CSJ. Decizia nr. 561/2003. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
CURTEA SUPREMĂ DE JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.561DOSAR NR.4503/200.
Şedinţa publică din 5 februarie 2003
S-a luat în examinare recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr.366/A din 23 septembrie 2002a Curţii de Apel Timişoara privind pe inculpaţii P.C.A. şi M.E.M..
S-a prezentat intimatul inculpat M.E.M., asistat de avocat Vulpe Marian, apărător desemnat din oficiu.
Au lipsit: intimatul inculpat P.C.A., asistat de avocat V.M., apărător desemnat din oficiu, intimata parte civilă I.V., intimata parte responsabilă civilmente M.E. şi autoritatea tutelară Primăria comunei M.N.
Procedura de citare a fost îndeplinită.
Instanţa consideră cauza în stare de judecată.
Procurorul a pus concluzii de admitere a recursuluideclarat de parchet, dezvoltând oral motivele formulate prin acesta.
Apărătorul a solicitat respingerea recursului parchetului.
Inculpatul prezent declară că este de acord cu susţinerile apărătorului său.
CURTEA
Asupra recursului penal de faţă;
Din actele şi lucrările dosarului, constată următoarele :
Prin sentinţa penală nr.357 din 13 mai 2002, pronunţată de Tribunalul Timiş în baza art.11 pct.2 lit.b Cod procedură penală coroborat cu art.10 lit.g Cod procedură penală a încetat procesul penal împotriva inculpaţilor:
- P.C.A. şiM.E.M., pentru comiterea infracţiunii de tâlhărie, prevăzutăde art.211 alin.1 Cod penal prin împlinirea termenului de prescripţie.
Cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului.
Instanţa a reţinut următoarele:
În seara zilei de 21 iulie 1996, în timp ce inculpaţii A.O., F.M., P.C.A. şi M.E. însoţit de numitul L se plimbau pe malul canalului Bega au observat un bărbat care dormea, având lângă el o geantă. Inculpatul A.O. le-a propus celorlalţi 4 să-l jefuiască; ajunşi lângă cetăţeanau început să-l lovească toţi cinci cu pumnii şi picioarele, după care, i-au sustras toate bunurile găsite în geantă, evaluate la suma de 50.000 lei.
După comiterea faptei, făptuitorii au părăsit victima pe care au lăsat-o în stare de inconştienţă.
În cursul celei de a doua zi,partea vătămată V.I. s-a deplasat în perimetrul Gării de Nord, în speranţa că-i va regăsi pe cei cinci autori şi aşi recupera bunurile. Căutarea a dat rezultate, victima recunoscând pe inculpaţii P.C.A. şi M.E.M., primul având asupra sa perechea de adidaşi pe care i-a restituit părţii vătămate.
Întrucât, partea vătămată şi martorul S.V. i-au aplicat lovituri, inculpatul P.C.A. s-a refugiat la sediul Poliţiei Transporturi Timişoara.
Acesta a recunoscut fapta şi partea vătămată şi-a recuperat întregul prejudiciu.
Deoarece în cursul urmăririi penale s-a omis efectuarea expertizei neuropsihiatrice obligatorie pentru cei doi inculpaţi, care la data comiterii infracţiunii aveau vârsta de 15 – 16 ani, prin rechizitoriu s-a dispus disjungerea cauzei pentru înlăturarea acestui impediment, însă expertiza nu a putut fi efectuată decât la 28 martie 2001, inculpaţii fiind puşi în libertate şi s-au sustras urmăririi penale.
În raport cu dispoziţiile art.122 lit.d Cod penal şi art.109 Cod penal instanţa de fond a constatat că, se impune încetarea procesului penal pornit împotriva celor doi inculpaţi pentru infracţiunea de tâlhărie, prin împlinirea termenului de prescripţie a răspunderii penale.
Împotriva hotărârii de mai sus a declarat – în termen- apel Parchetul de pe lângă Tribunalul Timiş, solicitând să se constate că în cauză nu s-a împlinit termenul de prescripţie.
Prin Decizia penală nr.366 din 23 septembrie 2002 – Curtea de Apel Timişoara a respins apelul declarat de parchet, ca nefondat, cu motivarea că, potrivit art.129 Cod penal, termenul de prescripţie de 8 ani se reduce la 4 ani, deoarece inculpaţii erau minori la data săvârşirii faptei.
În termen legal, împotriva hotărârilor- de mai sus – a declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara, care prin motivele scrise, cât şi oral, a susţinut – în esenţă – următoarele:
- hotărârile atacate au fost date cu încălcarea legii, prin aceia că, pe de o parte, cursul termenului prescripţiei a suferit o întrerupere la 5 aprilie 2000 când a fost audiat ca martor A.O., iar pe de altă parte, potrivit art.128 Cod penal, cursulprescripţieiafostsuspendat,deoarece inculpaţii au săvârşit alte fapte penale în această perioadă şi au fost condamnaţi, după cum urmează:
- inculpatul P.C.A.- condamnat 2 ani şi 6 luni închisoare prin sentinţa penală nr.2345 din 17 iunie 1998 a Judecătoriei Timişoara iar inculpatul M.E.M. condamnat la 6 luni prin sentinţa penală 2669 din 20 septembrie 1999.
