Înşelăciunea (art.244 NCP). Decizia nr. 235/2015. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 235/2015 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 02-04-2015 în dosarul nr. 13792/197/2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
Secția penală
DECIZIA PENALĂ NR. 235/AP Dosar nr._
Ședința publică din data de 02 aprilie 2015
Instanța constituită din:
Complet de judecată A3:
Președinte: N. Țînț
Judecător: N. H.
Grefier: O. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – procuror C. D. – din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B..
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra apelului declarat de inculpatul G. I. împotriva sentinței penale nr. 2546 din data de 24 octombrie 2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față au avut loc în conformitate cu dispozițiile art. 369 alin. 1 Cod procedură penală.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 19 martie 2015, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate prin încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 02 aprilie 2015, când
CURTEA,
Deliberând asupra apelului penal de față:
Constată că prin sentința penală nr. 2546/24.10.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._ a fost condamnat inculpatul G. (fost B.) I.în temeiul art. 215 alin. 1,2,3 Cod penal din 1969 cu aplic. art. 5 Cod penal și art. 396 alin. 10 Cod procedură penală la pedeapsa de 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune în formă continuată.
S-a constatat că fapta din prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B., definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de complicitate la înșelăciune.
Potrivit art. 36 alin. 1 raportat la art. 33 lit. a și art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, a fost contopită pedeapsa stabilită pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 1901/2013 a Judecătoriei B. și s-a aplicat inculpatului pedeapsa cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare la care a fost adăugat un spor de 6 luni închisoare, inculpatul urmând a executa în final 4 ani închisoare în regim de detenție.
Conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012 i s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și b Cod penal din 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal din 1969.
În temeiul art. 36 alin. 3 Cod penal din 1969 s-a dedus din pedeapsa aplicată perioada executată, de la data de 25.01.2014 la zi.
În temeiul art. 397 alin. 1 Cod procedură penală raportat la art. 19 Cod procedură penală, combinat cu art. 998-999 cod civil din 1864 a fost admisă acțiunea civilă exercitată de părțile civile V. Jeno, N. I. și B. A. și a fost obligat inculpatul să le achite acestora următoarele sume:110 euro – părții civile V. Jeno; 110 euro – părții civile N. I.; 220 euro – părții civile B. A., cu titlu de daune materiale.
În temeiul art. 274 alin. 1 Cod procedură penală a fost obligat inculpatul la plata către stat a cheltuielilor judiciare în cuantum de 1000 lei (care includ și cheltuielile judiciare în cuantum de 850 lei stabilite prin rechizitoriu), din care suma de 50 de lei, reprezentând onorariul parțial al apărătorului din oficiu, suportat din fondurile Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această hotărâre prima instanță a reținut că prin rechizitoriul nr. 1896/P/2011 din data de 30.04.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria B., înregistrat pe rolul instanței la data de 16.05.2014 sub număr de dosar_, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de deținere în altă cauză, a inculpatului G. (fost B.) I., pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art. 244 alin. 1,2 Cod penal, cu aplicarea art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969 și art. 37 lit. b Cod penal din 1969, în final cu aplic. art. 5 Cod penal.
În cuprinsul rechizitoriului s-a reținut că în perioada decembrie 2010 – ianuarie 2011, inculpatul s-a prezentat în mod neadevărat ca reprezentant legal al unei societăți germane Arge Soflora Hoch – Undtifbau, prin intermediul unui anunț într-un ziar local, a indus în eroare persoanele vătămate V. Jeno, N. I., B. A. și C. F., a pretins și primit de la aceștia câte 110 euro pentru a-i duce la muncă în Germania, fapt ce nu s-a realizat.
Inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale, recunoscând încheierea contractului cu persoanele vătămate, dar nu și intenția de inducere în eroare a acestora, precizând că deținea în Germania o societate de muncă în construcții (f. 22-24 dup).
