Înşelăciunea. Art. 215 C.p.. Decizia nr. 154/2014. Curtea de Apel BUCUREŞTI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 154/2014 pronunțată de Curtea de Apel BUCUREŞTI la data de 27-01-2014 în dosarul nr. 154/2014
DOSAR NR._
_
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL BUCUREȘTI – SECȚIA I PENALĂ
DECIZIA PENALĂ NR.154/R
Ședința publică din data de 27 ianuarie 2014
Curtea compusă din:
PREȘEDINTE: N. S.
JUDECĂTOR: V. B.
JUDECĂTOR: C. V. G.
GREFIER: C. E.
MINISTERUL PUBLIC – P. de pe lângă Curtea de Apel București este reprezentat de procuror M. M..
Pe rol, se află judecarea cauzei penale având ca obiect recursul declarat de inculpatul F. Ș. împotriva Sentinței penale nr.291/F din data de 15 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria A. în Dosarul nr._ .
La apelul nominal făcut în ședință publică, a lipsit recurentul inculpat, aflat în stare de libertate, care a fost reprezentat juridic de apărătorul desemnat din oficiu, avocat D. I., în substituirea avocatului V. C. Serni, în baza delegației nr._/2013 emisă de Baroul București și a delegației de substituire aferente nr.26/2014 (atașate la filele 5 și 14 din dosar), lipsă fiind intimatul parte civilă Z. G..
Procedura de citare este legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefierul de ședință, care a învederat că prezenta cauză se află la al doilea termen de judecată, la termenul precedent dispunându-se amânarea judecății pentru ca recurentul inculpat să-și angajeze un apărător ales.
Nefiind cereri prealabile de formulat, excepții de invocat sau probe noi de propus și administrat, Curtea constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri asupra recursului.
Apărătorul din oficiu al recurentului inculpat solicită admiterea recursului, casarea sentinței penale atacate și reducerea pedepsei prin acordarea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art.74 alin.1 lit.b și c din Codul penal, avându-se în vedere, pe de o parte, repararea parțială a prejudiciului, iar, pe de altă parte, conduita procesuală a inculpatului, care a colaborat cu organele judiciare. În același timp, raportându-se la poziția procesuală a inculpatului față de acuzația adusă, solicită achitarea acestuia, fie în temeiul art.10 alin.1 lit.b1 din Codul de procedură penală, întrucât fapta nu prezintă pericol social, aducând o atingere minimă valorii sociale ocrotite de lege, fie în temeiul art.10 alin.1 lit.d din același cod, deoarece lipsește un element constitutiv al infracțiunii, și anume vinovăția, în condițiile în care inculpatul a stabilit raporturi comerciale cu partea vătămată, iar singura obligație pe care nu a îndeplinit-o a fost aceea de a livra marfa în termen de 10 zile, astfel cum s-a înțeles cu aceasta.
Reprezentantul Ministerului Public susține că, în cauză, nu este incident cazul de achitare prevăzut de art.10 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, întrucât inculpatul este cel care a întocmit și a semnat factura prin care se obliga să achiziționeze, pentru partea vătămată, materialele de construcții pe care urma să le livreze acesteia, după ce le ținea în custodie până la data de 10 iulie 2010, deși cunoștea că nu avea posibilitatea să facă acest lucru. De asemenea, apreciază că nu sunt incidente nici dispozițiile art.181 din Codul penal, întrucât fapta săvârșită prezintă pericol social, în condițiile în care, prin aceasta, s-a adus o atingere însemnată valorii ocrotite de legea penală, iar inculpatul nu se află la primul conflict cu legea penală, ci a mai fost condamnat anterior pentru alte infracțiuni de înșelăciune. Totodată, susține că nu este justificată acordarea de circumstanțe atenuante judiciare, întrucât inculpatul a fost nesincer, iar prejudiciul cauzat prin fapta sa nu a fost reparat. În consecință, solicită respingerea, ca nefondat, a recursului declarat în cauză.
CURTEA
Deliberând asupra cauzei penale de față, constată următoarele:
Prin Sentința penală nr.291/F din data de 15 octombrie 2013, pronunțată în Dosarul nr._, Judecătoria A. a hotărât astfel:
În temeiul art.334 din Codul de procedură penală, a schimbat încadrarea juridică din infracțiunea prevăzută de art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.a din Codul penal în infracțiunea prevăzută de art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal.
