ar fi posibilă numai în astfel de situaţii.
Când se comit de pildă fapte grave de corupţie, de către magistraţi, sau poliţişti, este neîndoielnic vorba de o afectare severă a încrederii opiniei publice, în lege şi în slujitorii ei.
Această efectuare produce după caz, la nivel micro şi chiar macro social, sentimente de insecuritate faţă de incapacitatea legii de a se împlini, garantând astfel protecţia socială faţă de fapte grave.
Se demonstrează astfel, ca în speţă, certitudinea existenţei sentimentului de insecuritate colectivă, faptele grave de corupţie comise de magistraţi sau poliţişti prin nesocotirea legii, constituind un pericol concret pentru ordinea publică.
Pentru toate aceste motive, recursurile inculpaţilor se vădesc nefondate urmând a fi respinse în consecinţă, cu obligarea celor în cauză la plata cheltuielilor judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de inculpaţii C.D. şi S.C. împotriva încheierii nr. 17 din 21 iulie 2003 a Curţii de Apel Oradea, pronunţată în dosarul nr. 1363/2003.
Obligă pe recurentul S.C. la plata sumei de 650.000 lei cheltuieli judiciare către stat din care, suma de 200.000 lei reprezentând onorariul de avocat pentru apărarea din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţie, iar pe recurentul C.D., la plata sumei de 500.000 lei cheltuieli judiciare către stat.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 28 iulie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3393/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 3396/2003. Penal. Recurs la încheiere. Recurs → |
|---|