În cursul procedurii de cameră preliminară, acesta a recunoscut comiterea faptei solicitând acordarea unui termen mai lung pentru a avea posibilitatea să obțină suma necesară despăgubirii persoanelor vătămate, în vederea împăcării cu acestea. În considerarea cererii formulate de inculpat, a fost acordat primul termen de judecată în cauză după aproximativ 4 luni de la formularea cererii. Cu toate acestea, nu s-a reușit împăcarea părților, astfel că la termenul din data de 01.10.2014, inculpatul s-a prevalat de dispozițiile art. 375 Cod procedură penală, aplicabile în cazul recunoașterii vinovăției.
Urmare admiterii cererii de către instanță, nu au mai fost administrate alte probe în afara celor din cursul urmăririi penale - însușite de inculpat.
La dosarul cauzei au fost depuse fișa de cazier a inculpatului (f. 27-28) și sentințele penale menționate în fișa de cazier.
Pe latură civilă, persoanele vătămate V. Jeno, N. I. și B. A., s-au constituit părți civile în cauză cu sumele de 110 euro, 110 euro și respectiv 220 euro, cu titlu de daune materiale.(f. 10, 15,16 dup)
Analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut următoarea situație de fapt:
În toamna anului 2010, inculpatul G. I. a dat un anunț în ziarul local Transilvania Expres B., cu privire la faptul că recruta persoane pentru angajare în Germania.
A fost contactat de persoana vătămată V. Jeno cu care a stabilit o întâlnire, pentru a-i detalia condițiile de recrutare. În cadrul acestei prime întâlniri, inculpatul i-a solicitat persoanei vătămate suma de 1500 lei, necesară pentru acte și medicina muncii, ceea ce a determinat-o pe aceasta să renunțe la ofertă, deoarece nu dispunea de banii necesari.
În cursul lunii decembrie 2010, persoana vătămată V. l-a contactat din nou pe inculpat în scopul obținerii unui loc de muncă în Germania. Împreună cu persoana vătămată N. I., aceasta s-a întâlnit din nou cu inculpatul pentru a discuta posibilitatea angajării lor.
Persoana vătămată N. i-a spus despre oferta prezentată de inculpat și persoanei vătămate B. A., care la rândul său l-a contactat pe inculpat în vederea obținerii unui loc de muncă, atât pentru el cât și pentru persoana vătămată C. F..
Inculpatul s-a întâlnit cu persoanele vătămate cărora li s-a recomandat în mod nereal a fi reprezentantul unei societăți comerciale germane și le-a solicitat să îi remită câte o adeverință de la medicul de familie, câte o copie de pe actul de identitate și de pe actele de studii, precum și suma de 110 euro fiecare. Persoanele vătămate au semnat și câte un contract de muncă individual, cu un conținut prestabilit, în care era menționat faptul că societatea ARGE Soflora Hoch-Undtiefbau era reprezentată legal de inculpat; câte o declarație pe proprie răspundere și câte o ofertă cadru de lucru. De asemenea, acestea au plătit fiecare suma de 110 euro, pretinsă de inculpat, pentru persoana vătămată C. F. suma fiind achitat de persoana vătămată B. A..
Inculpatul le-a asigurat inițial că plecarea urma să aibă loc în data de 10.01.2011, comunicându-le apoi că urmau să plece în data de 09.02.2011.
Ulterior însă, inculpatul nu a mai luat legătura cu persoanele vătămate și nici nu le-a mai răspuns acestora la telefon.
Sub aspectul încadrării juridice a faptelor expuse, prima instanța a avut mai întâi în vedere că pe parcursul soluționării cauzei, la data de 01.02.2014, a intrat în vigoare Noul Cod Penal care prevede la art. 5 că în cazul în care de la săvârșirea infracțiunii și până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
Prin Decizia Curții Constituționale a României nr. 265/2014, publicată în M.Of. la data de 20.05.2014, s-a statuat că interpretarea constituțională a dispoziției citate este în sensul că judecătorul cauzei trebuie să stabilească, în urma unui examen concret, care dintre legile penale succesive este, în ansamblul său, mai favorabilă inculpatului, consacrându-se teoria aplicării globale a legii penale mai favorabile, și nu cea referitoare la aplicarea pe instituții autonome.
