Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr. 52/2015. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 52/2015 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 08-05-2015 în dosarul nr. 9434/99/2014/a1
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PT. CAUZE CU MINORI - NCPP - CPJ
DECIZIE PENALĂ Nr. 52/2015
Ședința publică de la 08 Mai 2015
Completul compus din:
Președinte M. C.
Grefier L. R.-C.
Ministerul Public – P. de pe lângă Curtea de Apel Iași
reprezentat prin procuror C. S.
Pe rol judecarea contestației formulată de inculpatul D. I. M. împotriva încheierii din 28 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul penal nr._ 14.
La apelul nominal făcut în ședința publică se constată prezența inculpatului D. I. M., aflat în stare de arest preventiv, asistat de av. S. L. – apărător desemnat din oficiu.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează modul de îndeplinire a procedurii de citare, obiectul și st6adiul cauzei, după care:
Interpelat de instanță inculpatul contestator arată că își menține contestația și este de acord cu apărătorul desemnat din oficiu.
Nemaifiind formulate alte cereri instanța constată contestația în stare de judecată și acordă cuvântul în dezbateri.
Av. S. L. pentru inculpatul contestator depune la dosar un memoriu întocmite de acesta și solicită admiterea contestației astfel cum a fost formulată de inculpat. Dacă inițial gravitatea faptei a reprezentat un motiv pertinent pentru luarea măsurii preventive, la acest moment nu se mai impune raportat la gravitatea faptei menținerea măsurii. A trecut o durată lungă de timp din august 2014 fiind depășit termenul rezonabil al măsurii. Ca circumstanțe personale inculpatul nu are antecedente penale, doar că provine dintr-un mediu social defavorizat și nu are pregătire școlară. Scopul preventiv poate fi atins și printr-o altă măsură preventivă mai ușoară, cum ar fi controlul judiciar, neexistând date că lăsat în libertate ar putea influența negativ buna desfășurare a procesului penal sau ar săvârși alte infracțiuni. Prin lunga perioadă de timp ce a trecut de la momentul faptei a făcut ca starea de pericol să fie la acest moment mult diminuată. Solicită av. S. admiterea contestației.
Reprezentantul parchetului solicită respingerea contestației ca nefondată, sub criteriul principal al întrunirii condițiilor de legalitate și temeinice de către încheierea atacată. Două chestiuni sunt esențiale în discuția privind contestația inculpatului. Prima – gradul de pericol pentru ordinea publică ce îl reprezintă lăsarea în libertate a inculpatului nu s-a diminuat prin trecerea perioadei de timp scursă de la luarea măsurii, întrucât fapta este îngrozitoare, reprobabilă și acest gen de fapte lasă urme adânci în conștiința opiniei publice, urme care nu se șterg foarte ușor prin trecerea timpului. A doua – concluziile care se desprind atât din modalitatea de săvârșire a faptei cât și din explicațiile inculpatului cu privire la faptă, dar mai cu seamă din ideile desprinse din referatul de evaluare, rezultă nu numai că măsura arestării preventive se impune, dar nu este suficientă nicio altă măsură preventivă, pentru că inculpatul este cunoscut ca o persoană impulsivă, ce a răspuns cu violență în toate conflictele în care a fost implicat, nu a dat dovadă de un grad de responsabilizare a gravității faptei și a încercat să minimalizeze gravitatea faptei, faptă ce a fost acoperită inclusiv de membrii familiei sale, ceea ce înseamnă că în condițiile unei situații materiale precare și a lipsei totale de educație sexuală, în condițiile unui mediu social impropriu dezvoltării și protejării acestuia nu are cum să vină să satisfacă cerința pentru luarea unei măsuri preventive mai ușoară decât cea a arestului preventiv Măsura arestării preventive în acest caz reprezintă o măsură de ocrotire pentru inculpat însuși pentru că a fi lăsat în libertate în condițiile faptei date și în mediul social din care provine, plin de vulnerabilități, echivalează cu al expune riscului reiterării activității infracționale. Pentru aceste considerente, solicită respingerea contestației, încheierea atacată este legală și temeinică.
Inculpatul D. I. M., având ultimul cuvânt, solicită înlocuirea arestării preventive cu arestul la domiciliu sau cu controlul judiciar întrucât tatăl său este operat la coloană, mama este bolnavă și ar dori să îi ajute la treabă, locuind la țară. Nu este vinovat de această faptă, nu a comis asemenea „grozăvie”. El a fost educat sănătos în familie, are cinci frați, muncește de mic, a fost plecat în Italia de la 19 ani. Nu prezintă pericol pentru ordinea publică.
CURTEA DE APEL
Asupra contestației penale de față.
Prin încheierea penală din 28 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași, în dosarul cu nr._ 14, s-au dispus următoarele:
„În baza art. 362 alin. 2 Cod proc. pen. raportat la art. 208 alin. 4 Cod proc. pen., verifică și constată legalitatea și temeinicia măsurii arestării preventive, luată față de inculpatul D. I. M., fiul lui A. și E., născut la data de 30.01.1985, în ., în prezent aflată în P. Iași, în baza mandatului de arestare preventivă nr. 34/UP din 12.08.2014 emis de Judecătorul de drepturi și libertăți de la Tribunalul Iași, cercetat pentru săvârșirea infracțiunilor de „viol”, prev. de art. 218 alin. 1, alin. 3 lit. b și alin. 4 Cod penal și „violare de domiciliu”, prev. de art. 224 alin. 1 și alin. 2 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal, măsură pe care o menține.
