Infracţiuni rutiere. O.U.G nr. 195/2002. Decizia nr. 72/2014. Curtea de Apel BRAŞOV
| Comentarii |
|
Decizia nr. 72/2014 pronunțată de Curtea de Apel BRAŞOV la data de 31-01-2014
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL B.
SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI
DECIZIA PENALĂ NR. 72/R DOSAR NR._
Ședința publică din data de 31 ianuarie 2014
Instanța constituită din:
- Completul de judecată CR2
- Președinte - M. G. L. - judecător
- Judecător- N. H.
- Judecător- A. M.
- Grefier- O. S.
Cu participarea reprezentantului Ministerului Public – D. D. – procuror în cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel B.
Pentru astăzi fiind amânată pronunțarea asupra recursului declarat de P. DE PE L. J. B. împotriva sentinței penale nr. 2015 din 29 octombrie 2013, pronunțată de J. B. în dosarul penal nr._ .
Dezbaterile în cauza de față s-au desfășurat în conformitate cu dispozițiile art. 304 Cod Procedură penală, în sensul că toate afirmațiile, întrebările și susținerile celor prezenți, inclusiv ale președintelui completului de judecată au fost înregistrate cu mijloace tehnice audio-video.
La apelul nominal făcut în ședință publică, la pronunțare, se constată lipsa părților.
Procedura îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei, după care:
Dezbaterile în cauza penală de față au avut loc în ședința publică din data de 30 ianuarie 2014, când părțile prezente au pus concluzii în sensul celor consemnate în încheierea de ședință din acea dată, care face parte integrantă din prezenta decizie, iar instanța, din lipsă de timp pentru deliberare, a amânat pronunțarea pentru data de astăzi, 31 ianuarie 2014, când,
C U RT E A,
Constată că, prin sentința penală nr. 2015/29.10.2013 a Judecătoriei B., s-a dispus, în baza art. 11 pct. 2 lit. a Cod procedură penală raportat la art. 10 lit. d Cod procedură penală, achitarea inculpatului S. L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 teza finală din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal, vizând conducerea pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România.
În baza art. 192 alin. 3 Cod procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat au rămas în sarcina acestuia.
Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că prin rechizitoriul numărul 1036/P/2012 din data de 29.05.2013 al Parchetului de pe lângă Tribunalul B., înregistrat pe rolul Judecătoriei B. la data de 03.06.2013 sub dosar numărul_, s-a dispus punerea în mișcare a acțiunii penale și trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului S. L. sub aspectul săvârșirii infracțiunii de conducere pe drumurile publice a unui autovehicul de către o persoană care nu are dreptul de a conduce autovehicule în România, prevăzută de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002 cu aplicarea art. 37 lit. a Cod penal.
În sarcina inculpatului s-a reținut că la data de 01.02.2012 a condus pe . autoturismul marca BMW cu numărul de înmatriculare_ deși cunoștea că nu are dreptul de a conduce autovehicule pe teritoriul României.
Analizând mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv proces-verbal de constatare, referat întocmit de Serviciul Poliție Rutieră, proces-verbal cuprinzând rezultat verificări, fișă conducător auto, copie permis conducere, instanța de fond a reținut în fapt că în data de 31.10.2010 inculpatul a fost surprins conducând pe drumurile publice sub influența alcoolului, fiindu-i reținut permisul de conducere și emițându-se dovadă de circulație fără drept de a conduce pe drumurile publice. De asemenea, s-a întocmit dosar penal care ulterior a fost înaintat Judecătoriei B. unde a fost înregistrat sub numărul_/197/2011, acesta fiind soluționat prin sentința penală nr. 1173/24.05.2011 prin care s-a dispus condamnarea inculpatului S. L. la pedeapsa de 1 an și 2 luni închisoare, a cărei executare a fost suspendată condiționat pe un termen de încercare de 3 ani și 2 luni. Sentința a rămas definitivă la data de 06.06.2011 prin nerecurare.
