Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 509/2015. Curtea de Apel BACĂU
| Comentarii |
|
Decizia nr. 509/2015 pronunțată de Curtea de Apel BACĂU la data de 21-05-2015 în dosarul nr. 14233/180/2014
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BACĂU
SECȚIA PENALĂ, CAUZE MINORI SI FAMILIE
DECIZIA PENALĂ NR. 509/2015
Ședința publică din data de: 21 mai 2015
Instanța constituită din:
PREȘEDINTE: A. S.
JUDECĂTOR: P. D.
GREFIER: S. N. T.
Ministerul Public - P. de pe lângă Curtea de Apel Bacău
Reprezentat prin PROCUROR: B. G.
Pe rol fiind soluționarea apelului declarat de P. DE PE L. JUDECĂTORIA BACĂU, împotriva sentinței penale nr. 174 din 12.02.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău, în dosarul nr._ .
Dezbaterile în cauză s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 369 al. 1 Cod procedură penală, în sensul că au fost înregistrate cu ajutorul calculatorului, pe suport magnetic.
La apelul nominal făcut în ședință publică, lipsesc: intimatul – inculpat Țîmpu M. C., intimata – parte civilă S. Județean de Urgență Bacău și intimatul – persoană vătămată B. A. E..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, după care:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, arată că nu mai sunt cereri de formulat în cauză.
Nemaifiind alte cereri de formulat, Curtea constată apelul în stare de judecată și acordă cuvântul părților, pentru dezbateri:
Reprezentantul Ministerului Public, având cuvântul, solicită, în baza art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, admiterea apelului declarat de P. de pe lângă Judecătoria Bacău, desființarea sentinței pronunțate de instanța de fond, apreciind că aceasta este nelegală motivat de faptul că la stabilirea pedepsei de executat instanța a precizat că inculpatul va executa 2.000 lei amendă sau 200 de zile de închisoare. Consideră că această modalitate de exprimare a instanței face ca hotărârea să fie neclară cu privire la pedeapsa ce urmează a fi pusă în executare, dacă este amendă sau este închisoare. Cu privire la cuantumul și felul pedepsei stabilite de instanța de fond apreciază hotărârea ca netemeinică având în vedere modul în care s-a săvârșit infracțiunea, urmările produse, respectiv leziunile produse părții vătămate, care sunt de o gravitate sporită și de aceea consideră că se impune aplicarea pedepsei închisorii și nu a amenzii penale. Apreciază că pedeapsa ar trebui să fie aplicată conform noii legi.
CURTEA
- deliberând -
Asupra apelului penal de față, Curtea reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 174/2015 din data de 12.02.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău, s-a dispus condamnarea inculpatului ȚÎMPU M. – C., fiul lui C. M. și R., născut la data de 19.11.1991 în municipiul Bacău, jud. Bacău, domiciliat în . Osebiți, județul Bacău, CNP_, cetățean român, studii 8 clase, fără antecedente penale pentru săvârșirea infracțiunii de lovire, prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 5 Cod penal, la pedeapsa zilelor amendă.
În temeiul art. 61 alin. 2 Cod penal, s-a stabilit suma unei zile amendă la suma de 10 lei, iar, în baza art. 61 alin. 2 Cod penal, coroborat cu art. 61 alin. 4 lit. c Cod penal, s-a stabilit numărul zilelor amendă la 200 de zile, dispunându-se executarea pedepsei de 2.000 lei amendă penală, sau 200 de zile închisoare.
S-a atras atenția inculpatului asupra prevederilor art.63 Cod penal.
Prin aceeași hotărâre, s-a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă, iar, în temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală, a fost obligat inculpatul la plata sumei de 350 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de stat.
Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele:
Prin rechizitoriul Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău nr. 6610/P/2012, înregistrat pe rolul Judecătoriei Bacău sub nr._, la data de 17.09.2014, s-a dispus trimiterea în judecată a inculpatului Țîmpu M.-C., cercetat pentru săvârșirea infracțiunii de lovire sau alte violențe, prevăzută de art. 193 alin. 2 Cod penal, cu aplicarea art. 5 alin. 1 Cod penal.
În fapt, prin actul de sesizare s-a reținut că în noaptea de 24.06.2012, în jurul orei 0300, persoana vătămată B. A. E., în vârstă de 22 de ani, se întorcea împreună cu martorul D. M. spre domiciliul său, de la discoteca organizată în satul Osebiți, . Bacău. Când au ajuns în fața magazinului S.C. COMPET .., situat în aceeași localitate, s-au întâlnit cu inculpatul Țimpu M. C., ocazie cu care, între acesta și persoana vătămată a izbucnit un conflict, pe fondul unei relații anterioare tensionate. În acest context, B. A. E. l-a împins pe inculpat, iar acesta, după ce i-a adresat mai multe cuvinte injurioase, s-a înarmat cu o piatră găsită în drumul public și a aruncat-o în direcția persoanei vătămate, lovind-o în zona ochiului drept. Ulterior inculpatul Țîmpu M. C. a părăsit în fugă locul faptei, iar persoana vătămată a fost transportată la S. Județean de Urgență Bacău în vederea acordării îngrijirilor de specialitate.
În urma loviturii primite, persoana vătămată B. A. E. a prezentat traumatism cranio - facial cu fractură deschisă frontală dreapta, plaga contuză suturată, contuzie OD cu edem macular, ruptură sfincter irian, revarsat hematic intravitros, leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 28-30 de zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico legal nr. 827A/28.06.2012.
Fiind audiat, Țîmpu M. C. a recunoscut fapta comisă, pe care o regretă. Acesta nu a putut fi audiat în calitate de inculpat întrucât, după cum a rezultat din declarația mamei sale – Țîmpu R., este plecat la muncă în Italia, la o adresă necunoscută și nu se cunoaște data la care va reveni în țară.
Instanța de fond a arătat că situația de fapt reținută în sarcina inculpatului este dovedită de următoarele probe și mijloace de probă administrate în cauză, respectiv: plângere și declarațiile persoanei vătămate B. A. E. – fl. 3-5, bilet de externare/scrisoare medicală - fl. 6, certificat medico - legal nr. 827A/28.06.2012, declarațiile inculpatului Țîmpu M. C. - fl. 9-11, declarația martorului D. M., fl. 12-13 și înscrisuri medicale, fl. 15-24.