În acest context, instanța a constatat că infracțiunea care face obiectul prezentei cauze, respectiv înșelăciune, are corespondent în legea penală nouă în art. 244. În raport de cele de mai sus, instanța nu se va raporta la încadrarea juridică făcută de procurorul de caz, aceasta fiind efectuată în considerarea aplicării legii penale pe criteriul instituțiilor autonome, în contradicție cu decizia Curții Constituționale menționată mai sus.
Astfel, analizând în mod global cauza dedusă judecății din perspectiva Codului penal din 1969, s-a reținut că în drept, fapta inculpatului care în perioada decembrie 2010 – ianuarie 2011, inculpatul s-a prezentat în mod neadevărat ca reprezentant legal al unei societăți germane Arge Soflora Hoch – Undtifbau, prin intermediul unui anunț într-un ziar local, a indus în eroare persoanele vătămate V. Jeno, N. I., B. A. și C. F., a pretins și primit de la aceștia câte 110 euro pentru a-i duce la muncă în Germania, fapt ce nu s-a realizat, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1,2,3 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 41 alin. 2 și art. 37 lit. b Cod penal din 1969.
Instanța de fond a constatat că acțiunea inculpatului se circumscrie condițiilor prevăzute de alin. 2 și 3 ale art. 215 Cod penal din 1969 datorită faptului că acesta s-a folosit de o calitate mincinoasă – reprezentant al societății germane Arge Soflora Hoch – Undtifbau pentru a-și spori credibilitatea cu prilejul încheierii contractelor cu persoanele vătămate.
În plus, s-a constatat că în cauză sunt îndeplinite condițiile art. 41 alin. 2 Cod penal din 1969, referitoare la forma continuată a infracțiunii, inculpatul desfășurând la diferite intervale de timp și împotriva mai multor persoane, patru acțiuni distincte în executarea aceleiași rezoluții infracționale.
La individualizarea pedepsei aplicate inculpatului pentru infracțiunile reținute în sarcina sa, prima instanță a arătat că a avut în vedere dispozițiile art. 52 Cod penal din 1969, referitoare la scopul pedepsei, precum și criteriile prevăzute de art. 72 Cod penal din 1969, respectiv dispozițiile părții generale a Codului penal, gradul de pericol social al faptelor raportat la modul și mijloacele de săvârșire a acestora, scopul urmărit si urmarea produsă, precum și persoana infractorului și împrejurările care atenuează sau agravează răspunderea penală.
S-a avut în vedere că prin activitatea sa infracțională inculpatul a cauzat un prejudiciu într-un cuantum redus, care totuși nu a fost recuperat până în prezent. Gravitatea faptei inculpatului este relevată de modalitatea comiterii infracțiunii, folosindu-se de o calitate mincinoasă, pretinzând în mod nereal că era reprezentantul legal al unei societăți germane, pentru a-și spori șansele de reușită (credibilitatea sa fiind esențială pentru a le determina pe persoanele vătămate să achite sumele pretinse). S-a remarcat tenacitatea infracțională a inculpatului, care a speculat lipsa acută a locurilor de muncă pe piața internă, mizând pe faptul că vor exista persoane care vor răspunde anunțului său, și astfel își putea concretiza planul infracțional. Astfel, acesta a profitat de starea de nevoie în care se aflau persoanele vătămate – care erau în căutarea unui loc de muncă și care s-au încrezut în promisiunile inculpatului, sperând ca prin colaborarea cu acesta să își îmbunătățească în mod licit condițiile de trai.
În continuare, s-a constatat că inculpatul nu este la prima confruntare cu legea penală, acesta fiind condamnat anterior. Astfel, se observă că, prin sentința penală nr. 2028/2004 a Judecătoriei B., definitivă prin decizia penală nr. 142/02.03.2005 a Curții de Apel B., acestuia i-a fost aplicată o pedeapsă de 5 ani închisoare, din executarea căreia a fost liberat condiționat la data de 01.02.2006, cu un rest de 687 zile, care s-a împlinit anterior comiterii faptei din prezenta cauză. Se constată prin urmare, că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru reținerea stării de recidivă postexecutorie.