C. de pe prezenta se va comunica administrației locului de deținere a inculpatului.”
Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut următoarele:
„Deliberând asupra legalității și temeiniciei măsurii arestului preventiv luată în cauză față de inculpatul D. I. M., constată următoarele:
Prin rechizitoriul Ministerului Public – P. de pe lângă Tribunalul Iași, dat în dosarul nr. 829/P/2014 din 27.11.2014, a fost trimis în judecată inculpatul D. I. M., sub acuzația săvârșirii infracțiunilor de „viol”, prev. de art. 218 alin. 1, alin. 3 lit. b și alin. 4 Cod Penal și „violare de domiciliu”, prev. de art. 224 alin. 1 și alin. 2 Cod Penal ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod Penal, reținându-se în sarcina acestuia că: în cursul nopții de 30/31.07.2014, a pătruns fără drept în locuința victimei L. P., bunica sa, din satul M. K., ., căreia i-a aplicat multiple lovituri cu pumnul pentru a-i înfrânge rezistența (producându-i fracturi la nivelul capului, costale bilaterale de stern, hemotorax, expulzii dentare cât și infiltrate hemoragice la nivelul organelor genitale) după care prin constrângere a întreținut cu aceasta un raport sexual. Leziunile grave produse victimei, alături de preexistența unei patologii cardiace, au condus la decesul victimei, leziunile prezentând o legătură de cauzalitate directă mediată cu decesul victimei.
Pentru această faptă reținută în sarcina inculpatului, prin încheierea penală nr. 71/CJDL din 12.08.2014, pronunțată în contestație dosarul nr._/245/2014, al Tribunalului Iași, în baza art. 226 din noul Cod de procedură penală, rap. la art. 202 alin. 1, alin. 3, alin. 4 lit. e din noul Cod de procedură penală, art. 223 alin. 1 lit. c și alin. 2 Cod de procedură penală, s-a dispus arestarea preventivă a inculpatului D. I. M., pentru o perioadă de 30 zile, începând cu data de 12.08.2014 și până la data de 10.09.2014, inclusiv, măsură ce a fost ulterior prelungită succesiv și menținută prin încheierea de ședință din data de 02.12.2014, pronunțată în dosarul nr._ 14, cu ocazia verificării măsurii la momentul sesizării instanței prin rechizitoriu, dar și ulterior, în procedura de cameră preliminară și în cursul judecății.
S-a reținut în esență pentru a se dispune arestarea preventivă a inculpatului că ar fi existat probe care susțineau situația de fapt expusă de procuror și fapta pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală împotriva acestuia și că măsura arestării preventive era necesară, proporțională cu gravitatea acuzațiilor formulate împotriva inculpatului și singura în măsura să asigure realizarea scopului prev. de art. 202 Cod procedură penală, arătându-se că „lăsarea în libertate a inculpatului D. I. M. ar genera un sentiment acut de insecuritate în comunitate și ar induce percepția - periculoasă pentru statul de drept – că în fața unor conduite de genul celei avută de inculpat, autoritățile statului nu au o reacție fermă, menită să înlăture riscul de reiterare a unor conduite asemănătoare (reiterare care poate veni fie din partea inculpatului din prezentul dosar, fie din partea altor persoane care ar considera că pot acționa într-o manieră asemănătoare, fără ca statul, prin instituțiile abilitate, să reacționeze proporțional cu gravitatea încălcărilor produse).”
S-a avut în vedere și faptul că:
„Tribunalul apreciază că, în materia măsurilor preventive, prezumția de nevinovăție trebuie să fie o constantă, evitându-se judecarea fondului cauzei, și, deci, recurgerea la probele certe de vinovăție necesare în vederea angajării răspunderii penale.
Instanța reține că, existența unei presupuneri rezonabile în sensul că, inculpatul D. I. M. ar fi săvârșit faptele de violare de domiciliu și viol pentru care este cercetat, rezultă din existența unui ansamblu de date verosimile și credibile, care, în contextul poziției de nerecunoaștere a inculpatului, conturează un ansamblu de indicii temeinice, în sensul noțiunii prevăzute de art. 202 Cod procedură penală, fără a se confunda cu probele certe de vinovăție.
În aprecierea elementelor de fapt, asemenea instanței europene în materia protecției drepturilor omului, judecătorul de drepturi și libertăți se bazează pe principiul probei "dincolo de orice îndoială rezonabilă", însă admite că o asemenea probă poate rezulta, în materia măsurilor preventive și dintr-un ansamblu de indicii sau de prezumții necontestate, suficient de grave, precise și concordante.