Potrivit prevederilor art. 193 Cod penal: (1) Lovirea sau orice acte de violență cauzatoare de suferințe fizice se pedepsesc cu închisoare de la 3 luni la 2 ani sau cu amendă.
(2) Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile, se pedepsește cu închisoare de la 6 luni la 5 ani sau cu amendă.
Instanța de fond a motivat că la individualizarea pedepsei a avut în vedere gravitatea leziunilor cauzate părții vătămate, atitudinea inculpatului după săvârșirea faptei, cauzele care au condus la săvârșirea faptei, apreciindu-se că pentru sancționarea inculpatului, dar și prevenirea săvârșirii unor astfel de fapte pe viitor, este suficientă aplicarea unei amenzi penale orientată spre minimul special prevăzut de lege pentru fiecare infracțiune de violență.
Instanța a arătat că a stabilit cuantumul unei zile amendă la 10 lei și pe cel al zilelor la 200, rezultând o amendă de 2000 lei, sau de executat 200 zile închisoare, prin neachitarea amenzii cu rea – credință.
S-a atraS atenția inculpatului că neplata cu rea credință a amenzii penale va avea drept consecință înlocuirea amenzii cu pedeapsa închisorii și a executării acesteia în regim privativ de libertate.
Instanța a luat act că partea vătămată nu s-a constituit parte civilă.
Împotriva acestei hotărâri, în cadrul termenului legal, a declarat apel P. de pe lângă Judecătoria Bacău.
În motivarea scrisă a apelului, P. de pe lângă Judecătoria Bacău a criticat hotărârea apelată pentru motivele care vor fi prezentate.
Astfel, hotărârea instanței de fond a fost criticată pentru netemeinicie, întrucât situația de fapt reținută de către instanța de judecată este cea descrisă în cuprinsul rechizitoriului și necontestată de către inculpat, iar pedeapsa stabilită în sarcina inculpatului s-a apreciat că nu corespunde gravității faptei comise și nici atitudinii adoptate de către inculpat.
La aprecierea gradului de pericol pe care îl prezintă fapta comisă trebuie avută în vedere urmarea infracțiunii dată de gravitatea leziunilor, aspect reliefat nu doar de către medicii specialiști care au apreciat că pentru urmările infracțiunii constau în leziuni pentru vindecarea cărora au fost necesare 28-30 de zile de îngrijiri medicale, ci și din însăși natura vătămărilor produse: traumatism cranio-facial cu fractură deschisă frontală dreapta, plagă contuză, contuzie OD cu edem macular, ruptură sfincter irian, revărsat hematie intravitros.
Un alt element care ar justifica o pedeapsă mai aspră este conduita inculpatului care imediat după comiterea faptei a părăsit în fugă locul faptei, iar pe parcursul procesului penal, atât în faza urmăririi penale cât și în faza judecății, inculpatul a refuzat să se prezinte în fața organelor judiciare.
Față de aceste elemente, s-a apreciat că pedeapsa stabilită în cauză este disproporționată.
Mai mult, atât timp cât instanța a apreciat că pentru sancționarea inculpatului este suficientă aplicarea unei amenzi, stabilirea acesteia trebuia să se facă exclusiv prin sistemul zilelor-amendă, iar pedeapsa de executat să reflecte un cuantum al acestei pedepse și nu să indice pedepse alternative astfel cum se regăsesc în cuprinsul hotărârii, respectiv: fie amendă, fie zile-închisoare.
În susținerile orale a fost criticată hotărârea apelată pentru motivele reținute în preambulul prezentei decizii, astfel că nu vor mai fi reluate.
Analizând hotărârea apelată, în conformitate cu prevederile art. 417 alin. 2 din noul Cod procedură penală, sub toate aspectele de fapt și de drept, Curtea constată că apelul urmează a fi admis, pentru considerentele care vor fi prezentate.
În cauză, instanța de fond a reținut o situație de fapt corespunzătoare probelor administrate, însă s-a făcut o greșită individualizare judiciară a pedepsei și aplicare a legii penale mai favorabile.
Din probele administrate rezultă pe deplin vinovăția inculpatului cu privire la infracțiunea pentru care a fost trimis în judecată.
În acord cu cele reținute de instanța de fond, sub aspectul situației de fapt, Curtea reține următoarele:
Părțile sun consăteni, locuind în satul Osebiți, . Bacău.
În noaptea de 24.06.2012, în jurul orei 0300, persoana vătămată B. A. E., în vârstă de 22 de ani, se întorcea de la discoteca organizată în satul Osebiți, . Bacău, spre domiciliul său, împreună cu martorul D. M..
În momentul în care au ajuns în fața magazinului S.C. COMPET .. Luizi Călugăra, situat în aceeași localitate, s-au întâlnit cu inculpatul Țimpu M. C., ocazie cu care, pe fondul unei relații tensionate, între acesta și persoana vătămată a izbucnit un conflict. În aceste împrejurări, persoana vătămată B. A. E. l-a împins pe inculpat, iar acesta, după ce i-a adresat mai multe cuvinte injurioase, s-a înarmat cu o piatră găsită în drumul public și a aruncat-o în direcția persoanei vătămate, lovind-o în zona ochiului drept. Ulterior inculpatul Țîmpu M. C. a părăsit în fugă locul faptei, iar persoana vătămată a fost transportată la S. Județean de Urgență Bacău în vederea acordării îngrijirilor de specialitate.
În urma loviturii primite, persoana vătămată B. A. E. a prezentat traumatism cranio - facial cu fractură deschisă frontală dreapta, plaga contuză suturată, contuzie OD cu edem macular, ruptură sfincter irian, revarsat hematic intravitros, leziuni ce au necesitat pentru vindecare un număr de 28-30 de zile de îngrijiri medicale, conform certificatului medico legal nr. 827A/28.06.2012.
Fiind audiat în cursul urmăririi penale, inculpatul Țîmpu M. C. a recunoscut fapta comisă, susținând că regretă săvârșirea acesteia. Acesta nu a putut fi audiat în calitate de inculpat întrucât, după cum a rezultat din declarația mamei sale – Țîmpu R., a plecat la muncă în Italia, la o adresă necunoscută și nu se cunoaște data la care va reveni în țară.