În raport de aceste aspecte s-a apreciat de către prima instanță că se impune aplicarea față de inculpat a unei pedepse cu închisoarea într-un cuantum ușor mai ridicat decât minimul special prevăzut de lege, astfel cum a fost redus prin efectul art. 396 alin. 10 Cod procedură penală. Pe cale de consecință, și având în vedere gravitatea faptei inculpatului evidențiată de aspectele analizate mai sus, instanța apreciază că o pedeapsă de 3 ani închisoare, pentru infracțiunea de înșelăciune este în măsură să asigure atât reeducarea acestuia, cât și prevenirea săvârșirii de noi infracțiuni.
Din analiza fișei de cazier judiciar a inculpatului (f.27-28) rezultă că fapta din prezenta cauză este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B., definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de complicitate la înșelăciune.
În raport de această împrejurare, conform art. 36 alin. 1 raportat la art. 33 lit. a și art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, prima instanță a apreciat că se impune contopirea pedepsei stabilite pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 1901/2013 a Judecătoriei B. și aplicarea pedepsi celei mai grele de 3 ani și 6 luni închisoare care se impune a fi sporită prin adăugarea unui spor de 6 luni închisoare (dată fiind perseverența infracțională de care a dat dovadă inculpatul), acesta urmând a executa în final 4 ani închisoare, în regim de detenție, dat fiind că nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru o altă modalitate (mai blândă) de individualizare judiciară a executării pedepsei.
Conform art. 12 alin. 1 din Legea nr. 187/2012, aplică inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 alin. 1 lit. a teza a II-a și b Cod penal din 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 Cod penal din 1969.
În temeiul art. 36 alin. 3 Cod penal din 1969, deduce din pedeapsa aplicată perioada executată, de la data de 25.01.2014 la zi.
Comparând soluția expusă mai sus, la care se poate ajunge în condițiile Codului penal din 1969, cu soluția care ar putea fi adoptată în cazul aplicării noului Cod penal, instanța de fond a constatat că prima este mai favorabilă inculpatului, astfel că au fost aplicate dispozițiile Codului penal din 1969, ca lege penală mai favorabilă, în sensul art. 5 noul Cod penal.
Pe latură civilă, s-a constatat că persoanele vătămate V. Jeno, N. I. și B. A., s-au constituit părți civile în cauză cu sumele de 110 euro, 110 euro și respectiv 220 euro, cu titlu de daune materiale.(f. 10, 15,16 dosar urmărire penală).
Cu privire la pretențiile formulate, instanța a arătat că a avut în vedere că pentru angajarea răspunderii civile delictuale ca temei al obligării la plata de despăgubiri, trebuie îndeplinite condițiile prevăzute de art. 998-999 Cod civil (aplicabile în cauză conform art. 103 din Legea nr. 71/2011), respectiv fapta ilicită, prejudiciu, legătura de cauzalitate și vinovăția. În speță sunt îndeplinite aceste condiții raportat la faptul că există fapta ilicită – infracțiunea de înșelăciune săvârșită de inculpat, prejudiciul material cauzat derivând din sumele sustrase și care nu au fost restituite până în prezent, legătura de cauzalitate directă între faptă și rezultatul produs, precum și intenția directă a inculpatului cu privire la producerea prejudiciului.
În ceea ce privește cuantumul prejudiciului, acesta a fost dovedit prin declarațiile persoanelor vătămate, înscrisurile depuse la dosarul cauzei și înseși declarațiile inculpatului, motiv pentru care prima instanță a constatat că se impune admiterea acțiunii civile astfel cum a fost formulată obligând inculpatul la plata sumelor solicitate de părțile civile.
Împotriva acestei hotărâri a formulat apel inculpatul G. I. criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie și solicitând desființarea ei iar în cadrul rejudecării pronunțarea unei noi hotărâri legale și temeinice prin care să se reducă cuantumul pedepsei care i-a fost aplicată.