Activitatea care se circumscrie faptei de viol, presupus a fi comisă de inculpat, este dovedită cu: declarația persoanei vătămate L. P., decedată în prezent, procesul-verbal de cercetare la fața locului, împrejurare în care câinele de urmă a condus organele de cercetare și martorii asistenți la locuința inculpatului, deși acesta susținea că nu a mai fost la locuința persoanei vătămate, ce-i este bunică maternă din ianuarie 2014, procesul verbal de examinare fizică a inculpatului, ocazie cu care s-a constatat că acesta prezenta în zona gâtului excoriații și echimoze prin zgâriere, explicate de inculpat ca urmare a căderii din căruță, justificări contrazise de fratele inculpatului D. C. S., raportul de constatare tehnico – științifică privind testarea cu tehnica poligraf a inculpatului, care la întrebările relevante, respectiv dacă el este persoana care a violat și lovit pe bunica sa și dacă aceasta din urmă i-a provocat leziunile de pe gât, s-a stabilit că acesta prezintă modificări specifice comportamentului simulat, elemente de fapt ce se coroborează cu declarațiile martorilor D. A., T. G., D. P., Ilioaie D., G. D. M. și S. P..
Cerința esențială pentru luarea măsurii preventive a arestării inculpatului este cea prevăzută de dispozițiile art. 223 Noul Cod de procedură penală respectiv existenta probelor din care să rezulte suspiciunea rezonabilă că inculpatul a săvârșit o infracțiune precum si a unuia din cazurile prevăzute de art. 223 din Noul Cod de procedură penală.
Analizând materialul probator instrumentat în cauză până în acest moment procesual, rezultă suspiciunea rezonabilă că inculpatul D. I. M. a comis infracțiunile de violare de domiciliu și viol, pentru care s-a pus în mișcare acțiunea penală, fiind astfel îndeplinită condiția de la art. 309 alin (1) Cod procedură penală.
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale care pot justifica privarea de libertate a unei persoane acuzate de comiterea unei infractiuni: pericolul de fugă din partea acuzatului; riscul ca odata pus în libertate, acuzatul va incerca să influențeze buna administrare a procesului ; riscul ca acesta va putea comite noi infractiuni sau starea de pericol asupra ordinii publice.
Argumentul stării de pericol asupra ordinii publice nu poate fi considerat suficient și pertinent decât dacă are la bază elemente de fapt din care rezultă că prin lăsarea în libertate a acuzatului s-ar periclita în mod real, efectiv ordinea publica.
În consecință, instanța va puncta motivele concrete, bazate pe elemente de fapt, care justifica reținerea împrejurării ca prin lăsarea în libertate a inculpatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica, oportunitatea luării măsurilor alternative la măsura arestării preventive cuprinse in teza finala a art. 5 par 3 precum și situația personală a inculpatului pentru a furniza motive suficiente și pertinente care să justifice starea de arest a acestuia.
Deși admite că există o prezumție in favoarea libertății inculpatului, până la stabilirea definitivă a vinovăției acestuia, instanța apreciază că menținerea măsurii arestării preventive se justifică întrucât, în cauză, există indicii concrete care relevă necesitatea protejării ordinii publice, care prevalează în raport de regula judecării unei persoane în stare de libertate.
În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, instanța are în vedere totodată și valoarea socială ocrotită, modalitatea de comitere a faptei de viol, pe timp de noapte, prin pătrunderea fără drept în locuința bunicii sale, o persoană în vârstă și lipsită de apărare, pe care a lovit-o cu bestialitate, cu pumnii și picioarele, provocând acesteia leziuni grave ce ar fi necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale, dacă victima nu ar fi decedat între timp.
La alegerea măsurii preventive trebuie avute în vedere dispozițiile art. 202 alin. 3 Cod procedură penală și criteriile enumerate de art. 223 alin. 2 teza finală Cod procedură penală, și anume gravitatea faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care provine inculpatul, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia. Măsura arestării preventive este o măsură excepțională care are drept scop, așa cum rezultă din prevederile art. 202 alin. 1 din Noul Cod de procedură penală buna desfășurare a procesului penal.
Legiuitorul penal român a prevăzut în mod limitativ cazurile în care se poate lua și menține față de o persoană măsura arestării preventive.
Un caz în care se poate lua măsura arestării preventive este cel prevăzut de art. 223 alin. 2 Noul Cod de procedură penală potrivit căruia măsura arestării preventive poate fi luată dacă sunt îndeplinite, în mod cumulativ, două condiții:
1.) inculpatul a săvârșit o infracțiune
2.) a doua condiție prevăzută de art. 223 alin. 2 din Noul Cod de procedură penală este aceea că pe baza evaluării gravității faptei, a modului și a circumstanțelor de comitere a acesteia, a anturajului și a mediului din care acesta provine, a antecedentelor penale și a altor împrejurări privitoare la persoana acestuia, se constată că privarea sa de libertate este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică
Din analiza materialului probator administrat în cauză rezultă în mod cert că privarea de libertate a inculpatului D. I. M. este necesară pentru înlăturarea unei stări de pericol pentru ordinea publică, rezultată din consecințele faptei și riscul de reiterare a comportamentului infracțional, având în vedere că inculpatul a mai fost cercetat pentru comiterea unei infracțiuni de viol, dar victima și-a retras plângerea, nu a recunoscut comiterea faptei și a încercat să inducă în eroare organele judiciare prin prezentarea unor versiuni false, nu are o profesie și un loc de muncă stabil.
La înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică se au în vedere: valoarea socială lezată, sancțiunile pe care le riscă inculpatul, faptul că inculpatul prezintă pericol pentru ordinea publică evidențiat de modalitatea de săvârșire, în timpul nopții, în locuința victimei, prin folosirea violenței fizice, exercitată asupra unei persoane în vârstă, ce era bunica sa maternă, și faptul că prin lăsarea în libertate a inculpatului ar exista riscul ca acesta să reitereze comportamentul infracțional sau să se sustragă de la urmărirea penală și s-ar îngreuna buna desfășurare a procesului penal.
Cu privire la inculpat există indicii temeinice și motive credibile de a bănui că a săvârșit faptele pentru care este urmărit penal, luarea detenției provizorii împotriva acestuia având drept scop prezervarea ordinii publice, prioritară judecării inculpatului în stare de libertate, dar și asigurarea bunei desfășurări a procesului penal.
Inculpatul prezintă pericol pentru ordinea publică, pericol ce rezultă cu prisosință din natura infracțiunii săvârșite, impactul social al acestui fenomen asupra membrilor societății care manifestă un puternic sentiment de revoltă colectivă raportat la faptele de genul celor imputate inculpatului.
Pe de altă parte, măsura arestării preventive apare ca oportună și datorită faptului că este necesară finalizarea urmăririi penale.
Starea de pericol pusă in evidenta de inculpat rezultă fără dubii din datele existente în cauză astfel cum au fost prezentate, privitoare la împrejurările și modul de desfășurare a activității infracționale, gravității acesteia. Infracțiunea de viol este o infracțiune de o gravitate sporită, gravitate ce reiese din limitele de pedeapsa prevăzute de lege, dar și din natura și importanța valorilor sociale protejate prin incriminarea sa, respectiv libertatea sexuală și integritatea fizică a persoanei.
Evaluată atât prin prisma gravității abstracte și concrete, a împrejurărilor concrete în care a fost comisă fapta –,pe timp de noapte, prin pătrunderea fără drept în locuința bunicii sale, o persoană în vârstă și lipsită de apărare, pe care a lovit-o cu bestialitate, cu pumnii și picioarele, provocând acesteia leziuni grave ce ar fi necesitat pentru vindecare 40-45 zile de îngrijiri medicale– reținând și faptul că, inculpatul a mai fost cercetat pentru comiterea unei alte infracțiuni de viol, iar în prezenta cauză nu a recunoscut comiterea faptei, instanța constată că privarea de libertate a acestuia este necesară pentru înlăturarea stării de pericol pe care acesta o prezintă pentru ordinea publică.
Pentru înlăturarea stării de pericol pentru ordinea publică, autoritățile judiciare trebuie să aibă o reacție fermă și să ia, în mod prompt, măsurile corespunzătoare pentru scoaterea din mediul social a indivizilor care comit fapte de genul celei imputate inculpatului din prezenta cauză și să-i plaseze în mediul carceral, deoarece numai în această modalitate se realizează o apărare reală a ordinii publice și este restabilit echilibrul social.”
Ulterior, această măsură a fost prelungită în mod succesiv reținându-se, în esență, subzistența temeiurilor care au fundamentat hotărârea de arestare (baza factuală furnizată de probe sau indicii temeinice în accepțiunea art. 202 Cod procedură penală); menținerea unui pericol concret pentru ordinea publică în înțelesul art.223 alin.2 Cod proc. pen.; actualitatea criteriilor și a scopurilor prevăzute de norma procesual penală, a riscului de reiterare a acțiunilor prohibite de legea penală; insuficiența unei alte măsuri preventive.
În procedura camerei preliminare, după înregistrarea dosarului penal nr._ 14 pe rolul Tribunalului Iași, prin încheierile judecătorului de cameră preliminară din 02.12.2014 și 06.01.2015, s-a dispus, după verificarea prev. de art. 207 alin. 2 Cod procedură penală, menținerea măsurii preventive luate față de inculpat.
La termenul din 06 ianuarie 2015 s-a constatat și legalitatea sesizării instanței, a administrării probelor și a efectuării actelor de urmărire penală în ceea ce îl privește pe inculpatul minor, dispunându-se începerea judecății cauzei.
Analizând la acest moment legalitatea măsurii preventive dispuse în prezenta cauză se constată că nu există motive de revocare a acesteia, că nu este afectată de vreo cauză de nulitate, că nicio dispoziție procesuală nu a fost încălcată, iar inculpatul a beneficiat de drepturile procesuale ce îi sunt garantate.
Examinând aplicabilitatea dispozițiilor penale și procesuale, instanța constată, pe de o parte că în cauză există indicii temeinice sau probe care justifică presupunerea rezonabilă că inculpatul D. ar putea fi autorul infracțiunii de viol pentru care a fost trimis în judecată, iar măsura arestării preventive a acestuia este legală și temeinică, proporțională cu gravitatea acuzațiilor formulate împotriva sa și necesară pentru realizarea scopului bunei desfășurări a procesului penal și al prevenirii săvârșirii de infracțiuni.