În temeiul art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.b din Codul penal, a condamnat pe inculpatul F. Ș. (fiul lui C. și M., născut la data de 30 noiembrie 1952 în municipiul București, domiciliat în municipiul A., ., CNP_) la pedeapsa de 4 ani închisoare.
În temeiul art.71 din Codul penal, a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din același cod, pe durata executării pedepsei închisorii.
În temeiul art.346 rap. la art.14 din Codul de procedură penală corob. cu art.998-999 din Codul civil, a admis acțiunea civilă formulată în cauză și a obligat pe inculpat să plătească părții civile Z. G. suma de 9.473,6 lei, cu titlu de despăgubiri civile.
În temeiul art.191 alin.1 din Codul de procedură penală, a obligat pe inculpat la plata către stat a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare, onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 lei, fiind avansat din fondul Ministerului Justiției.
Pentru a pronunța această sentință, Judecătoria a constatat că inculpatul a fost trimis în judecată, în stare de libertate, prin Rechizitoriul nr.114 P/2012 din data de 23 mai 2012 al Parchetului de pe lângă Judecătoria A., sub acuzația săvârșirii infracțiunii de înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 alin.1 lit.a din Codul penal, în sarcina lui reținându-se în fapt că, în calitate de administrator al „F. Ș. Î.Î.”, la data de 25 iunie 2010, cu prilejul încheierii unei convenții de vânzare-cumpărare de materiale de construcții, a indus-o în eroare pe partea vătămată Z. G. cu privire la posibilitatea de a-i procura acele materiale, determinând-o să-i achite prețul lor, în sumă de 9.473,6 lei, care reprezintă prejudiciul cauzat acesteia.
În cursul cercetării judecătorești, au fost audiați inculpatul F. Ș., partea vătămată (constituită parte civilă) Z. G., precum și martorii M. S. și B. E. și a fost administrată proba cu înscrisuri. Referitor la martorul B. C., Judecătoria a constatat imposibilitatea audierii, ca urmare a decesului acestuia, intervenit la data de 30 iulie 2012.
Analizând întregul probatoriu al cauzei, Judecătoria a stabilit următoarea situație de fapt:
Inculpatul F. Ș. a fost administrator al întreprinderii individuale cu același nume, având sediul social și domiciliul fiscal declarat în municipiul A., ..80, ., ., înmatriculată la Oficiul Registrului Comerțului de pe lângă Tribunalul Teleorman sub nr.F_ din data de 29 martie 2007.
Prin autorizația nr.19 din data de 27 martie 2007, emisă de Primăria A., inculpatul a fost autorizat să desfășoare numai comerț cu amănuntul, prin standuri și piețe, cod CAEN 5262, nu și fapte de comerț având ca obiect aprovizionări și livrări de materiale de construcții.
În urma verificării evidenței contabile, realizată în data de 18 martie 2009 de către Garda Financiară, Secția Teleorman, s-a stabilit că societatea inculpatului a efectuat activități financiare contabile pe bază de documente, numai până la acea dată. De asemenea, din verificările efectuate de către Administrația Finanțelor Publice, a rezultat că societatea inculpatului a funcționat efectiv doar în perioada 2007-2009, potrivit documentelor contabile puse la dispoziție de către acesta.
În acest context, deși nu mai desfășura activitate economică, nu era autorizat să se aprovizioneze cu materiale de construcții și nu deținea vreun punct de lucru sau vreun depozit pentru astfel de materiale, la data de 25 iunie 2010, inculpatul F. Ș. a încheiat o convenție cu partea vătămată Z. G., având ca obiect livrarea de materiale de construcții. La aceeași dată, partea vătămată i-a plătit inculpatului suma de 9.473,6 lei, pentru care acesta i-a eliberat chitanța nr.330 din data de 25 iunie 2010 și factura fiscală nr.318 din data de 26 iunie 2010.
În derularea activității infracționale, inculpatul a asigurat-o pe partea vătămată că va ține o perioadă în custodie marfa cumpărată de aceasta, cu motivarea că nu deține un mijloc de transport (aspect consemnat și pe factura fiscală), urmând să-i livreze acea marfă la data de 10 iulie 2010, lucru care însă nu s-a întâmplat nici până în prezent.
