CSJ. Decizia nr. 343/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.343/2003
Dosar nr. 4219/2002
Şedinţa publică din 23 ianuarie 2003
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 150/8 mai 2002, Tribunalul Hunedoara a respins contestaţia la executare formulată de condamnatul G.M., împotriva sentinţei penale nr. 361/1999 pronunţată de Tribunalul Hunedoara.
A fost obligat contestatorul să plătească în favoarea statului suma de 400.000 lei cheltuieli judiciare, stabilindu-se că suma de 300.000 lei reprezintă onorariul apărătorului desemnat din oficiu.
Pentru a hotărî astfel instanţa de fond a reţinut că prin sentinţa penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara s-a respins cererea de revizuire formulată de condamnatul G.M. împotriva sentinţei penale nr. 361/1999 a Tribunalului Hunedoara.
În considerentele acestei sentinţe s-a reţinut că aspectele invocate de contestator nu s-au încadrat în nici unul din cazurile de revizuire prevăzute de art. 394 C. proc. pen.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel inculpatul, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin sentinţa penală nr. 42/A/2002 a Curţii de Apel Alba Iulia a fost admis apelul condamnatului, desfiinţându-se sentinţa penală nr. 355/2001 a Tribunalului Hunedoara şi trimiţându-se cauza spre rejudecare.
Pentru a hotărî astfel, Curtea de Apel a constatat că cererea condamnatului a fost greşit interpretată de instanţa de fond, aspectele invocate de condamnat nefiind cazuri de revizuire ci cazuri de contestaţie la executare.
Rejudecând cauza, Tribunalul Hunedoara, a constatat, că, în cauză nu sunt incidente dispoziţiile art. 15 C. pen., invocate de contestator, deoarece sancţiunea de 11 ani închisoare aplicată pentru infracţiunea de furt prevăzută de art. 209 alin. (3) C. pen., este mai mică decât maximul special prevăzut de lege pentru infracţiunea comisă.
Împotriva acestei sentinţe a formulat apel condamnatul G.M., solicitând desfiinţarea acesteia şi în rejudecare să se facă o nouă individualizare a pedepsei prin prisma dispoziţiilor art. 13 şi art. 15 C. pen.
Verificând legalitatea şi temeinicia sentinţei atacate prin prisma criticilor formulate se constată că apelul este nefondat pentru următoarele considerente:
Deşi, contestatorul susţine că se impune reducerea pedepsei aplicate, această solicitare nu este întemeiată, deoarece schimbarea încadrării juridice pentru fapta comisă pentru care a fost condamnat prin sentinţa nr. 361/1999 este anterioară adoptării OUG nr. 207/2000, astfel că nu poate fi vorba de aplicarea retroactivă a legii penale.
Că, pedeapsa de 11 ani închisoare aplicată prin sentinţa nr. 361/1999 este mai mică decât maximul special prevăzut de Legea nr. 456/2001 care a modificat art. 146 C. pen., în sensul că s-a ridicat plafonul la 2 miliarde lei pentru art. 209 alin. (3) C. pen.
În sfârşit, s-a apreciat că pedeapsa aplicată contestatorului corespunde de altfel pericolului social al infracţiunii săvârşite şi a persoanei sale, care anterior a suferit multiple condamnări, aflându-se în stare de recidivă specială.
Aşa fiind, prin Decizia penală nr. 208/5 septembrie 2002 s-a respins apelul declarat de condamnat, cu obligarea la cheltuieli judiciare către stat.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs condamnatul, solicitând schimbarea încadrării juridice a faptei săvârşite prin aplicarea OUG nr. 207/2000 şi reducerea corespunzătoare a pedepsei.
Curtea, examinând cauza în raport de dispoziţiile art. 461 C. proc. pen., constată că recursul este nefondat.
În primul rând, nu poate fi primită susţinerea privind schimbarea încadrării juridice pe calea unei contestaţii la executare, aceasta putându-se realiza până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare.
În cauză însă, poate fi luată în discuţie aplicarea facultativă a legii penale mai favorabile, în cazul pedepselor definitive, potrivit dispoziţiilor art. 15 C. pen., urmând a se ţine seama de infracţiunea săvârşită, de persoana condamnatului, de conduita acestuia după pronunţarea hotărârii sau în timpul executării pedepsei şi de timpul cât a executat din pedeapsă. În raport de aceste dispoziţii nu se justifică aplicarea legii penale mai favorabile, dat fiind datele ce caracterizează persoana condamnatului şi infracţiunile săvârşite.
Astfel, condamnatul a săvârşit în stare de recidivă postcondamnatorie un număr însemnat de fapte de furt din locuinţe şi societăţi comerciale împreună cu alţi inculpaţi, el fiind iniţiatorul şi organizatorul acestor fapte, într-o perioadă relativ scurtă, de numai câteva luni iulie 1998 – decembrie 1998, s-a sustras de la urmărirea penală.
Aşadar, în mod corect, s-a apreciat contestaţia la executare ca neîntemeiată, urmând ca pe cale de consecinţă să se respingă ca nefondat recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 208/A din 5 septembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul G.M. împotriva deciziei penale nr. 208/A din 5 septembrie 2002 a Curţii de Apel Alba Iulia.
Obligă recurentul să plătescă statului suma de 650.000 lei cheltuieli judiciare, din care 150.000 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea sa din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 23 ianuarie 2003.
| ← CSJ. Decizia nr. 3427/2003. Penal | CSJ. Decizia nr. 3431/2003. Penal. Conflict de competenţă.... → |
|---|