În dezvoltarea motivelor de apel inculpatul a arătat că formulează critici la adresa hotărârii primei instanțe în primul rând, raportat la circumstanțele concrete ale faptei și la circumstanțele sale personale precum și la sporul pe care prima instanță i l-a aplicat. Inculpatul a recunoscut fapta comisă iar prejudiciul în cauză este unul destul de mic, respectiv 440 de euro, prejudiciu pe care inculpatul și-a arătat disponibilitatea de a-l achita și de a se împăca cu persoanele vătămate însă prima instanță nu i-a mai acordat un termen în acest sens. Față de atitudinea inculpatului G. I. și de toate circumstanțele faptei, condamnarea la care s-a ajuns prin sentința primei instanțe este una exagerat de mare. Instanța de fond l-a condamnat pe inculpatul G. I. în cauză la o pedeapsă de 3 ani închisoare și dat fiind că fapta ce face obiectul prezentului dosar era concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B., definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, a contopit cele două pedepse și a aplicat-o pe cea mai grea, de 3 ani și 6 luni închisoare, la care a adăugat un spor de 6 luni, inculpatul urmând a executa în final 4 ani închisoare. Pedeapsa rezultantă este prea mare și necoroborată cu circumstanțele concrete ale inculpatului. De asemenea, inculpatul G. I. a mai fost arestat în Germania o perioadă de 30 de zile iar din noul mandat care ar urma să fie emis în cauză ar trebui dedusă și această perioadă din perioada deja executată. Prin sentința penală nr. 1521 din 28 mai 2014, pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București – Secția I Penală în dosarul penal nr._, care a avut ca obiect contestație la executare i s-a dedus inculpatului G. I. din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, aplicată prin sentința penală nr. 1901 din 23.10.2012 a Judecătoriei B., rămasă definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B., perioada arestării de la 27.12.2013 la 25.01.2014 în Germania în vederea predării autorităților române.
Verificând hotărârea atacată pe baza actelor și lucrărilor dosarului, prin prisma criticilor formulate, precum și din oficiu sub toate aspectele, astfel cum cer dispozițiile art. 420 alin. 8 Cod procedură penală, dar în limitele prevăzute de art. 417 alin. 1 Cod procedură penală, Curtea constată că apelul declarat de inculpatul este fondat doar parțial - în ceea ce privește perioada prevenției dedusă din pedeapsa aplicată inculpatului – pentru următoarele considerente.
Prima instanță soluționând cauza dedusă judecății în procedura simplificată pentru care a optat inculpatul a stabilit, pe baza materialului probator administrat în cursul urmăririi penale coroborat cu recunoașterea inculpatului, o stare de fapt corectă constând în esență în aceea că în perioada decembrie 2010 – ianuarie 2011, inculpatul G. I. s-a prezentat în mod neadevărat ca reprezentant legal al unei societăți germane Arge Soflora Hoch – Undtifbau, prin intermediul unui anunț într-un ziar local, a indus în eroare persoanele vătămate V. Jeno, N. I., B. A. și C. F., a pretins și primit de la aceștia câte 110 euro pentru a-i duce la muncă în Germania, fapt ce nu s-a realizat.
În raport de starea de fapt stabilită, prima instanță a apreciat în mod corespunzător că în speță sunt întrunite condițiile pentru tragerea la răspundere penală a inculpatului pentru săvârșirea infracțiunii de înșelăciune prevăzută de art. 215 alin. 1,2,3 Cod penal din 1969 cu aplicarea art. 5 Cod penal.
De asemenea a fost identificată corect de către prima instanță legea penală mai favorabilă aplicabilă inculpatului; deși art. 244 din noul Cod penal prevede limite mai reduse de pedeapsă pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului, astfel cum a constatat și prima instanță regimul sancționator al recidivei postexecutorii este mai grav în noul Cod penal, întrucât presupune majorarea limitelor speciale ale infracțiunii cu jumătate, iar pe altă parte infracțiunea comisă de inculpat și pentru care a fost reținută forma continuată (astfel cum ea era reglementată de art. 41 alin. 2 din Codul penal de la 1968) nu ar mai pute fi considerată o unitate infracțională, dată fiind împrejurarea existenței unor subiecți pasivi diferiți astfel că s-ar impune fracționarea infracțiunii de înșelăciune în 4 infracțiuni aflate în concurs; și regimul sancționator al pluralității de infracțiuni (concurs) este mai grav în noua lege prin instituirea unui spor obligatoriu de 1/3 din totalul celorlalte pedepse, exceptând-o pe cea mai grea, spor care se adaugă la aceasta din urmă. Analizată în mod global apare deci mai favorabilă legea penală anterioară, astfel cum corect a stabilit prima instanță.