Partea vătămată a încercat să recupereze suma plătită inculpatului, dar acesta i-a spus că are probleme financiare.
Inculpatul a recunoscut că nu a deținut niciodată vreun punct de lucru sau vreun depozit de materiale de construcții, dar a susținut că nu a avut intenția să o înșele pe partea vătămată, apărarea sa fiind înlăturată ca nesinceră, în raport cu probatoriul cauzei și cu persoana acestuia.
Astfel, Judecătoria a considerat nefondată apărarea inculpatului, în sensul că nu a cunoscut-o pe partea vătămată, constatând că acesta a semnat personal atât factura fiscală nr.318 din data de 26 iunie 2010, cât și chitanța nr.390 din data de 25 iunie 2010, iar la rubrica „cumpărător” și respectiv „plătitor” de pe acele înscrisuri apare menționată acea parte.
De asemenea, Judecătoria a apreciat că intenția inculpatului de a o înșela pe partea vătămată rezultă din faptul că a menținut-o constant în eroare cu privire la procurarea, deținerea și livrarea materialelor de construcții, aspect dovedit prin notificările ce i-au fost trimise de aceasta, dar și prin declarațiile amândurora și respectiv prin declarația martorei B. E. (soția defunctului B. C.).
Totodată, Judecătoria a considerat că susținerea inculpatului, în sensul că, la data de 26 iunie 2010, avea posibilitatea efectivă de a achiziționa mărfuri de la ., pe care ulterior să le revândă părții vătămate, a fost contrazisă de relațiile existente între el și acea societate comercială. Astfel, inculpatul, în calitate de administrator al ., avea față de . o datorie în valoare de 23.081 lei, astfel cum rezultă din Rechizitoriul nr.856/P/2009 al Parchetului de pe lângă Judecătoria A..
Judecătoria a reținut și faptul că, deși nu a fost încheiat un contract scris de vânzare-cumpărare pentru mărfurile cu care urma să fie aprovizionată partea vătămată, s-a întocmit factură fiscală pentru acele mărfuri, iar prețul lor a fost achitat pe bază de chitanță.
În sfârșit, Judecătoria a constatat că, în perioada 1998-2002, inculpatul a fost condamnat, în multiple rânduri, la pedepse cu închisoarea, pentru săvârșirea unor infracțiuni de înșelăciune, aspect pe care l-a reținut a contura, și în speță, intenția acestuia de a o induce și menține în eroare pe partea vătămată cu privire la procurarea materialelor de construcții.
Cu privire la încadrarea juridică, Judecătoria a apreciat că fapta inculpatului care, în calitate de administrator al întreprinderii individuale cu același nume, la data de 25 iunie 2010, cu prilejul încheierii unei convenții de vânzare-cumpărare de materiale de construcții, a indus-o în eroare pe partea vătămată Z. G. cu privire la posibilitatea de a-i procura acele materiale, determinând-o să-i achite prețul lor, în sumă de 9.473,6 lei, care reprezintă prejudiciul cauzat acesteia, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii înșelăciune, prevăzută de art.215 alin.1 și 3 din Codul penal și pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 12 ani.
Judecătoria a mai constatat că inculpatul a săvârșit această infracțiune în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art.37 alin.1 lit.b din Codul penal, iar nu în stare de recidivă postcondamnatorie, reglementată de art.37 alin.1 lit.a din Codul penal (conform mențiunii din rechizitoriu), întrucât comiterea ei a avut loc după executarea pedepsei anterioare de 4 ani închisoare și până la împlinirea termenului de reabilitare, astfel că a procedat la schimbarea corespunzătoare a încadrării juridice, în temeiul art.334 din Codul de procedură penală.
La individualizarea pedepsei principale, Judecătoria a avut în vedere, potrivit criteriilor prevăzute de art.72 din Codul penal, limitele speciale din norma de incriminare reținută a fi incidentă, gradul concret de pericol social al infracțiunii, împrejurările de săvârșire a acesteia, persoana inculpatului (care a fost condamnat, de mai multe ori, pentru infracțiuni asemănătoare și a manifestat o conduită procesuală nesinceră) și scopul urmărit de el (obținerea pentru sine a unui folos material injust, concomitent cu pricinuirea unei pagube în patrimoniul părții vătămate).