Ulterior, prin referatul din data de 02.02.2012 s-a propus anularea permisului de conducere începând cu data de 10.06.2011, măsură care a fost comunicată inculpatului la data de 03.02.2012.
Anterior dispunerii soluției de condamnare, inculpatul, rezident în Republica Ungară, a urmat formalitățile legale din această țară iar la data de 29.03.2011 a susținut examenul pentru obținerea permisului de conducere, fiind emis pe numele său permisul care îi acorda dreptul de a conduce începând cu data de 31.03.2011.
În data de 01.02.2012, aflându-se pe teritoriul României, inculpatul a condus autoturismul BMW cu numărul de înmatriculare_ pe ., fiind oprit pentru control de un echipaj al Poliției Rutiere B..
Cu ocazia controlului, inculpatul a prezentat permisul de conducere emis de autoritățile ungare. Fiind efectuate verificări, s-a constatat că inculpatul deținea și permis de conducere român care însă fusese ridicat din data de 31.10.2010, fiind eliberată dovadă fără drept de circulație, după care, la data de 02.02.2012 permisul a fost anulat ca urmare a sentinței de condamnare pronunțate de J. B..
În drept, raportat la situația de fapt expusă mai sus, instanța de fond a avut în vedere că inculpatul este deținătorul unui permis de conducere emis de autoritățile ungare iar în conformitate cu dispozițiile art. 1 alin. 2 din Directiva nr. 91/439 permisele de conducere emise de statele membre se recunosc reciproc.
Directiva a fost transpusă în dreptul român prin O.U.G. nr. 69/2007 care a modificat O.U.G. nr. 195/2002, principiul recunoașterii reciproce a permiselor de conducere fiind consacrat expres și în legislația română prin prevederile art. 83 din O.U.G. nr. 195/2002 în conformitate cu care au dreptul să conducă autovehicule pe drumurile publice din România, dacă îndeplinesc condițiile prevăzute la art. 20 și art. 23 alin. ( 1 ), titularii permiselor de conducere naționale valabile, eliberate de autoritățile…statelor membre ale Uniunii Europene. A apreciat instanța de fond că această situație este întâlnită în speța de față, inculpatul S. L. fiind titularul unui permis de conducere eliberat de autoritățile unui stat membru al Uniunii Europene, respectiv Republica Ungară.
De asemenea, prima instanță a constatat că același text amintit mai sus – art. 83 din O.U.G. nr. 195/2002 - condiționează dreptul de a conduce de îndeplinirea condițiilor prevăzute de art. 20 și art. 23 alin. 1 din O.U.G. nr. 195/2002. Or, art. 20 ( în forma în vigoare la data faptei ) face referire la condițiile privind vârsta necesară pentru obținerea permisului de conducere și categoria de permis necesară, în timp ce art. 23 alin. 1 vizează condiția existenței unui permis de conducere valabil.
S-a reținut că toate condițiile prevăzute mai sus sunt întrunite în persoana inculpatului S. L. care are vârsta necesară pentru a conduce și, de asemenea, este deținătorul unui permis de conducere valabil. Prin urmare, în conformitate cu dispozițiile O.U.G. nr. 195/2002, inculpatul îndeplinea condițiile pentru a putea circula în România în baza permisului de conducere emis de autoritățile ungare.
Instanța de fond a mai constatat și faptul că Directiva nr. 91/439 admite posibilitatea unui stat membru de a refuza recunoașterea valabilității unui permis de conducere emis într-un alt stat membru, art. 8 alin. 2 și respectiv 4 prevăzând că sub rezerva respectării principiului teritorialității legislației penale și polițienești, statele membre în care are domiciliul stabil pot să aplice posesorului unui permis de conducere, emis de un alt stat membru, propriile dispoziții de drept intern privind limitarea, suspendarea, retragerea sau anularea dreptului de conducere și, dacă este necesar, să schimbe permisul în acest sens, un stat membru putând să refuze recunoașterea valabilității oricărui permis de conducere emis de un alt stat membru unei persoane care este, pe teritoriul primului stat, subiectul uneia din măsurile menționate în alineatul ( 2 ).
