ICCJ. Decizia nr. 990/2003. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 990
Dosar nr.1647/2003
Şedinţa publică din 19 februarie 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr.265 din 9 decembrie 2002, Tribunalul Bistriţa a condamnat pe inculpatul R.M. la o pedeapsă de 3 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de violare de domiciliu, prevăzută de dispoziţiile art. 192 alin. (2) C. pen. cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
În temeiul art. 211 alin. (2) lit. b) şi c), cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP), a mai fost condamnat inculpatul la pedeapsa de 5 ani şi 6 luni închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de tâlhărie.
În baza art.33 lit.a şi 34 lit.b C. pen., s-a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa cea mai grea, de 5 ani şi 6 luni închisoare, cu aplicarea dispoziţiilor art.71 şi 64 C. pen.
S-a constatat că prejudiciul datorat părţii vătămate a fost acoperit.
Pentru a pronunţa această hotărâre, s-a reţinut, în fapt, urmare probelor administrate, că, în noaptea de 1/2 mai 2002, a pătruns, fără drept, în curtea părţii vătămate C.I.M. iar, apoi, prin efracţie, a intrat în barul aparţinând aceleiaşi persoane, de unde a sustras bani şi bunuri în valoare de circa 15.623.000 lei. Fiind surprins şi urmărit de partea vătămată a lovit-o pe aceasta, cauzându-i leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare 3-4 zile îngrijiri medicale.
Curtea de Apel Cluj, secţia penală, prin Decizia nr. 58 din 20 martie 2003 a respins, ca nefondat, apelul declarat inculpat.
Împotriva ultimei hotărâri, inculpatul a declarat recurs, solicitând casarea acesteia şi, după rejudecare, schimbarea încadrării juridice a faptei din infracţiunea de tâlhărie în cea de furt, prevăzută de art .208-209 lit. i) C. pen., cu reducerea corespunzătoare a pedepsei.
În motivarea cererii sale arată că, anterior săvârşirii faptei a consumat băuturi alcoolice iar după ce a luat bunurile şi banii s-a întors pentru a le restitui, moment în care, asupra sa s-au năpustit mai multe persoane, motiv pentru care a fugit.
Recursul inculpatului este fondat dar, prioritar, pentru motivele ce vor fi expuse în continuare.
Potrivit art. 200 C. proc. pen., urmărirea penală are ca obiect strângerea probelor necesare cu privire la existenţa infracţiunilor, la identificarea făptuitorilor şi la stabilirea răspunderii acestora, pentru a se constata dacă este sau nu cazul să se dispună trimiterea în judecată.
Din examinarea textului de lege sus-menţionat rezultă, aşadar, că probele descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale – faza nepublică şi auxiliară procesului penal – pot servi numai ca temei pentru trimiterea în judecată.
Pentru a constitui temeiul pronunţării unei hotărâri judecătoreşti probele descoperite şi strânse în cursul urmăririi penale pe baza cărora a fost sesizată instanţa, prin rechizitor, trebuie verificate în cursul cercetării judecătoreşti, prin administrarea lor în mod nemijlocit în şedinţă publică, oral şi contradictoriu potrivit dispoziţiilor art. 287, 288, 289, 290 şi urm. C. proc. pen.
Numai după efectuarea unei asemenea verificări, printr-o cercetare judecătorească temeinică, cu respectarea celor 4 principii fundamentale ale fazei de judecată (nemijlocirii, oralităţii, publicităţii şi contradictorialităţii) şi după administrarea oricăror alte probe care vor apare necesare pentru stabilirea adevărului, instanţa îşi poate forma, motivat, convingerea cu privire la faptele şi vinovăţia persoanelor trimise în judecată şi în consecinţă, va putea pronunţa o hotărâre judecătorească temeinică şi legală.
Or, din examinarea lucrărilor efectuate de instanţă, rezultă următoarele:
- la termenul din 16 septembrie 2002, s-a acordat un termen pentru ca inculpatul să-şi angajeze apărător, fără a se dispune citarea celor 5 martori din lucrări;
- la termenul din 14 octombrie 2002, cauza s-a amânat pentru imposibilitatea inculpatului de a fi prezent în instanţă, când, de asemenea nu s-a dispus citarea martorilor menţionaţi;
- la termenul din 11 noiembrie 2002 s-a luat interogatoriul inculpatului şi s-a dispus citarea doar a 2 martori din cei 5 arătaţi în rechizitor;
- la termenul din 9 decembrie 2002, deşi cercetarea judecătorească nu se efectuase, nefiind audiat nici un martor, instanţa a declarat, greşit, terminată cercetarea judecătorească, pronunţând condamnarea inculpatului, hotărâre menţinută de instanţa de apel prin respingerea apelului acestuia.
Procedând în acest mod, instanţa de fond a pronunţat o hotărâre judecătorească de condamnare fără ca procesul penal să fi parcurs faza cercetării judecătoreşti, cu încălcarea dispoziţiilor art. 287, 288, 289, 290 şi urm. C. proc. pen., nelegalitate neobservată de către instanţa de apel, astfel, că, recursul urmează a fi admis, ambele hotărâri casate şi trimisă cauza spre rejudecare la instanţa de fond.
Evident că, instanţa de rejudecare va trebui să aibă în vedere şi celelalte aspecte invocate de recurent şi după verificarea lor să se pronunţe, în consecinţă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Admite recursul declarat de inculpatul R.M. împotriva deciziei penale nr.58 din 20 martie 2003 a Curţii de Apel Cluj.
Casează Decizia atacată şi sentinţa penală nr. 265 din 9 decembrie 2002 a Tribunalului Bistriţa Năsăud şi trimite cauza, spre rejudecare, la instanţa de fond – Tribunalul Bistriţa Năsăud.
Onorariul pentru apărarea din oficiu al inculpatului, în sumă de 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 19 februarie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 96/2003. Penal. Suspendarea. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 995/2003. Penal. Contestaţie în anulare.... → |
|---|