Sub același aspect, Judecătoria a apreciat că inculpatul nu poate beneficia de circumstanțe atenuante judiciare, potrivit dispozițiilor art.74 din Codul penal.
Referitor la pedeapsa accesorie, Judecătoria a considerat că natura infracțiunii săvârșite și ansamblul circumstanțelor personale ale inculpatului conduc la concluzia nedemnității sale de a exercita drepturile prevăzute de art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal, pe care, în consecință, i le-a interzis cu acest titlu.
Pe latură civilă, Judecătoria a constatat întemeiate pretențiile părții vătămate, în raport cu prejudiciul reținut a fi fost cauzat acesteia prin fapta ilicită a inculpatului, în sumă de 9.473,6 lei, pe care acesta din urmă a fost obligat să i-o plătească, drept despăgubiri civile.
Împotriva acestei sentințe, a declarat recurs în termenul legal (la data de 24 octombrie 2013) inculpatul F. Ș. (printr-o cerere formulată personal).
Cererea de recurs a inculpatului (nemotivată) a fost înaintată de Judecătorie și înregistrată pe rolul acestei Curți la data de 12 noiembrie 2013.
Inculpatul recurent s-a prezentat personal în fața Curții la primul termen, stabilit în data de 16 decembrie 2013 și a solicitat amânarea judecății, în vederea angajării unui avocat ales, cerere care i-a fost admisă, însă, la următorul termen, fixat la data de astăzi, nu s-a mai înfățișat, astfel că, pentru a-l reprezenta juridic, a fost desemnat un apărător din oficiu.
Cu ocazia dezbaterilor (consemnate în practicaua acestei decizii), apărătorul respectiv a solicitat, în principal, achitarea inculpatului recurent, în temeiul art.10 alin.1 lit.d (pe motivul lipsei intenției de inducere în eroare a părții vătămate) sau lit.b1 (pe motiv că fapta săvârșită nu prezintă pericol social) din Codul de procedură penală, iar, în subsidiar, reducerea pedepsei aplicate acestuia, prin acordarea circumstanțelor atenuante judiciare prevăzute de art.74 alin.1 lit.b și c din Codul penal.
Partea civilă intimată, fiind legal citată, nu s-a prezentat în fața Curții, dar a transmis la dosar note scrise (atașate la fila 9), prin care a solicitat respingerea recursului declarat de inculpat și menținerea, ca legală și temeinică, a sentinței primei instanțe, atât pe latură civilă, cât și pe latură penală.
În recursul dedus judecății, nu au fost solicitate și administrate probe noi.
În aceste condiții, reevaluând întregul probatoriu al cauzei, prin prisma motivelor susținute de apărătorul inculpatului recurent, dar și sub toate celelalte aspecte de fapt și de drept ale speței, potrivit art.3856 alin.3 din Codul de procedură penală, Curtea constată că recursul cu care a fost sesizată este fondat, pentru considerentele care se vor arăta în cele ce urmează:
Prima instanță a realizat o evaluare incompletă și eronată a probatoriului administrat în cauză și, drept urmare, a reținut în mod greșit că fapta inculpatului F. Ș., de a nu livra părții vătămate (constituită parte civilă) Z. G. materialele de construcții pentru care aceasta i-a plătit, drept preț, printr-un intermediar, suma de 9.473,6 lei, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune, pronunțând astfel o hotărâre nelegală de condamnare.
În fapt, astfel cum rezultă din chiar declarația părții vătămate Z. G. din cursul cercetării judecătorești (fila 44, d.f.), pe care prima instanță a ignorat-o în mod nepermis, aceasta nu l-a cunoscut vreodată pe inculpat și nu a stabilit niciun contact personal cu el, anterior perfectării tranzacției, negocierile privitoare la livrarea de către cel din urmă a materialelor de construcții purtându-se prin intermediul martorului B. C. (între timp, decedat), căruia partea vătămată i-a și înmânat prețul acelor materiale (9.437,6 lei), pentru a-l remite inculpatului. De asemenea, conform aceleiași declarații a părții vătămate, aceasta a apelat la inculpat, prin intermediul martorului anterior menționat, pentru a achiziționa materialele de construcții dorite, întrucât, anterior, alți colegi de muncă ai săi au procedat în mod similar, primind astfel de materiale de la inculpat, împrejurare care infirmă teza acuzării în sensul că acesta din urmă nu avea, în mod real, posibilitatea de a procura, pe orice cale și de a livra o asemenea marfă și că a ascuns acest fapt față de solicitant, pe care, după cum deja s-a evidențiat, nici nu l-a cunoscut personal vreodată.