Reevaluând materialul probator administrat în cauză, în limitele procedurii de față, avându-se în vedere nu numai probele administrate în cursul urmăririi penale, după momentul arestării preventive a inculpatului și prelungirilor acestei măsuri, dar și declarațiile martorilor audiați nemijlocit de către instanța de judecată și referatul de evaluare dispus de către instanță a se întocmi și depus la dosar de către Serviciul de Probațiune, se reține că, de la data luării măsurii arestării preventive a inculpatului, nu a intervenit modificarea substanțială a vreunuia dintre temeiurile care au justificat anterior luarea măsurii. În urma aceleiași reevaluări a actelor și lucrărilor dosarului.
Astfel, în cauză există probe și indicii temeinice în sensul art. 202 C.p.p care justifică suspiciunea rezonabilă că inculpatul D. I. M. ar putea fi autorul infracțiunii de viol pentru care a fost pusă în mișcare acțiunea penală împotriva sa.
Astfel, analiza probelor administrate în cursul urmăririi penale, și chiar în cursul judecății, prin raportare la înscrisurile depuse, pare a susține varianta procurorului expusă în actul de sesizare cu privire la modul în care s-au putut petrece faptele, în cronologia lor. Astfel, elementele de fapt extrase din mijloacele de probă administrate în cursul urmăririi penale, respectiv: declarația persoanei vătămate L. P., decedată în prezent, procesul-verbal de cercetare la fața locului, împrejurare în care câinele de urmă a condus organele de cercetare și martorii asistenți la locuința inculpatului, deși acesta susținea că nu a mai fost la locuința persoanei vătămate, ce-i este bunică maternă din ianuarie 2014, procesul verbal de examinare fizică a inculpatului, ocazie cu care s-a constatat că acesta prezenta în zona gâtului excoriații și echimoze prin zgâriere, explicate de inculpat ca urmare a căderii din căruță, justificări contrazise de fratele inculpatului D. C. S., raportul de constatare tehnico – științifică privind testarea cu tehnica poligraf a inculpatului, care la întrebările relevante, respectiv dacă el este persoana care a violat și lovit pe bunica sa și dacă aceasta din urmă i-a provocat leziunile de pe gât, s-a stabilit că acesta prezintă modificări specifice comportamentului simulat, elemente de fapt ce se coroborează cu declarațiile martorilor D. A., T. G., D. P., Ilioaie D., G. D. M. și S. P., toate coroborate permit instanței să concluzioneze că se mențin aspectele reținute de către judecătorii de drepturi de libertăți care au luat și prelungit măsura arestării preventive a inculpatului, privind existența bazei factuale care face posibilă luarea și menținerea unei măsuri preventive în condițiile art. 202 Cod procedură penală. Este justificată pe bază de probe și indicii temeinice suspiciunea rezonabilă că inculpatul ar putea fi autorul acțiunii ilicite care i se impută prin actul de sesizare.
Tribunalul subliniază că în prezenta procedură nu-i este permisă o analiză amănunțită a probatoriului, a încadrării juridice dată faptei prin actul de sesizare și nici o apreciere asupra temeinicei sau netemeiniciei acuzației. Instanța se limitează la acest moment la a aprecia că nu a fost infirmată ipoteza avansată de procuror prin rechizitoriu privind modul în care s-au putut petrece faptele. Instanța reține din probatoriul administrat că, față de conținutul presupusei fapte imputate inculpatului prin actul de sesizare, împrejurările comiterii acestei fapte, urmările ireversibile presupus produse, presupusa faptă ce se impută inculpatului, și pentru care există indicii temeinice de comitere, prezintă un grad de pericol social sporit.
Așa cum s-a reținut cu ocazia arestării preventive, starea de pericol pentru ordinea publică este dovedită în mod concret de aceleași mijloace probatorii care fundamentează și acuzațiile și este reliefată, în primul rând de gravitatea deosebită a faptei pentru care există motive verosimile de a se bănui că a fost comisă de către inculpat, de modalitățile și împrejurările în care se presupune că s-a săvârșit, astfel cum au fost descrise pe larg prin actul de sesizare, de natura relațiilor sociale lezate, de urmările efectiv produse, de impactul negativ puternic generat de comiterea unor astfel de fapte.
Este adevărat că, gravitatea faptei, deși constituie un temei pertinent, nu poate legitima singură o durată prea lungă a arestării preventive, în acest sens fiind jurisprudența CEDO (a se vedea cauzele Letellier c. Franța, ori Naus c. Polonia).
Dar, în cazul de față gravitatea faptei nu constituie singurul fundament al măsurii, și nici nu se poate reține o durată a detenției prea lungă, având în vedere că au trecut aproximativ 9 luni de zile de la momentul arestării preventive, iar față de circumstanțele concrete ale cauzei, față de circumstanțele personale ale inculpatului, instanța apreciază că există indicii cu privire la un interes public real care, fără a fi adusă atingere prezumției de nevinovăție, are o pondere mai mare decât cea a regulii generale a judecării în stare de libertate" (a se vedea cauzele Labita c. Italiei, Neumister c. Austriei). Astfel, din referatul de evaluare a inculpatului rezultă că, inculpatul a evoluat într-un mediu familial în care s-au cultivat valori superficiale, materiale, cu o educație sexuală foarte limitată. Capacitatea intelectuală redusă, în corelație cu fondul afectiv sărac și, în principiu, lipsa empatiei au determinat o lipsă de cenzură în satisfacerea impulsurilor primare, acest aspect fiind potențat de consumul de alcool. Inculpatul nu își asumă și nu regretă faptele comise, pe același fond de egocentrism. Familia a întărit și a acoperit de-a lungul timpului comportamentele inculpatului, un alt factor cu influență negativă asupra evoluției acestuia.