Situația de fapt astfel reținută rezultă din coroborarea următoarelor mijloace de probă: plângere și declarațiile persoanei vătămate B. A. E. – fl. 3-5, bilet de externare/scrisoare medicală - fl. 6, certificat medico-legal nr. 827A/28.06.2012, declarațiile inculpatului Țîmpu M. C. - fl. 9-11, declarația martorului D. M., fl. 12-13 și înscrisuri medicale, fl. 15-24.
În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, așa cum se arăta mai sus, instanța de fond a făcut o greșită aplicare a acesteia și, pe cale de consecință, o greșită individualizare a pedepsei.
Sub acest aspect, Curtea reține că de la data săvârșii infracțiunii deduse judecății-24.06.2012, la data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Legea nr.286/2009, privind noul Cod penal al României, condiții în care, față de dispozițiile art.5 alin.1 din această lege, instanțele au obligația să verifice care dintre legile incidente în cauză este mai favorabilă.
În conformitate cu dispozițiile art. 5 Cod penal: „(1) În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) Dispozițiile alin.(1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții penale mai favorabile.”
Așa cum este cunoscut, principiul activității legii penale presupune, ca regulă generală, aplicarea legii tuturor infracțiunilor săvârșite în timpul cât aceasta se află în vigoare. Acest principiu este indisolubil legat de cel al legalității, care reprezintă o caracteristică specifică statului de drept, motiv pentru care legiuitorul constituant a statuat în art.1 alin.5 că: „În România, respectarea Constituției, a supremației sale și a legilor este obligatorie”. În materie penală, art. 23 alin. 12 din Legea fundamentală consacră regula potrivit căreia: „Nicio pedeapsă nu poate fi stabilită sau aplicată decât în condițiile și în temeiul legii.”
De la această regulă sunt admise două excepții, constând fie în retroactivitatea, fie în ultraactivitatea legii. Aceste excepții se aplică în situațiile de tranziție determinate de succesiunea legilor penale, atunci când o infracțiune este săvârșită sub imperiul legii penale anterioare însă făptuitorul este urmărit penal, judecat ori execută pedeapsa sub imperiul noii legi penale. Problematica aplicării legii penale în situațiile de tranziție a determinat exprimarea a două curente de opinie diametral opuse: teza ultraactivității legii vechi, potrivit căreia în caz de tranziție se va aplica legea existentă în momentul săvârșirii infracțiunii, și teza retroactivității legii în vigoare, potrivit căreia în caz de situație tranzitorie se va aplica noua lege penală.
Deoarece niciuna dintre cele două soluții nu era pe deplin echitabilă, nu răspundea exigențelor privind egalitatea de tratament juridic, literatura, practica judiciară și legislația modernă au impus o a treia soluție juridică, cunoscută sub denumirea de principiul mitior lex, principiu potrivit căruia în cazul situațiilor determinate de succesiunea legilor penale se va aplica legea penală mai favorabilă. Acest principiu a fost consacrat la nivel constituțional în anul 1991, când legiuitorul constituant a statuat prin art. 15 alin.2 că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale mai favorabile”, iar odată cu revizuirea Legii fundamentale, tot prin art. 15 alin.2, principiul a fost extins și la faptele contravenționale, în sensul că: „Legea dispune numai pentru viitor, cu excepția legii penale sau contravenționale mai favorabile”.
Potrivit doctrinei de specialitate și practicii judiciare legea penală mai favorabilă se determină prin compararea legilor succesive, stabilirea în concret a legii mai favorabile și, în final, aplicarea acesteia în ansamblu. Principiul care fundamentează această orientare doctrinară și jurisprudențială este cel conform căruia legile se compară, dar nu se combină.
Susținând această soluție, doctrina și jurisprudența au relevat că o combinare a dispozițiilor mai favorabile dintre două legi succesive este hibridă și duce la crearea, pe cale judecătorească, a unei a treia legi (lex tertia), consecință inadmisibilă, deoarece ar însemna ca organele judiciare să exercite un atribut care nu le revine, intrând în sfera de competență constituțională a legiuitorului. Acest punct de vedere se sprijinea și pe un argument de text, respectiv art. 13 din Codul penal din 1969, care statua că, în ipoteza în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea cea mai favorabilă, subliniindu-se că este vorba de lege și nicidecum de dispozițiile mai favorabile din legile succesive. De altfel, și actualul Cod penal a preluat în art. 5 aceeași soluție potrivit căreia: „În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă”, astfel că raționamentul își păstrează valabilitatea și raportat la dispozițiile legale în vigoare.
În același sens, și o parte a doctrinei recente a considerat că principiul „mitior lex” este greșit aplicat atunci când sunt combinate dispozițiile mai favorabile infractorului cuprinse în legile penale succesive, cu rezultatul obținerii unei „lex tertia”. Aceasta întrucât, prin selectarea și îmbinarea dispozițiilor penale mai blânde cuprinse în legile penale succesive, judecătorul nu se limitează la aplicarea legii penale, ci creează o lege penală proprie. Așadar, prin acest procedeu combinatoriu judecătorul își depășește atribuțiile sale și pătrunde nepermis în domeniul legislativului realizând un abuz de putere, astfel că nu există niciun argument care să justifice îmbinarea a două sau mai multe legi penale. În sfârșit, se arată că o asemenea concepție nu se poate sprijini nici măcar pe una sau mai multe dispoziții din legea de punere în aplicare a noului Cod penal, cu privire la care se afirmă că ar îngădui acest hibrid normativ, întrucât legiuitorul nu își poate transmite, prin niciun act normativ, puterea sa legiuitoare în domeniul autorității judecătorești, rezultatul unei asemenea combinări neputând fi decât în contradicție cu prevederile constituționale.
Abordând problema legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a decis în practica sa că prin aplicarea legii penale în timp se înțelege ansamblul de norme juridice penale care izvorăsc din rațiuni de politică penală, prin care se reglementează modul de aplicare a principiului mitior lex în raport cu timpul săvârșirii infracțiunii și cu momentul tragerii la răspundere penală a celor ce au săvârșit infracțiuni (Decizia nr. 841 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 723 din 25 octombrie 2007). Totodată, determinarea legii mai blânde nu presupune o activitate abstractă, ci una concretă, fiind indisolubil legată de fapta comisă și de autorul ei (Decizia nr. 834 din 2 octombrie 2007, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 727 din 26 octombrie 2007).
Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile trebuie avute în vedere o . criterii care tind fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei.
În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că: „Determinarea caracterului mai favorabil are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.”
Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că: „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1.470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).
Prin urmare, conform jurisprudenței Curții Constituționale, instanțele judecătorești pot dispune aplicarea legii penale mai favorabile, în temeiul art. 5 din Codul penal, în intervalul cuprins între momentul săvârșirii faptei și momentul judecării definitive. Așa cum însăși Constituția dispune în art. 15 alin. (2), se observă că obiectul reglementării, art. 5 din Codul penal, are în vedere „legea” penală sau contravențională mai favorabilă și nicidecum dispozițiile/normele penale mai favorabile.
Specific analizei sub aspectul analizat este faptul că în discuție se pune problema aprecierii legii penale mai favorabile prin compararea dispozițiilor din legile penale incidente în cauză.
Codurile se supun acelorași reguli generale care guvernează rațiunea, scopul, necesitatea oricărui sistem de drept, însă, spre deosebire de reglementările modificatoare punctuale, dispun cu privire la o tipologie largă de relații sociale. Astfel, potrivit art. 18 din Legea nr. 24/2000 privind normele de tehnică legislativă pentru elaborarea actelor normative, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 260 din 21 aprilie 2010: „În vederea sistematizării și concentrării legislației, reglementările dintr-un anumit domeniu sau dintr-o anumită ramură de drept, subordonate unor principii comune, pot fi reunite într-o structură unitară, sub formă de coduri.” Tocmai de aceea, în cazul proiectelor de coduri comisiile de specialitate vor întocmi teze prealabile care să reflecte concepția generală, principiile, noile orientări și principalele soluții ale reglementărilor preconizate.
Adoptarea noului Cod penal și a Legii nr.187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr.286/2009, prin care au fost modificate numeroase alte acte normative prin care erau încriminate diferite infracțiuni au fost impuse din punct de vedere teleologic de rațiuni a căror sorginte publică este dată atât de reglementările adoptate la nivelul Uniunii Europene pentru realizarea spațiului comun de libertate, securitate și justiție, cât și de noua filosofie penală a statului român. Din această perspectivă, actuala legislație penală consacră o viziune diferită față de vechiul Cod penal; deși au fost preluate majoritatea faptelor penale ce se găseau și în reglementarea anterioară, pedepsele aplicabile au fost semnificativ diminuate. Însă, din analiza de ansamblu a dispozițiilor din noul Cod penal, se poate constata existența caracterului mai favorabil a unor instituții din vechea reglementare, instituții pe care doctrina le-a calificat ca fiind autonome. În această situație se găsesc, de exemplu, suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, concursul de infracțiuni ori prescripția specială. Astfel, pentru suspendarea executării pedepsei sub supraveghere, în actualul Cod penal este impusă condiția referitoare la pedeapsa aplicată care să fie de cel mult 3 ani, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 pedeapsa aplicată putea să fie de 4 ani. De asemenea, în cazul concursului de infracțiuni, în actualul Cod penal se prevede că, atunci când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă automat un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite, în timp ce potrivit Codului penal din 1969 se aplica pedeapsa cea mai grea, care putea fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu era îndestulător, se putea adăuga un spor de până la 5 ani. Tot astfel, în situația prescripției, actualul Cod penal consacră în art.155 alin.4 împlinirea termenului de prescripție, indiferent de numărul întreruperilor, dacă s-au depășit cu încă o dată termenele generale prevăzute de art. 154, în timp ce în Codul penal din 1969, anterior modificării operate prin Legea nr. 63/2012, prescripția se socotea împlinită dacă se depășeau termenele generale cu încă jumătate.
Din examinarea actualului Cod penal, întrucât prin acesta au fost diminuate pedepsele, se constată că rațiunea avută în vedere de legiuitor a fost aceea de a impune un tratament sancționator mai blând pentru inculpații care se află la prima confruntare cu legea penală și care, indiferent de forma de vinovăție, comit o singură faptă penală, iar nu o pluralitate de infracțiuni. Alta este situația inculpaților care persistă într-un comportament antisocial prin săvârșirea mai multor infracțiuni, situație în care legiuitorul a urmărit să instituie un tratament sancționator mai sever, al cărui rol preventiv constă în descurajarea celor tentați să lezeze repetat valorile sociale ocrotite de legea penală. De altfel, intenția legiuitorului rezultă și din Expunerea de motive a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit căreia: „Într-un stat de drept, întinderea și intensitatea represiunii penale trebuie să rămână în limite determinate, în primul rând, prin raportare la importanța valorii sociale lezate pentru cei care înfrâng pentru prima oară legea penală, urmând să crească progresiv pentru cei care comit mai multe infracțiuni înainte de a fi definitiv condamnați și cu atât mai mult pentru cei în stare de recidivă. De aceea, limitele de pedeapsă prevăzute în partea specială trebuie corelate cu dispozițiile părții generale, care vor permite o agravare proporțională a regimului sancționator prevăzut pentru pluralitatea de infracțiuni.”
Desigur că intenția legiuitorului nu trebuie și nu poate fi ignorată. O atare concluzie nu neagă principiul aplicării legii penale mai favorabile care urmează a fi incident, însă nu prin combinarea dispozițiilor din legile penale succesive, pentru că, în caz contrar, s-ar anula voința mai sus relevată care are în vedere ansamblul de norme ce au fost integrate organic într-un nou cod și nicidecum dispoziții ori instituții autonome. Altfel spus, în caz de tranziție, judecătorul este ținut de aplicarea legii penale mai favorabile, în ansamblu, fapt justificat prin aceea că nu trebuie să ignore viziunea fie preponderent represivă, așa cum este cazul Codului penal din 1969, fie preponderent preventivă, așa cum este cazul actualului Cod penal. Soluția se impune pentru că nu poate fi încălcată finalitatea urmărită de legiuitor cu ocazia adoptării fiecărui cod în parte, deoarece nu întâmplător cele două coduri, deși fiecare cu o concepție unitară proprie, au viziuni diferite asupra modului în care sunt apărate valorile sociale de către legea penală.