Susținerile părții vătămate, anterior prezentate, confirmă întru-totul, contrar celor reținute de Judecătorie, afirmațiile inculpatului, care, în declarația dată în fața primei instanțe (filele 42-43, d.f.), a precizat că nu a cunoscut-o niciodată pe aceasta și că martorul B. C., o cunoștință a sa și coleg de serviciu cu partea vătămată, i-a înmânat, din partea acesteia din urmă, o sumă de bani, pentru a-i face rost de materiale de construcție, pe care, în final, nu le-a mai putut procura, astfel cum procedase anterior, fără a returna însă suma respectivă, din cauza dificultăților financiare.
În același sens este și declarația martorei B. E. (fila 92, d.f.), soția martorului decedat B. C., care, cu ocazia audierii din cursul cercetării judecătorești, a declarat că discuțiile legate de livrarea materialelor de construcții, la care a asistat, s-au purtat, în mod separat, pe de o parte, între inculpatul F. Ș. și soțul său, iar, pe de altă parte, între acesta din urmă și partea vătămată Z. G., care a plătit pentru acele materiale suma de aproximativ 90.000.000 lei vechi, fără a le primi însă.
Aceeași situație de fapt a fost relatată și de martorul M. S., care, în declarația din fața primei instanțe (fila 75, d.f.), și ea ignorată de către instanța respectivă, a precizat că a vândut inculpatului materiale de construcții (astfel că acesta nu era lipsit de posibilitatea de a le procura, astfel cum se pretinde de către acuzare) și, cu referire la speță, că inculpatul F. Ș. și partea vătămată Z. G., fără a se cunoaște între ei, au convenit, prin intermediul martorului B. C., să livreze și respectiv să achiziționeze materiale de construcții, care au fost facturate pentru suma de aproximativ 9.000 lei.
Întregul probatoriu anterior prezentat dovedește, în afara oricărui dubiu, că inculpatul F. Ș. și partea vătămată Z. G. nu au negociat personal procurarea și livrarea materialelor de construcții, aceștia necunoscându-se de altfel între ei, astfel că, în mod obiectiv, nu putea exista o acțiune de inducere în eroare a celei din urmă de către cel dintâi, care să o fi determinat să accepte perfectarea unei astfel de tranzacții și să plătească prețul ei.
În același timp, probatoriul cauzei nu confirmă, ci, dimpotrivă, infirmă existența intenției inculpatului F. Ș. de a o induce în eroare, fie și prin intermediul martorului B. C., pe partea vătămată Z. G..
Astfel, potrivit înscrisurilor (fila 11, d.u.p.) și propriei declarații din fața primei instanțe (filele 42-43, d.f.), inculpatul F. Ș. a întocmit (prin completare, semnare și ștampilare) atât chitanța nr.390 din data de 25 iunie 2010, prin care recunoștea primirea de la partea vătămată Z. G. a sumei de 9.473,6 lei (care i-a fost transmisă prin intermediul martorului B. C.), cât și factura nr.318 din data de 26 iunie 2010, pentru materialele de construcții (oțel beton și cherestea) pe care se obliga să le livreze acesteia, în schimbul sumei respective.
Or, este neverosimil a crede că, dacă intenția sa ar fi fost cu adevărat aceea de a o înșela pe partea vătămată Z. G. (cu care, după cum deja s-a evidențiat, nu a stabilit vreun contact direct anterior perfectării tranzacției, legătura dintre ei fiind asigurată de un intermediar), inculpatul F. Ș. ar fi procedat la întocmirea înscrisurilor respective, prin care confirma stabilirea unei înțelegeri de livrare către aceasta de materiale de construcții în schimbul sumei de bani anterior menționate, în condițiile în care, în lipsa acelor înscrisuri, partea vătămată nu putea dovedi nici existența unei asemenea înțelegeri, nici plata efectivă a sumei respective.