În acest context s-a solicitat admiterea recursului, casarea hotărârilor atacate, iar pe fond condamnarea celor doi inculpaţi pentru tâlhărie, fiind invocate în susţinerea motivelor de recurs, prevederile art.3859 alin.1 pct.171 Cod procedură penală.
Examinând hotărârile atacate – în raport deprevederile invocate, de probele administrate în cauză, cât şi de dispoziţiile legale care privesc întreruperea sau suspendarea cursului prescripţiei se constată că, pronunţând aceste soluţii, instanţele s-au conformat legii pentru considerentele ce urmează.
Atât suspendarea cât şi întreruperea prescripţiei răspunderii penale funcţionează în limite precise, imperativ stabilite de norma penală.
Este adevărat că, potrivit art.128 Cod penal – cursul termenului prescripţiei se suspendă pe timpul cât o dispoziţie legală, sau o împrejurare de neprevăzut ori de neânlăturat împiedică fie punerea în mişcare a acţiunii penale, fie continuarea procesului penal.
Dar, împrejurarea invocată de parchet – în sensul că inculpaţii au săvârşit fapte penale şi au fost condamnaţi în această perioadă nu se încadrează în nici una din situaţiile prevăzute expres şi limitativ de text, aşa încât, nu pot conduce la suspendarea cursului prescripţiei.
Faptul că inculpaţii au săvârşit şi alte fapte penale pentru care au fost condamnaţi în aceiaşi perioadă – nu pot constitui în sensul legii, împrejurări de neprevăzut ori de neânlăturat care să fi împiedicat pornirea acţiunii penale sau continuarea procesului în cauza dedusă judecăţii.
Desigur aceste împrejurări pot caracteriza situaţia personală a inculpaţilor, existenţa recidivei – în condiţiile legii – sau un anumit tratament sancţionator pentru inculpaţi.
Dacă dispoziţiile legale privind suspendarea cursului prescripţiei nu au aplicabilitate, dispoziţiile art.123 Cod penal – referitoare la întrerupereaprescripţiei au incidenţă în cauză.
Inculpaţii au fost trimişi în judecată pentru săvârşirea la 21 iulie 1996 a unei infracţiuni de tâlhărie, sancţionată la acel moment de lege cu o pedeapsă de la 2 la 7 ani închisoare.
Dar la data săvârşirii acestei fapte, cei doi inculpaţi erau minori, aşa încât, pedeapsa pentru aceştia se stabileşte potrivit dispoziţiilor art.109 alin.1 Cod penal, respectiv, limitele pedepselor se vor reduce la jumătate.
În raport de această situaţie de fapt şi de dispoziţia penală arătată (privind stabilirea pedepsei pentru minori) termenul de prescripţie a răspunderii penaleva ficalculatîncauzăpotrivitdispoziţieiînscrisăîn art.122 alin.1 lit.d Cod penal (respectiv, reducerea limitelor de la 2 la 7 ani la 1 an şi 3 ani şi jumătate) şi a prevederilor art.129 Cod penal, în temeiul cărora termenele de prescripţie se reduc cu jumătate pentru minori.
Aşa fiind, termenul prescripţiei răspunderii penale pentru cei doi inculpaţi minori – la data săvârşirii faptei – este de 2 ani şi jumătate.
Şi neputând ignora nici dispoziţiile art.124 Cod penal – se va constata incidenţa în cauză a prescripţiei speciale, care va înlătura răspunderea penală oricâte întreruperi ar avea, dacă termenul de prescripţie prevăzut în art.122 este depăşit încă cu jumătate.
Or, în cauză termenul de prescripţie este de 2 ani şi jumătate (având în vedere şi aplicabilitatea art.129 Cod penal) şi depăşit încă cu jumătate – este de 3 ani şi 9 luni şi a început să curgă de la 21 iulie 1996 şi s-a împlinit la 21 martie 2000, astfel încât, nici o întrerupere nu mai poate afecta termenul de prescripţie a răspunderii penale pentru inculpaţi, iar în cauză, în mod legal a fost pronunţată o soluţie de încetare a procesului penal pe acest temei juridic.
Pentru totalitatea considerentelor expuse, criticile formulate de parchet sunt nefondate şi în temeiul art.38515 pct.1 lit.b Cod procedură penală recursul declarat de parchet se va respinge ca atare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara împotriva deciziei penale nr.366/A din 23 septembrie 2002a Curţii de Apel Timişoara privind pe inculpaţii P.C.A. şi M.E.M..
Onorariile pentru apărarea din oficiu a inculpaţilor, în sumă de câte 300.000 lei, se vor plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 5 februarie 2003.
| ← ICCJ. Decizia nr. 56/2003. Penal | ICCJ. Decizia nr. 562/2003. Penal. întreruperea executării... → |
|---|