De altfel, Curtea Europeană a Drepturilor Omului, într-o speță relativ recentă, deși nu a menționat in terminis acest lucru, a statuat că respectarea dispozițiilor art. 7 paragraful 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale impun, în cazul legilor penale succesive, alegerea globală a legii penale mai favorabile. Astfel, prin Hotărârea din 18 iulie 2013, pronunțată în Cauza Maktouf și Damjanovic împotriva Bosniei și Herțegovina, paragraful 70, Curtea de la Strasbourg, observând că ambele coduri penale ce s-au succedat din momentul comiterii faptelor și până la judecarea definitivă (Codul penal din 1976 și Codul penal din 2003) „prevăd game diferite de pedepse pentru crime de război”, a constatat că a existat „posibilitatea reală ca aplicarea retroactivă a Codului din 2003 să fi fost în detrimentul reclamanților în ceea ce privește impunerea pedepselor”, astfel că „nu se poate afirma că aceștia au beneficiat, în conformitate cu art. 7 din Convenție, de garanții efective împotriva impunerii unei pedepse mai severe”. Prin urmare, instanța europeană a hotărât, în unanimitate, că a fost încălcat art. 7 din Convenție, precizând totodată că această hotărâre „trebuie înțeleasă ca indicând pur și simplu faptul că, în ceea ce privește stabilirea pedepselor, reclamanților ar fi trebuit să li se aplice dispozițiile codului din 1976 [în ansamblu, n.n.] și nu faptul că ar fi trebuit să fie impuse pedepse mai blânde”.
În soluționarea acelei cauze nu a fost pusă în discuție o eventuală îmbinare a prevederilor din cele două coduri. Această abordare, care exclude posibilitatea combinării dispozițiilor mai blânde din mai multe legi succesive, este deplin argumentată într-una din opiniile concordante, formulate la hotărârea sus-menționată, potrivit căreia: „În mod logic, principiul aplicării retroactive a celei mai favorabile legi penale este corolarul principiului neretroactivității legii penale mai severe. Dacă o lege penală mai severă nu se poate aplica în cazul actelor săvârșite înainte de ., atunci o lege penală mai favorabilă trebuie să se aplice actelor comise anterior, dar judecate ulterior intrării sale în vigoare. Dacă legea penală mai severă ar continua să producă efecte după ce a fost înlocuită cu o lege penală mai favorabilă, ar fi încălcat principiul separării puterilor în măsura în care instanțele ar continua să aplice legea penală mai severă, deși legiuitorul a modificat evaluarea sa privind gradul de gravitate a comportamentului și gradul corespunzător de severitate a pedepselor aplicabile. [...] Curtea a adoptat o poziție clară privind definiția lex mitior cu scopul aplicării unor legi penale succesive: lex mitior este legea cea mai favorabilă acuzatului, ținând seama de situația acestuia, de natura infracțiunii și de circumstanțele în care a săvârșit-o. Acest lucru înseamnă că art. 7 paragraful 1 din Convenție presupune o comparație in concreto a legilor penale aplicabile cauzei acuzatului, inclusiv legea în vigoare la momentul săvârșirii infracțiunii (vechea lege) și cea în vigoare la momentul judecării (noua lege) [...]. Hotărârea Scoppola nr. 2 arată că lex mitior trebuie să fie stabilită in concreto, adică judecătorul trebuie să confrunte fiecare lege penală aplicabilă (cea veche și cea nouă) cu faptele specifice cauzei, cu scopul de a stabili care ar trebui să fie pedeapsa în cazul în care se aplică fie legea veche, fie cea nouă. După stabilirea pedepselor care rezultă din legile aplicabile și în lumina faptelor cauzei, trebuie să se aplice legea care este efectiv cea mai favorabilă acuzatului.”
În continuarea argumentației, se arată că: „pentru a stabili care este lex mitior în temeiul art. 7 paragraful 1 din Convenție, trebuie să se procedeze, de asemenea, la o comparație globală a regimului represiv al fiecăreia din legile penale aplicabile în cazul acuzatului (metoda comparației globale). Judecătorul nu poate efectua o comparație regulă cu regulă (metoda comparației diferențiate), alegând regula cea mai favorabilă din fiecare din legile comparate. Două motive sunt oferite în mod tradițional în sprijinul acestei metode a comparației globale: în primul rând, fiecare regim represiv are propria sa logică, iar judecătorul nu poate distruge această logică, amestecând diverse reguli din diferite legi penale succesive; în al doilea rând, judecătorul nu se poate substitui legiuitorului și să creeze un nou regim represiv ad-hoc, alcătuit din diverse reguli ce decurg din diferite legi penale succesive. Prin urmare, art. 7 paragraful 1 din Convenție impune stabilirea lex mitior în mod concret și global”.
Având în vedere considerentele expuse, Curtea constată că dispozițiile art. 5 din actualul Cod penal, în interpretarea care permite instanțelor de judecată, în determinarea legii penale mai favorabile, să combine dispozițiile Codului penal din 1969 cu cele ale actualului Cod penal, contravine dispozițiilor constituționale ale art.1 alin.4 privind separația și echilibrul puterilor în stat, precum și ale art.61 alin.1 privind rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a țării.
În conformitate cu dispozițiile art.1 alin.4 din Legea fundamentală: „Statul se organizează potrivit principiului separației și echilibrului puterilor - legislativă, executivă și judecătorească - în cadrul democrației constituționale”, iar potrivit art.61 alin.1 „Parlamentul este organul reprezentativ suprem al poporului român și unica autoritate legiuitoare a țării.”