În speță, inculpatul este supus în România ( stat pe teritoriul căruia acesta își are domiciliul stabil ) uneia dintre măsurile amintite – respectiv anularea dreptului de a conduce, situație care, conform alineatului 4, ar oferi dreptul de a refuza recunoașterea valabilității permisului de conducere emis de un alt stat membru.
Însă, dispozițiile amintite nu sunt obligatorii ci doar oferă fiecărui stat membru posibilitatea de a refuza recunoașterea valabilității permisului de conducere emis în condițiile în care persoana este supusă uneia dintre măsurile menționate. În măsura în care statul român ar fi dorit să se folosească de această posibilitate ar fi trebuit să transpună în mod corespunzător în legislația română dispozițiile din Directivă. Or, prin O.U.G. nr. 69/2007 prin care a fost transpusă Directiva nr. 91/439 nu s-a preluat și această dispoziție, neexistând în legislația noastră astfel de prevederi, statul român neuzând deci de posibilitatea transpunerii art. 8 alin. 2 și 4 din Directivă.
În același sens, instanța de fond a reținut practica Curții Europene de Justiție care, în cauza C-1/07 Frank Weber a hotărât că Articolul 1 alineatul ( 2 ) și articolul 8 alineatele ( 2 ) și ( 4 ) din Directiva nr. 91/439 privind permisele de conducere, astfel cum a fost modificată prin Regulamentul nr. 1882/2003, trebuie interpretate în sensul că nu se opun ca un stat membru să refuze recunoașterea pe teritoriul său a dreptului de a conduce care rezultă dintr‑un permis de conducere emis într‑un alt stat membru unei persoane care face obiectul unei măsuri de retragere a dreptului de a conduce pe teritoriul primului stat membru, deși această retragere a fost pronunțată ulterior emiterii permisului menționat, din moment ce acesta a fost obținut în perioada în care era în vigoare o măsură de suspendare a permisului emis în primul stat membru și din moment ce atât măsura de suspendare, cât și măsura de retragere sunt justificate prin motive existente la data emiterii celui de-al doilea permis de conducere.
Or, astfel cum s-a arătat în cuprinsul prezentei, România nu a preluat în legislația internă dispozițiile art. 8 alin. 2, 4 din Directivă iar aceasta nu poate fi invocată în mod direct de stat împotriva resortisanților săi, neproducând efecte directe în această ipoteză.
Prin urmare, instanța de fond a constatat că nu există niciun temei legal pentru a refuza recunoașterea valabilității permisului de conducere ungar, pe teritoriul României, pe cale de consecință la momentul opririi în trafic inculpatul S. L. având dreptul de a conduce în baza acestui permis.
Față de acestea, ținând cont de existența unui permis de conducere valabil care conferea inculpatului S. L. dreptul de a conduce inclusiv în România, instanța de fond a constatat că nu sunt întrunite elementele constitutive ale infracțiunii prevăzute de art. 86 alin. 2 din O.U.G. nr. 195/2002, sub aspectul laturii obiective, acțiunea inculpatului de a conduce nefiind realizată în condițiile prevăzute de acest text de lege.
Împotriva acestei sentințe a declarat recurs P. de pe lângă J. B., solicitând admiterea recursului, casarea sentinței, iar în urma rejudecării, să se dispună condamnarea inculpatului S. L. pentru infracțiunea săvârșită, arătând că inculpatul nu avea dreptul de a conduce pe teritoriul României, fiindu-i și anulat permisul de conducere românesc.
În fața instanței de recurs nu au fost administrate mijloace de probă, inculpatul S. L. nu a fost prezent, fiind reprezentat de apărător ales.