Instanța reține că, în mod concret, există o stare de pericol prin punerea în libertate a inculpatului urmare a înlocuirii cu o măsură neprivativă de libertate, împrejurare care rezultă din circumstanțele lui personale, ilustrativ fiind mediul familial impropriu, faptul că și-a abandonat școala. Mai mult, inculpatul manifestă o atitudine de neasumare a responsabilității și de minimalizare a gravității conduitei adoptate, comportament susținut și de familia acestuia, toate aceste aspecte fiind surprinse tot în cuprinsul referatului de evaluare.
Prin raportare și la personalitatea inculpatului, cunoscut ca o persoană impulsivă, care a răspuns cu violență în majoritatea conflictelor în care a fost implicată, la pericolul social generic al faptei pentru care este trimis în judecată, instanța apreciază că lăsarea în libertate a acestuia prezintă un pericol concret pentru ordinea publică. Față de aceleași considerente, văzând și că temeiurile care au fondat luarea și menținerea măsurii preventive nu s-au schimbat, ci s-au consolidat, instanța reține că nici privarea în continuare de libertate prin măsura arestului la domiciliu nu este suficientă pentru realizarea scopurilor înscrise în art. 202 Cod procedură penală.
În concluzie, constatând că se mențin temeiurile care au justificat luarea, prelungirea și menținerea măsurii arestării preventive a inculpatului, și că nu sunt îndeplinite condițiile art. 242 Cod procedură penală, o măsură preventivă mai ușoară nefiind suficientă pentru atingerea acelorași scopuri, văzând că măsura preventivă este în continuare necesară și proporțională cu gravitatea acuzațiilor formulate împotriva inculpatului, prin raportare și la personalitatea acestuia, instanța va constata legalitatea și temeinicia măsurii arestului preventiv și o va menține.”
În termen legal, inculpatul D. I. M. a contestat încheierea de ședință susmenționată invocând lipsa pericolului social pe care l-ar reprezenta lăsarea sa în libertate și depășirea unui termen rezonabil al măsurii arestării preventive și solicitând înlocuirea măsurii arestului preventiv cu măsura preventivă a controlului judiciar.
Examinând încheierea pronunțată de Tribunalul Iași prin raportare la motivele invocate, dar și din oficiu, cu privire la măsura preventivă dispusă în cauză față de inculpatul contestator D. I. M., instanța constată că este nefondată contestația.
Din actul de sesizare a instanței se reține că împotriva inculpatului contestator au fost formulate acuzații dintre cele mai grave, în sarcina inculpatului D. I. M. reținându-se, în esență, că în cursul nopții de 30/31.07.2014, a pătruns fără drept în locuința victimei L. P., bunica sa, din satul M. K., ., căreia i-a aplicat multiple lovituri cu pumnul pentru a-i înfrânge rezistența (producându-i fracturi la nivelul capului, costale bilaterale de stern, hemotorax, expulzii dentare cât și infiltrate hemoragice la nivelul organelor genitale) după care prin constrângere a întreținut cu aceasta un raport sexual. Leziunile grave produse victimei, alături de preexistența unei patologii cardiace, au condus la decesul victimei, leziunile prezentând o legătură de cauzalitate directă mediată cu decesul victimei.
Coroborarea probelor și indiciilor temeinice expuse pe larg în încheierea contestată, conturează suspiciunea rezonabilă în sensul existenței unor date, informații care conving un observator obiectiv și imparțial despre posibilitatea ca inculpatul să fi săvârșit faptele prevăzute de legea penală pentru care este judecat (jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului în cauza Gusinskij c. Rusiei, cauza Durmus c. Turciei, cauza Jecius c. Lituaniei).
Așa cum s-a statuat în mod constant în practica instanțelor judecătorești interne, în deplin consens cu jurisprudența CEDO, probele în baza cărora poate fi dispusă și menținută arestarea preventivă nu trebuie să aibă greutatea celor care ar justifica trimiterea în judecată și, cu atât mai puțin, a celor care ar sta la baza unei soluții de condamnare.
Mijloacele de probă administrate până în prezent justifică presupunerea legitimă și rezonabilă că inculpatul a săvârșit faptele care se circumscriu infracțiunilor de „viol”, prev. de art. 218 alin. 1, alin. 3 lit. b și alin. 4 Cod penal și „violare de domiciliu”, prev. de art. 224 alin. 1 și alin. 2 Cod penal, ambele cu aplic. art. 38 alin. 1 Cod penal.
Din această perspectivă, în mod corect a reținut tribunalul, că pentru menținerea măsurii arestării preventive, sunt suficiente mijloacele de probă administrate în cauză până la acest moment și furnizează date care susțin, dincolo de orice îndoială, bănuiala rezonabilă că inculpatul contestator pentru care s-a solicitat arestarea este implicat în comiterea faptelor penale pentru care este cercetat.