Raportat la aceste prevederi constituționale, în jurisprudența sa, Curtea Constituțională a statuat că prevederile legale care guvernează activitatea instanțelor judecătorești și fixează poziția lor față de lege, acceptă în mod unanim că: „atribuțiile judecătorului implică identificarea normei aplicabile, analiza conținutului său și o necesară adaptare a acesteia la faptele juridice pe care le-a stabilit, astfel încât legiuitorul aflat în imposibilitate de a prevedea toate situațiile juridice lasă judecătorului, învestit cu puterea de a spune dreptul, o parte din inițiativă. Astfel, în activitatea de interpretare a legii, judecătorul trebuie să realizeze un echilibru între spiritul și litera legii, între exigențele de redactare și scopul urmărit de legiuitor, fără a avea competența de a legifera, prin substituirea autorității competente în acest domeniu” (a se vedea Decizia Curții Constituționale nr. 838 din 27 mai 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 461 din 3 iulie 2009).
Puterea judecătorească, prin Înalta Curte de Casație și Justiție, are rolul constituțional de a da unui text de lege anumite interpretări, în scopul aplicării unitare de către instanțele judecătorești. Acest fapt nu presupune însă că instanța supremă se poate substitui Parlamentului, unica putere legiuitoare în stat, dar implică anumite exigențe constituționale ce țin de modalitatea concretă în care se realizează interpretarea. În cazul dedus judecății, interpretarea duală a dispozițiilor art. 5 din Codul penal este evidentă, însă, pentru argumentele expuse, una dintre interpretări contravine dispozițiilor care stabilesc sfera de competență a puterii legiuitoare, consacrate de art. 61 alin. (1) din Constituție, cu consecința înfrângerii separației și echilibrului puterilor în stat, prevăzute de art. 1 alin. (4) din Legea fundamentală. Astfel, interpretarea potrivit căreia legea penală mai favorabilă presupune aplicarea instituțiilor autonome mai favorabile, este de natură să înfrângă exigențele constituționale, deoarece, în caz contrar s-ar rupe legătura organică dintre instituțiile de drept penal aparținând fiecărei legi succesive, cu consecința directă a schimbării conținutului și sensului actelor normative adoptate de către legiuitor.
Curtea observă că noțiunea de instituție autonomă nu este reglementată în nici unul dintre cele două coduri penale și nici în legea de aplicare a actualului Cod penal. Așa fiind, chiar dacă în limbajul juridic curent utilizarea noțiunii de instituție autonomă pentru anumite categorii juridice este acceptată, caracterul autonom al acesteia, astfel cum acesta este susținut în doctrină și practica judiciară, presupune că ea are o existență de sine stătătoare și nu depinde de ansamblul normativ în care este integrată pentru a-și îndeplini finalitatea. Or, o atare concluzie este inadmisibilă, întrucât nu se poate reține că o normă din Codul penal care reglementează cu privire la o anumită instituție de drept penal (recidivă, concurs de infracțiuni, prescripție etc.) este independentă de legea căreia îi aparține. Această distincție are o deosebită importanță pentru înțelegerea conceptului de lege, pentru că numai așa se poate oferi noțiunii de „lege penală mai favorabilă” un înțeles constituțional.
Faptul că legiuitorul a definit în art. 173 din Codul penal noțiunea de lege penală ca fiind „orice dispoziție cu caracter penal cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor aveau putere de lege” nu echivalează cu împrejurarea că acele dispoziții sunt legi, ci doar cu faptul că sunt norme distincte care aparțin legii și au forța acesteia. Codul penal constituie o lege unitară, asemenea norme fiind prevăzute și în legile speciale care reglementează alte relații sociale, dar stabilesc, totodată, și fapte care constituie infracțiuni (cum ar fi infracțiunile reglementate de legislația vamală, fiscală etc.).
Art. 1 alin. (1) din Codul penal stabilește că: „Legea penală prevede faptele care constituie infracțiuni”, motiv pentru care în absența unei incriminări nu se poate vorbi de o lege penală. De aceea, înțelesul noțiunii de lege penală consacrat de art. 173 are în vedere alte acte normative care prevăd fapte ce constituie infracțiuni, legiuitorul urmărind a face legătura materială dintre Codul penal și alte legi speciale care, deși nu sunt penale, reglementând cu privire la alt tip de relații sociale, cuprind și dispoziții cu caracter penal. Calificarea caracterului penal al acestor dispoziții le scoate din sfera domeniului principal de reglementare (fiscal, vamal etc.) cu scopul de a înlătura orice fel de obiecții potrivit cărora faptele antisociale respective ar putea urma numai regimul juridic respectiv, în acest mod fiind exclusă o eventuală sustragere de la răspunderea penală. De altfel, dincolo de interpretarea acestui text, este de observat că acesta nu dispune cu privire la aplicarea legii penale mai favorabile, exigențele acestui principiu fiind stabilite prin art. 5 din Codul penal.
Nu pot fi ignorate și alte consecințe de sorginte constituțională, cum ar fi exigențele ce țin de lipsa discriminării infractorului, fie ea, în acest caz, pozitivă, care nu numai că justifică, dar impun aplicarea unui tratament identic. Aceasta presupune că suspecții/inculpații care au comis fapte sub imperiul legii vechi, dar care vor fi judecați sub imperiul legii noi trebuie să aibă, în funcție de legea mai favorabilă, o situație juridică identică ori cu cei condamnați anterior potrivit legii vechi, ori cu cei ce vor săvârși infracțiuni potrivit legii noi, nefiind permisă o a treia formă de tratament sancționator ce combină dispoziții din ambele coduri. Prin urmare, pentru a satisface cerințele constituționale ale art. 16 alin.1 potrivit cărora: „Cetățenii sunt egali în fața legii și a autorităților publice, fără privilegii și fără discriminări”, este interzisă alternarea instituțiilor de drept penal din cele două legi, deoarece, în caz contrar, în aplicarea legii penale mai favorabile s-ar crea o discriminare pozitivă cu consecința creării unui privilegiu pentru infractorul care este judecat în perioada de tranziție a legii.
Toate aceste argumente conduc la constatarea încălcării dispozițiilor art. 1 alin. (4) și art. 61 alin. (1) din Constituție, întrucât prin combinarea dispozițiilor penale din mai multe legi succesive se creează, pe cale judiciară, o a treia lege care neagă rațiunea de politică penală concepută de legiuitor. Având în vedere cele de mai sus, Curtea consideră că numai interpretarea prevederilor art.5 din Codul penal în sensul că legea penală mai favorabilă se aplică în ansamblul ei este singura care poate înlătura viciul de neconstituționalitate.