Verificând sentința atacată pe baza lucrărilor și materialului de la dosarul cauzei, sub toate aspectele de fapt și de drept, conform art. 385/6 alin. 3 Cod procedură penală, cât și prin prisma motivelor de recurs invocate, Curtea reține următoarele:
Prima instanță a stabilit în mod corect starea de fapt, în deplină concordanță cu mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale și cu declarația de recunoaștere dată de inculpat.
Inculpatul, după ce i s-a reținut permisul de conducere emis de autoritățile din România, eliberându-i-se o dovadă fără drept de circulație, a obținut în mod legal un permis de conducere în Republica Ungară, cu care a condus un autoturism în România, fiind oprit pe . B..
În speță, nu se poate discuta despre conducerea unui autoturism de către o persoană al cărei permis a fost anulat întrucât această anulare a fost făcută de autorități abia după ce inculpatul a fost identificat în trafic, deci cu mare întârziere față de data rămânerii definitive a sentinței de condamnare.
La data de 01.02.2012, când inculpatul este acuzat că ar fi săvârșit fapta, permisul emis de autoritățile române nu era încă anulat, luându-se această măsură abia în data de 02.02.2012, deși sentința de condamnare în temeiul căruia s-a luat măsura anulării a fost definitivă la data de 06.06.2011.
Instanța de fond a făcut o amplă analiză cu referiri la jurisprudența Curții Europene de Justiție și la Directiva nr. 91/439 transpusă în legislația noastră prin O.U.G. nr. 69/2007, analiză pe care instanța de recurs o consideră corectă și pertinentă, astfel că nu o va mai relua.
P. a susținut, în esență, că inculpatul S. L. nu mai avea dreptul de a conduce din moment ce i se eliberase o dovadă fără drept de circulație, astfel că deși obținuse în mod legal un permis de conducere în Ungaria, acesta nu-i dădea dreptul de a conduce în România, unde exista acea dovadă fără drept de circulație.
În completarea analizei făcute de prima instanță, cu privire la dreptul de se folosi de permisul eliberat în Ungaria și deci de a conduce autoturisme în baza acestui permis de conducere, analiză pe care instanța de recurs și-o însușește, se mai reține că situația inculpatului, cu referire directă la dreptul de a conduce în România era cel puțin incertă la data de 01.02.2012.
Astfel, acestuia i se eliberase o dovadă fără drept de circulație la data de 31.10.2010, din care rezulta clar că nu avea dreptul de a mai conduce autoturisme, dar se pune întrebarea care era termenul de valabilitate al acestei dovezi, deci până la ce dată se putea întemeia o interdicție de conducere a autoturismelor în România pe această dovadă și când trebuia să intervină măsura anulării permisului de conducere.
În conformitate cu dispozițiile art. 97 din O.U.G. nr. 195/2002, reținerea permisului de conducere se face de către polițistul rutier, de regulă odată cu constatarea faptei, eliberându-se titularului o dovadă înlocuitoare cu sau fără drept de circulație, perioadă în care titularul permisului de conducere nu are dreptul de a conduce un autovehicul sau tramvai, considerându-se suspendare, conform dispozițiilor art. 96 alin. ( 2 ) lit. b). Acest din urmă articol vorbește despre suspendarea exercitării dreptului de a conduce, pe timp limitat.
Prin urmare, această dovadă fără drept de circulație nu poate exista la nesfârșit ci pe un timp limitat, ea urmând să-și producă efectele până cel târziu la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare pentru infracțiunea pentru care i se reținuse permisul de conducere. A considera că această dovadă îi interzice dreptul de a conduce pe un timp nelimitat, fără a lua în calcul finalizarea procesului penal în care a fost judecat pentru această faptă, ar însemna nesocotirea art. 96 alineat 2 litera b din O.U.G. nr. 195/2002, care vorbește despre timpul limitat.
Tocmai din acest motiv, același act normativ prevede obligația autorităților de a anula permisul de conducere, reținut în condițiile arătate mai sus, titularul său având suspendat dreptul de a conduce, la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare, astfel cum prevede art. 114 litera b din O.U.G. nr. 195/2002.