Concluzionând, Curtea constată că, deși există, în materialitatea ei, o faptă a inculpatului, aceasta nu întrunește, nici pe latură obiectivă, nici pe latură subiectivă, elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune care face obiectul judecății (în încadrarea juridică prevăzută de art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 lit.b din Codul penal), astfel că, pe latură penală, soluția legală ce se impune a fi pronunțată este aceea de achitare a acestuia, în temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, cu consecința înlăturării aplicării dispozițiilor art.71 rap. la art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal.
Pronunțarea acestei soluții face inutilă analizarea celorlalte motive subsidiare de recurs susținute de apărătorul din oficiu al recurentului inculpat.
În schimb, pe latură civilă, Curtea, având în vedere, pe de o parte, prevederile art.346 alin.2 teza a III-a din Codul de procedură penală, care permit repararea pagubei materiale chiar în ipoteza achitării pe temeiul anterior menționat, iar, pe de altă parte, declarația inculpatului (filele 42-43, d.f.), care a recunoscut că datorează părții vătămate suma de 9.473,6 lei și a precizat că este de acord să o plătească în întregime, împrejurare ce atrage incidența dispozițiilor art.161 alin.3 din Codul de procedură penală, va menține întocmai soluția pronunțată de prima instanță.
Ca efect al soluțiilor anterior menționate, Curtea va înlătura, în privința cheltuielilor judiciare, aplicarea dispozițiilor art.191 alin.1 din Codul de procedură penală și va face, în schimb, aplicarea prevederilor art.191 alin.1 pct.1 lit.c din același cod, obligându-l pe inculpat la plata către stat a acelor cheltuieli, în cuantum identic cu cel stabilit de prima instanță, sub acest aspect fiind modificat doar temeiul juridic al obligației respective.
Față de toate aceste considerente, Curtea, în temeiul art.38515 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, va admite recursul declarat de inculpatul F. Ș., va casa parțial sentința penală atacată, în limitele deja precizate și, rejudecând cauza în fond, va hotărî în sensul celor anterior menționate.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare ocazionate de judecarea recursului admis al inculpatului vor rămâne în sarcina statului, onorariul avocatului din oficiu, desemnat să-l reprezinte juridic în lipsa angajării unui apărător ales, fiind suportat din fondul Ministerului Justiției, potrivit art.189 alin.1 și 2 din același cod.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE :
În temeiul art.38515 pct.2 lit.d din Codul de procedură penală, admite recursul declarat de inculpatul F. Ș. împotriva Sentinței penale nr.291/F din data de 15 octombrie 2013, pronunțată de Judecătoria A. în Dosarul nr._ .
Casează, în parte, sentința penală recurată și, în fond, rejudecând:
În temeiul art.11 pct.2 lit.a rap. la art.10 alin.1 lit.d din Codul de procedură penală, achită pe inculpat pentru săvârșirea infracțiunii prevăzute de art.215 alin.1 și 3 cu aplic. art.37 lit.b din Codul penal.
Înlătură aplicarea dispozițiilor art.71 rap. la art.64 lit.a teza a II-a și lit.b din Codul penal.
Înlătură aplicarea dispozițiilor art.191 alin.1 din Codul de procedură penală.
În temeiul art.191 alin.1 pct.1 lit.c din Codul de procedură penală, obligă pe inculpat la plata către stat a sumei de 400 lei, cu titlu de cheltuieli judiciare.
Menține, pe latură civilă, dispozițiile sentinței penale recurate.
În temeiul art.192 alin.3 din Codul de procedură penală, cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.
Onorariul avocatului din oficiu, în sumă de 200 lei, se suportă din fondul Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2014.
PREȘEDINTE, JUDECĂTOR, JUDECĂTOR,
N. S. V. B. C. V. G.
GREFIER,
C. E.
Red. jud.C.V.G.
Ex.2 / 10 februarie 2014
M.C.I. - J.A.
| ← Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr.... | Cerere de întrerupere a executării pedepsei. Art.455 C.p.p..... → |
|---|