În ceea ce privește individualizarea judiciară a pedepsei aplicate inculpatului G. I. prima instanță a avut în vedere, contrar susținerilor din apel ale inculpatului toate criteriile de individualizare judiciară a pedepsei prevăzută de art. 72 din Codul penal de la 1968 stabilindu-se o pedeapsă corect dozată din punctul de vedere al cuantumului.
Au fost avute în vedere și au fost corect evaluate atât circumstanțele reale în care faptele au fost comise cât și cele personale ale inculpatului. Cu toate că prejudiciul cauzat părților civile nu este foarte mare, prima instanță nu a putut să nu rețină numărul actelor materiale care intră în compunerea infracțiunii unice de înșelăciune, modalitatea în care a fost comisă fapta, prelungirea în timp a activității infracționale și împrejurarea că deși nu foarte mare prejudiciul cauzat părților civile nu a fost nici până în prezent reparat în ciuda susținerilor inculpatului și a disponibilității declarate de acesta de a acoperi prejudiciile cauzate.
De asemenea, circumstanțele personale ale inculpatului au fost corect evaluate de către prima instanță; atitudinea de recunoaștere a infracțiunii a fost avută în vedere prin prisma dispozițiilor prevăzute de art. 396 alin. 10 Cod procedură penală fiind consecința uzării inculpatului de procedura de judecare simplificată a cauzei și conducând la reducerea cu 1/3 a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului; această atitudine nu poate fi valorificată și ca circumstanță atenuantă judiciară, cu consecința stabilirii unei pedepse sub limita minimă specială prevăzută pentru infracțiunea comisă de inculpat (după ce aceasta a fost deja redusă cu 1/3) mai ales în condițiile în care inculpatul a fost audiat în cursul urmăririi penale, recunoscând încheierea contractului cu persoanele vătămate, dar nu și intenția de inducere în eroare a acestora, precizând în mod mincinos că deținea în Germania o societate de muncă în construcții (f. 22-24 dosar urmărire penlă); atitudinea sa nu a fost deci una onestă, de recunoaștere a faptei în tot cursul procesului penal iar prin atitudinea sa nu a ușurat cu nimic urmărirea penală, nu a contribuit la aflarea adevărului și lămurirea cauzei.
Pe altă parte inculpatul nu se află la prima încălcare a legii penale, ci dimpotrivă, astfel cum rezultă din fișa de cazier judiciar existentă la dosar a comis multiple infracțiuni, fiind condamnat în mai multe rânduri inclusiv pentru comiterea mai multor infracțiuni de înșelăciune, iar infracțiunea dedusă în prezent judecății a fost comisă în stare de recidivă postexecutorie.
De asemenea din analiza fișei de cazier judiciar a inculpatului (f.27-28) rezultă că fapta dedusă judecății în prezent este concurentă cu fapta pentru care inculpatul a fost condamnat prin sentința penală nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B., definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B. la pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare pentru comiterea unei infracțiuni de complicitate la înșelăciune.
În raport de această împrejurare în mod corect a procedat prima instanță dispunând conform art. 36 alin. 1 raportat la art. 33 lit. a și art. 34 alin. 1 lit. b Cod penal din 1969, contopirea pedepsei stabilite pentru infracțiunea dedusă judecății cu pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare, stabilită prin sentința penală nr. 1901/2013 a Judecătoriei B. și aplicarea pedepsi celei mai grele de 3 ani și 6 luni închisoare.