Legea nu prevede și perioada în care trebuie dispusă anularea dar trebuie să fie un termen rezonabil, ce ține de comunicarea hotărârii și luarea măsurii anulării, termen în care evident că persoana condamnată nu are drept de a conduce autovehicule, ca urmare a emiterii acelei dovezi fără drept de circulație.
În speța de față, se observă că orice termen rezonabil pentru a dispune anularea permisului a fost depășit iar organele de poliție au luat această măsură numai după ce l-au surprins în trafic pe inculpat și i-au verificat situația, după aproximativ 8 luni de zile de la rămânerea definitivă a sentinței care impunea anularea permisului.
P. susține că în toată această perioadă de 8 luni de zile, dreptul de a conduce îi era interzis inculpatului în baza acelei dovezi fără drept de circulație care și-a prelungit valabilitatea timp de 8 luni de zile după rămânerea definitivă a sentinței de condamnare și care și-ar fi prelungit probabil și mai mult valabilitatea dacă inculpatul ar fi fost oprit în trafic mai târziu, peste un an sau doi. Despre conducerea autoturismului cu un permis anulat nu se poate discuta întrucât nu era anulat la data faptei.
Această interpretare nu poate fi primită de instanța de recurs întrucât autoritățile își invocă propria culpă ( uitarea de a dispune anularea permisului ) și prelungesc nejustificat valabilitatea unei dovezi fără drept de circulație la 8 luni de zile de la rămânerea definitivă a unei hotărâri de condamnare ce trebuia să atragă în cel mai scurt timp anularea acestui permis de conducere. Se reține că anularea a fost dispusă de organele de poliție retroactiv, începând cu data de 10.06.2011, dată la care trebuia dispusă.
Argumentele aduse de instanța de fond privind netranspunerea în legislația românească a prevederilor Directivei nr. 91/439 referitoare la posibilitatea unui stat de a nu recunoaște valabilitatea unui permis de conducere unei persoane care este supusă pe acest teritoriu unei măsuri de interzicere a dreptului de a conduce sunt convingătoare, știut fiind că efectul direct al unei Directive netranspuse poate fi invocat numai de cetățeni împotriva autorităților iar nu și invers. Atâta vreme cât O.U.G. nr. 195/2002 nu a stabilit expres aceste dispoziții, care să creeze posibilitatea statului român de a refuza recunoașterea unui permis de conducere străin, nu s-a creat pentru stat posibilitatea de a refuza dreptul de a conduce unei persoane ce are un permis de conducere valabil emis de un alt stat, deși pe teritoriul României i s-a interzis acest drept.
Având în vedere atât motivele arătate de instanța de fond cât și cele menționate în prezenta decizie, recursul formulat de P. apare ca fiind nefondat și va trebui respins.
Față de aceste considerente, în temeiul art. 385/15 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, Curtea va respinge ca nefondat recursul formulat de P. de pe lângă J. B. împotriva sentinței penale nr. 2015/29.10.2013 pronunțată de J. B. în dosarul penal nr._, pe care o va menține.
În baza art. 192 alineat 3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat vor rămâne în sarcina acestuia.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondat, recursul formulat de P. de pe lângă J. B. împotriva sentinței penale nr. 2015/29.10.2013 pronunțată de J. B. în dosarul penal nr._, pe care o menține.
În baza art. 192 alineat 3 Cod de procedură penală, cheltuielile judiciare avansate de stat rămân în sarcina acestuia.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică azi, 31.01.2014.
PREȘEDINTE JUDECĂTOR JUDECĂTOR M. G. L. pt. N. H. A. M.
aflată în concediu
semnează președinte complet
M. G. L.
GREFIER
O. S.
Red. M.L./12.02.2014
Dact. O.S./18.02.2014
2 exemplare
Jud. fond: M. C.
| ← Plângere împotriva rezoluţiilor sau ordonanţelor... | Evaziune fiscală. Legea 241/2005. Decizia nr. 49/2014. Curtea... → |
|---|