Natura și gravitatea infracțiunilor de care inculpatul D. I. M. este acuzat, modalitatea în care se presupune că ar fi acționat constituie elemente în raport de care se examinează necesitatea prezervării ordinii publice.
Jurisprudența Curții Europene nu exclude refuzul de eliberare a unui acuzat numai pe temeiul gravității faptelor, dacă indicii concrete demonstrează că prin lăsarea acuzatului în libertate se aduce un prejudiciu real ordinii publice.
În speță, interesul public al prezervării ordinii publice continuă să fie actual în raport de gravitatea infracțiunilor, modalitatea și împrejurările concrete în care s-ar fi comis faptele, de natura și importanța relațiilor sociale lezate, durata redusă a detenției provizorii de până în prezent, stadiul cercetării penale și impactul negativ asupra comunității din care face parte inculpatul, în situația în care ar fi cercetat în libertate, prin acreditarea ideii că nu toți cetățenii sunt egali în fața legii și că autoritățile judiciare nu reacționează ferm împotriva persoanelor care săvârșesc asemenea fapte.
Toate aceste elemente au fost corect evaluate de judecătorul de cameră preliminară de la tribunal atunci când a decis menținea stării de arest a inculpatului contestator.
În cauză nu există temeiuri legale care să justifice înlocuirea măsurii arestării preventive, argumentele avute în vedere la luarea măsurii arestării preventive impunând și în prezent privarea de libertate a inculpatului D. I. M..
Incidența dispozițiilor art. 223 alin. 2 Cod procedură penală este determinată în principal pe baza reacției publice declanșate ca urmare a săvârșirii faptelor ce constituie obiectul acuzației, gravitatea faptelor și presupusa modalitate de comitere a acestora constituind elemente relevante în aprecierea periculozității sociale a inculpatului și a necesității menținerii lui în arest preventiv.
Chiar dacă pericolul pentru ordinea publică nu se confundă cu pericolul social ca trăsătură esențială a infracțiunii, nu înseamnă că în aprecierea pericolului pentru ordinea publică trebuie făcută abstracție de gravitatea faptei; sub acest aspect existența pericolului public poate rezulta, între altele, și din însăși pericolul social al infracțiunii de care este învinuit inculpatul, de reacția publică la comiterea unor astfel de infracțiuni, de posibilitatea comiterii, chiar a unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții corespunzătoare față de cei bănuiți ca autori ai unor astfel de fapte.
Prin urmare, la stabilirea pericolului public nu se pot avea în vedere numai date legate de persoana inculpatului, cum se susține, ci și de date referitoare la fapte, nu de puține ori, acestea din urmă fiind de natură a crea în opinia publică un sentiment de insecuritate, credința că justiția, cei care concură la înfăptuirea ei nu acționează îndeajuns împotriva infracționalității.
Cu privire la criticile referitoare la depășirea unui termen rezonabil al măsurii arestării preventive, instanța constată că acestea sunt nefondate. Complexitatea cauzei și stadiul în care se află judecata conduc la concluzia că durata măsurii arestării preventive este rezonabilă, iar timpul scurs de la arestarea preventivă a inculpatului D. I. M. nu a diminuat pericolul pentru ordinea publică stabilit inițial. Simpla trecere a unei perioade de timp de la momentul arestării nu este de natură să diminueze rezonanța asupra gradului de pericol social al faptelor deduse judecății, despre care se poate presupune, în mod rezonabil, că au fost comise de către inculpat.
Pe de altă parte, în cadrul examinării stării de arest a inculpatului, controlul este limitat la verificarea subzistenței temeiurilor arestării, prin prisma perioadei scurse de la ultima menținere a stării de arest.
Or, atât la ultimul termenul când a avut loc menținerea stării de arest, ca și la momentul luării măsurii preventive, situația personală a inculpatului, înainte de săvârșirea faptei, era cunoscută instanțelor și nu a influențat reținerea în cauză a dispozițiilor art. 223 alin. 2 Cod procedură penală, apreciindu-se că periculozitatea lui socială subzistă, chiar și în condițiile bunei conduite anterioare.
În lumina jurisprudenței CEDO în materia arestării preventive, o persoană acuzată de comiterea unei infracțiuni trebuie întotdeauna eliberată în timpul procesului, cu excepția situației in care statul poate demonstra că există motive suficiente și relevante pentru a justifica prelungirea arestării preventive.
Autoritățile trebuie să demonstreze în mod convingător că s-a impus măsura arestării preventive, indiferent de durata acestei măsuri (cauza S. v. M., cauza Castravet v. M.).
Pe cale de consecință, prelungirea cvasi-automată a măsurii arestării preventive încălca garanțiile instituite de art 5 § 3 din Convenție (cauzele Mansur v. Turkey, Kalashnikov v. Rusia).