Dată fiind perseverența infracțională a inculpatului care a dovedit chiar că s-a specializat în comiterea infracțiunilor de înșelăciune, în mod judicios a apreciat prima instanță că se impune a fi sporită pedeapsa rezultantă prin adăugarea unui spor de 6 luni închisoare acesta urmând a executa în final 4 ani închisoare; având în vedere cuantumul pedepsei precum și starea de recidivă a inculpatului pedeapsa nu poate fi executată decât în regim privativ de libertate.
Curtea reține însă că sunt fondate criticile aduse de inculpat perioadei prevenției deduse din pedeapsa rezultantă care i-a fost aplicată.
Astfel, potrivit sentinței penale nr. 1521/28.05.2014 pronunțată de Judecătoria Sectorului 5 București în dosarul penal nr._ a fost admisă contestația la executare formulată de inculpat conform art. 598 alin. 1 lit. d Cod procedură penală și s-a dedus din pedeapsa de 3 ani și 6 luni închisoare aplicată inculpatului prin sentința penală nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B. rămasă definitivă prin decizia penală nr. 325/R/28.03.2013 a Curții de Apel B. perioada arestării de la 27.12.2013 la 25.01.2014 din Germania unde acesta a fost privat de libertate în vederea predării în România pentru executarea sentinței penale nr. 1901/23.10.2012 a Judecătoriei B..
În raport de această situație, văzând că această perioadă nu a fost luată în considerare de către prima instanță și nu a fost dedusă din pedeapsa rezultantă aplicată inculpatului, Curtea constată că se impune admiterea apelului formulat de inculpatul G. I. în temeiul art. 421 pct. 2 lit. a Cod procedură penală, desființarea hotărârii penale apelate și formarea hotărârii în sensul celor menționate respectiv în baza art. 36 alin. 3 Cod penal de la 1969 se va scădea din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului G. I. perioada executată începând cu data de 27.12.2013 la zi.
Se vor menține restul dispozițiilor sentinței penale atacate.
În baza art. 272 Cod procedură penală se va suporta din fondurile Ministerului de justiție și se va plăti Baroului B. suma de 200 lei reprezentând onorariul avocatului din oficiu desemnat în apel pentru inculpat, sumă ce se va include în cuantumul cheltuielilor judiciare.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în apel vor rămâne în sarcina acestuia.
Pentru aceste motive,
În numele legii,
DECIDE:
Admite apelul formulat de inculpatul G. I., fiul lui I. și E., născut la data de 19.01.1970 în Mun. B., Jud. B., CNP_ deținut actualmente în Penitenciarul Miercurea C. împotriva sentinței penale nr. 2546/24.10.2014 pronunțată de Judecătoria B. în dosarul penal nr._ pe care o desființează în ceea ce privește perioada de timp executată scăzută din pedeapsa închisorii aplicată inculpatului.
Rejudecând cauza în aceste limite:
În baza art. 36 alin. 3 Cod penal de la 1969 scade din pedeapsa de 4 ani închisoare aplicată inculpatului G. I. perioada executată începând cu data de 27.12.2013 la zi.
Menține restul dispozițiilor sentinței penale atacate.
În baza art. 272 Cod procedură penală se suportă din fondurile Ministerului de justiție și se plătește Baroului B. suma de 200 lei reprezentând onorariul avocatului din oficiu desemnat în apel pentru inculpat, sumă ce se include în cuantumul cheltuielilor judiciare.
În baza art. 275 alin. 3 Cod procedură penală cheltuielile judiciare avansate de stat în apel rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 2.04.2015.
PREȘEDINTEJUDECĂTOR
pt. N. Țînț aflată în concediuN. H.
de odihnă semnează
VICEPREȘEDINTE INSTANȚĂ
E. B.
Grefier
pt. O. S. aflată în concediu
de odihnă semnează
Grefier șef secție penală
D. B.
Red. NH/15.07.2015
Tehnoredact.DS/16.07.2015/5 ex.
Jud.fond. O. S.
| ← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice (art.336 NCP).... | Furt calificat. Art.229 NCP. Decizia nr. 254/2015. Curtea de... → |
|---|