În același sens s-a pronunțat Curtea Constituțională prin decizia nr. 265 din data de 06.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr. 372 din data de 20.05.2014, statuând că: „…dispozițiile art.5 din Codul penal sunt constituționale în măsura în care nu permit combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile.”
În conformitate cu dispozițiile art. 31 alin. 1 din Legea nr. 47/1992 privind organizarea și funcționarea Curții Constituționale, deciziile Curții sunt definitive și obligatorii.
Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, prin decizia nr.5 din 26.05.2014, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I nr.470 din data 26.06.2014, a statut că: „În aplicarea art.5 din Codul penal, se are în vedere criteriul aprecierii globale a legii penale mai favorabile. Constată că nu este permisă combinarea prevederilor din legi succesive în stabilirea și aplicarea legii penale mai favorabile cu privire la condițiile de existență și sancționare a infracțiunii în formă continuată”.
În conformitate cu dispozițiile art. 477 alin. 3 Cod procedură penală: „Dezlegarea dată chestiunilor de drept este obligatorie pentru instanțe…”
Din compararea legilor penale succesive, desigur din perspectiva celor arătate anterior și așa cum a statut Curtea Constituțională prin sus-menționata decizie, precum și Înalta Curte de Casație și Justiție – Completul pentru dezlegarea unor chestiuni de drept în materie penală, față de faptul că, în raport de gravitatea faptei săvârșite, rezultând, cu deosebire, din leziunile traumatice suferite ca urmare a acțiunilor violente ale inculpatului, constând în traumatism cranio - facial cu fractură deschisă frontală dreapta, plaga contuză suturată, contuzie OD cu edem macular, ruptură sfincter irian, revarsat hematic intravitros, scopul pedepsei nu poate fi atins prin aplicarea, potrivit legii noului Cod penal a amenzii penale, sub aspectul modalității de executare a pedepsei principale rezultante, se constată cu claritate că legea penală mai favorabilă este legea veche,
În consecință, în temeiul art.386 alin.1 Cod procedură penală, Curtea va dispune schimbarea încadrării juridice dată faptei pentru care a fost trimis inculpatul în judecată, din infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art.193 alin.2 Cod penal, cu art.5 alin.1 Cod penal, în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu art.5 alin1 Cod penal.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei, în conformitate cu prevederile art.72 Cod penal din 1969, la stabilirea pedepsei instanța trebuie să aibă în vedere dispozițiile din partea generală a Codului penal, limitele de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea săvârșită, gradul de pericol social al faptei săvârșite, persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
Curtea constată că nu se impune reținerea în favoarea intimatului-inculpat a circumstanțelor atenuante.
Existența uneia sau unora din împrejurările enumerate exemplificativ în art.74 Cod penal din 1969, nu obligă instanța de judecată să le considere circumstanțe atenuante și să reducă sau să schimbe pedeapsa principală, deoarece, din redactarea dată acestui text, rezultă că recunoașterea unor atari împrejurări drept circumstanțe atenuante este lăsată la aprecierea instanței de judecată.
În această apreciere este obligatoriu să se țină seama de pericolul social concret al faptelor, de ansamblul împrejurărilor în care a fost săvârșită infracțiunea, de urmările produse, ca și de orice elemente de apreciere privitoare la fapte și persoana inculpatului.
Recunoașterea circumstanțelor atenuante judiciare este atributul instanței de judecată și deci lăsată doar la aprecierea acesteia.
Gravitatea și pericolul social al faptelor sunt elemente care nu pot fi omise și care trebuiesc bine evaluate de instanță în alegerea pedepsei și a cuantumului acesteia.
Având în vedere gradul de pericol al infracțiunii săvârșite și de persoana inculpatului, Curtea constată că faptele comise de intimatul-inculpat au o asemenea gravitate, încât face inoportună reținerea de circumstanțe atenuante în favoarea acestuia, deoarece prin coborârea pedepsei sub minimul special prevăzut de lege pentru infracțiunea comisă, se ajunge la o pedeapsă vădit disproporționată față de gravitatea faptei și persoana inculpatului, pedeapsă care nu-și atinge scopul preventiv-educativ.
În cauză nu se poate reține circumstanța atenuantă legală a provocării.
Pentru a se reține săvârșirea infracțiunii în stare de provocare, se impune, potrivit art. 73 lit. b Cod penal din 1969, îndeplinireacumulativăa următoarelor condiții:
- infracțiunea să fi fost săvârșită sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoții, adică într-o stare de surescitare sau încordare nervoasă, de mânie sau indignare, ori de emoție puternică;
- starea de puternică tulburare sau emoție să fi avut drept cauză o provocare din partea părții vătămate prin infracțiune, adică actul de provocare să constituie cauza infracțiunii săvârșite de cel provocat;
- provocarea să fi fost săvârșită de victima infracțiunii printr-o atingere gravă a demnității persoanei sau prin altă acțiune ilicită gravă;
- riposta infractorului la acțiunea de provocare trebuie îndreptată împotriva autorului actului provocator, iar nu împotriva altei persoane.
Ori, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului nu rezultă a fi îndeplinite aceste condiții expres prevăzute de lege.
Referitor la gradul de pericol sociale al faptelor săvârșite, se impune a se arăta că intimatul-inculpat a comis o infracțiune contra integrității corporale, ca a avut drept consecință producerea de leziuni traumatice, constând în traumatism cranio - facial cu fractură deschisă frontală dreapta, plaga contuză suturată, contuzie OD cu edem macular, ruptură sfincter irian, revarsat hematic intravitros.
În ceea ce privește persoana intimatului-inculpat, așa cum rezultă din actele de urmărire penală, acesta, la scurt timp de la săvârșirea infracțiunii, a plecat la muncă în străinătate.
Individualizarea executării pedepsei
În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei, Curtea constată că în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru incidența instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute la art.81 Cod penal. Astfel, pedeapsa rezultantă aplicată de instanță este mai mică de 2 ani închisoare, inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, așa cum rezultă din cazierul judiciar și, ținând cont de circumstanțele săvârșirii faptei, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, astfel că apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia.
În consecință, în temeiul art.81, raportat la art.82 Cod penal din 1969, se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei pe perioada unui termen de încercare prevăzut de lege.