Standardul CEDO în materie de prelungire a măsurii arestării preventive este unul extrem de sever, în sensul că nu pot fi folosite aceleași argumente ca cele avute la luarea măsurii, în fiecare caz în parte fiind analizat în mod serios dacă instanța a motivat în mod pertinent și suficient situația inculpatului atunci când a dispus prelungirea sau menținerea arestării. Aceasta întrucât o hotărâre motivată a autorității demonstrează, pe de o parte, că părțile au fost ascultate, iar pe de altă parte permite părților interesate să declare cale de atac, instanța de control judiciar având posibilitatea să examineze hotărârea respectivă pe baza motivelor indicate. De altfel, doar o decizie motivată permite controlul publicului asupra modului de administrare a justiției (cauza Suominen v. Finlanda). În aceste condiții, argumentele pro și contra care au stat la baza deciziei de menținere a arestului nu trebuie să aibă un caracter general și abstract (cauza Smirnova v. Rusia).
Totodată, în jurisprudența sa, Curtea Europeana a Drepturilor Omului a dezvoltat patru motive fundamentale care pot justifica privarea de libertate a unei persoane acuzate de comiterea unei infracțiuni: pericolul de fugă din partea acuzatului (Stögmuller v. Austria); riscul ca odată pus în libertate, acuzatul va încerca să influențeze buna administrare a procesului (cauza Wemhoff v. Germania); riscul ca acesta va putea comite noi infracțiuni (cauza Matzenetter v. Austria) sau starea de pericol asupra ordinii publice (cauza Letellier v. Franta și cauza Hendriks v. Olanda).
În consecință, instanța de control judiciar reține că hotărârea supusă prezentei cenzuri se subsumează garanțiilor rezultate din jurisprudența CEDO enunțate mai sus, fiind menționate motivele concrete, bazate pe elemente de fapt, care justifică reținerea împrejurării că prin lăsarea în libertate a inculpatului s-ar crea pericol pentru ordinea publica, oportunitatea luării măsurilor alternative la măsura arestării preventive cuprinse în teza finala a art. 5 par. 3 precum și situația personală a inculpatului, pentru a furniza motive suficiente si pertinente care să justifice aprecierea asupra prelungirii stării de arest a acestuia.
Prin urmare, toate împrejurările invocate în favoare, nu aduc nicio schimbare asupra temeiurilor de fapt și de drept inițiale, neexistând motive întemeiate care să justifice înlocuirea măsurii preventive.
În ceea ce privește caracterul necesar și proporțional cu scopul urmărit prin menținerea măsurii arestării preventive, pentru interesul bunei desfășurări a procesului penal, Curtea, în contestație, apreciază că se impune menținerea inculpatului în stare de arest preventiv în scopul prevăzut de art. 202 alin. 1 Cod procedură penală, nici una dintre celelalte măsuri preventive nefiind aptă să asigure cu aceeași eficiență protecția ordinii publice.
În aprecierea pericolului concret pentru ordinea publică pe care l-ar prezenta lăsarea în libertate a inculpatului, instanța de control reține că judecătorul fondului a avut în vedere valorile socială ocrotite, precum și capacitatea redusă a inculpatului de a conștientiza pe deplin comportamentul antisocial, raportat atât la valorile comunității din care fac parte, cât și la propria persoană.
Eliberarea, în acest context, a inculpatului ar crea un sentiment de neîncredere în buna desfășurare a justiției si în valoarea sa restaurativă, ordinea publică fiind periclitată și prin posibilitatea comiterii unor fapte asemănătoare de către alte persoane, în lipsa unei reacții ferme față de cei bănuiți în mod rezonabil ca autori ai unor astfel de fapte. Instanța nu poate reține că la acest moment este mai oportună o altă măsură restrictivă de drepturi, măsura preventivă luată apărând ca fiind judicios aleasă în raport cu ansamblul criteriilor enumerate in art. 202 alin. 1 și 3, art. 223 alin. 2 Cod procedură penală.
Curtea apreciază în contestație că este respectat justul echilibru între interesul individual al inculpatului și interesele generale ale societății, lipsa unei reacții ferme a autorităților statului față de săvârșirea unor astfel de fapte fiind de natură a crea confuzie, îngrijorare și neîncredere în cadrul societății.
În condițiile speței, se apreciază că stadiul în care se află ancheta penală conduce la concluzia că la acest moment interesul general prevalează în raport cu interesul inculpatului de a fi cercetat în stare de libertate.
Pentru aceste motive, în temeiul art. 425 indice 1 alin. 7 pct. 1 lit. b Cod procedură penală, va fi respinsă contestația ca nefondată.
Văzând și disp. art. 275 alin. 2 Cod procedură penală;
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge, ca nefondată, contestația formulată de inculpatul D. I. M., fiul lui A. și E., născut la data de 30.01.1985, în ., în prezent aflată în P. Iași împotriva încheierii din 28 aprilie 2015 pronunțată de Tribunalul Iași în dosarul penal nr._ 14, pe care o menține.
În baza art. 275 alin. 2 din noul Cod de procedură penală, obligă inculpatul contestator D. I. M. la plata sumei de 200 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, în care a fost inclusă și suma de câte 100 lei reprezentând onorariul avocatului din oficiu ce va fi avansată din fondurile Ministerului Justiției.
Definitivă.
Pronunțată în ședința publică azi, 08.05.2015.
Președinte,
M. C.
Grefier,
L. R.-C.
Red jud CM_
Tehnored gref RCL_
4 exemplare
Jud fond L. T.
| ← Intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP). Decizia nr.... | Lovirea sau alte violenţe (art. 180 C.p.). Sentința nr.... → |
|---|