În baza art.71 Cod penal din 1969, se va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 lit.a teza a II-a și lit. b Cod penal din 1969.
În ceea ce privește pedepsele accesorii, Curtea apreciază că, nu se impune interzicerea în totalitate a dispozițiilor art.64 lit.a Cod penal din 1969, în condițiile în care dreptul de a alege este consfințit și prin art.3 din Protocolul nr.1 la C.E.D.O., iar faptele săvârșite de inculpat nu sunt de o gravitate deosebită, astfel încât să conducă la interzicerea acestui drept. La aplicarea pedepselor accesorii s-a ținut cont de criteriile de apreciere prevăzute în art. 71 al. 2 C. penal (Hotărârea C.E.D.O. Hirst vs. GB și decizia I.C.C.J. nr.74/5.11.2007).
În temeiul art.71 alin. 5 Cod penal din 1969, se va dispune, pe durata termenului de încercare, suspendarea executării și a pedepsei accesorii.
Sub aspectul laturii civile se constată că în cauză persona vătămată B. A. E. nu s-a constituit parte civilă, iar partea vătămată S. de Urgență al Județului Bacău s-a constituit parte civilă cu suma de 733,39 lei, actualizată la data achitării prejudiciului, cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Deoarece în cauză sunt îndeplinite condițiile răspunderii civile delictuale, Curtea va admite acțiunea civilă formulată de S. de Urgență al Județului Bacău și va lua act că persoana vătămată B. A. E. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru toate aceste considerente, în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, va fi admis apelul, va fi desființată în totalitate sentința penală apelată, se va reține cauza spre rejudecare și în fond;
În baza art.386 alin.1 Cod procedură penală, se va dispune schimbarea încadrării juridice dată faptei pentru care a fost trimis inculpatul în judecată, din infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art.193 alin.2 Cod penal, cu art.5 alin.1 Cod penal, în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu art.5 alin1 Cod penal și va fi condamnat inculpatul pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu art.5 alin.1 Cod penal, la pedeapsa principală de 8 (opt) luni închisoare.
În baza art. 81 alin. 1 și 2 Cod penal din 1969, se va dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei principale aplicate inculpatului și se va fixa, în baza art. 82 Cod penal din 1969, un termen de încercare de 2 (doi) ani și 8 (opt) luni.
Se va atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art. 83 alin. 1 Cod penal din 1969, în sensul că dacă în cursul termenului de supraveghere săvârșește din nou o infracțiune, instanța revocă suspendarea condiționată a pedepsei principale aplicate, dispunând executarea în întregime a acesteia, care nu se va contopi cu pedeapsa care i se va aplica pentru noua infracțiune.
Se va interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 teza a II-a lit. a și b Cod penal din 1969, în condițiile art. 71 alin. 2 Cod penal din 1969, iar în baza art. 71 alin. 5 Cod penal din 1969, se va dispune suspendarea, pe durata termenului de încercare, a executării și a pedepsei accesorii aplicate inculpatului.
Se va luat act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă și va fi obligat inculpatul să plătească părții civile S. de Urgență al Județului Bacău suma de 733,39 lei, actualizată la data achitării prejudiciului, cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
Văzând și dispozițiile art. 274 alin. 1 și art. 275 alin. 3 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
În temeiul art.421 pct.2 lit.a Cod procedură penală, admite apelul declarat de P. de pe lângă Judecătoria Bacău împotriva sentinței penale nr.174/2015 din data de 12.02.2015, pronunțată de Judecătoria Bacău.
Desființează în totalitate sentința penală apelată, reține cauza spre rejudecare și în fond;
În baza art.386 alin.1 Cod procedură penală, schimbă încadrarea juridică dată faptei pentru care a fost trimis inculpatul în judecată, din infracțiunea de lovire sau alte violențe, prevăzută de art.193 alin.2 Cod penal, cu art.5 alin.1 Cod penal, în infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu art.5 alin1 Cod penal.
Condamnă inculpatul ȚÎMPU M. C., fiul lui C. M. și R., născut la data de 19.11.1991, în municipiul Bîrlad, județul V., CNP_, domiciliat în satul Osebiți, . Bacău, pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută de art.181 alin.1 Cod penal din 1969, cu art.5 alin.1 Cod penal, la pedeapsa principală de 8 (opt) luni închisoare.
În baza art.81 alin.1 și 2 Cod penal din 1969, dispune suspendarea condiționată a executării pedepsei principale aplicate inculpatului.
Fixează, în baza art.82 Cod penal din 1969, un termen de încercare de 2 (doi) ani și 8 (opt) luni.
Atrage atenția inculpatului asupra prevederilor art.83 alin.1 Cod penal din 1969, în sensul că dacă în cursul termenului de supraveghere săvârșește din nou o infracțiune, instanța revocă suspendarea condiționată a pedepsei principale aplicate, dispunând executarea în întregime a acesteia, care nu se va contopi cu pedeapsa care i se va aplica pentru noua infracțiune.
Interzice inculpatului exercițiul drepturilor prevăzute de art.64 alin.1 teza a II-a lit.a și b Cod penal din 1969, în condițiile art.71 alin.2 Cod penal din 1969.
În temeiul art.71 alin.5 Cod penal din 1969, dispune suspendarea, pe durata termenului de încercare, a executării și a pedepsei accesorii aplicate inculpatului.
Ia act că persoana vătămată nu s-a constituit parte civilă.
Obligă inculpatul să plătească părții civile S. de Urgență al Județului Bacău suma de 733,39 lei, actualizată la data achitării prejudiciului, cu titlul de despăgubiri civile, reprezentând cheltuieli de spitalizare.
În baza art.274 alin.1 Cod procedură penală, obligă inculpatul să plătească statului suma de 350 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare.
În baza art.275 alin.3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat, în apel, rămân în sarcina statului.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi, 21.05.2015.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR,
S. A. D. P.
GREFIER,
N. T. S.
Red. sent.: A. Ș.
Red. dec.: P.D. – 08.06.2015
Tehnored. S.N.T. – 3 ex.
11.06.2015
| ← Contestaţie la executare. Art.598 NCPP. Sentința nr. 66/2015.... | Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice (art.336 NCP).... → |
|---|
