Intervenirea unei legi penale noi. Art.595 NCPP. Decizia nr. 3/2016. Curtea de Apel IAŞI
| Comentarii |
|
Decizia nr. 3/2016 pronunțată de Curtea de Apel IAŞI la data de 19-01-2016 în dosarul nr. 3/2016
Cod ECLI ECLI:RO:CAIAS:2016:046._
Dosar nr._
ROMÂNIA
CURTEA DE APEL IAȘI
SECȚIA PENALĂ ȘI PT CAUZE CU MINORI - NCPP
DECIZIA PENALĂ Nr. 3/2016
Ședința publică de la 19 Ianuarie 2016
Completul compus din:
PREȘEDINTE G. S.
Grefier G. A.
Ministerul Public reprezentat de procuror I. C.
Pe rol judecarea contestației formulată de contestatorul - condamnat L. V., deținut în Penitenciarul V., împotriva Sentinței penale nr. 227/10.12.2015 pronunțată de Tribunalul V. în dosarul nr._ , având ca obiect intervenirea unei legi penale noi (art.595 NCPP) .
La apelul nominal făcut în ședința publică se prezintă avocat P. L. apărător ales pentru condamnatul contestator și avocat T. D. apărător desemnat din oficiu pentru contestator.
Procedura legal îndeplinită.
S-a făcut referatul cauzei de către grefier care învederează că au fost înaintate la dosarul cauzei adresa nr._/13.01.2016 emisă de Penitenciarul V. la care se află anexată declarația condamnatului contestator prin care solicită judecarea în lipsă și un memoriu formulat de numita L. A. –soția contestatorului, după care:
Avocat T. D. solicită ca instanța să constate că încetează delegația sa de apărător desemnat din oficiu .
Instanța constată că încetează delegația apărătorului desemnat din oficiu în cauză .
Interpelate fiind, părțile arată că nu mai au alte cereri de formulat .
Instanța constată cauza în stare de judecată și acordă cuvântul la dezbateri .
Avocat P. L. solicită admiterea contestației formulate de condamnatul L. V., împotriva Sentinței penale nr. 227/10.12.2015 pronunțată de Tribunalul V., având în vedere că faptele condamnatului, care au constat în emiterea a două instrumente de plată nu constituie elementele constitutive ale infracțiunii de înșelăciune calificată, așa cum s-a reținut, ci ale infracțiunii de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prev. de art. 239 al. 2 Cod penal care prevede că „ … fapta persoanei care știind că nu va putea plăti, achiziționează bunuri ori servicii producând o pagubă creditorului „ se pedepsește cu închisoarea de la 6 luni la 3 ani, sau cu amenda.
Faptele comise de condamnat nu se regăsesc în conținutul constitutiv al faptei de înșelăciune așa cum este descrisă la art. 244 alin.2 din noul Cod penal ci în cele ale faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de art. 239 al. 2 Cod penal .
Inițial condamnatul a primit o pedeapsă de 10 ani și 6 luni închisoare, apoi pedeapsa a fost redusă la cinci ani închisoare prin Decizia penală nr. 7/17.01.2008 a Curții de Apel Iași . La acest moment, solicită ca instanța să reanalizeze, să constate că în cauză este vorba despre o infracțiune de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, care este sancționată cu o pedeapsă de maxim 3 ani închisoare.
Reprezentantul Ministerului Public arată că interpretarea dată de instanța de fond este corectă, hotărârea pronunțată fiind legală și temeinică, motiv pentru care solicită respingerea contestației formulate de condamnatul L. V., în baza disp. art. 425 Cod procedură penală coroborat cu art. 597 Cod procedură penală.
.
În mod corect instanța de fond a constatat că între cele două texte de lege invocate de contestator nu există suprapunere .
Avocat P. L. arată că hotărârea instanței de fond nu este legală, deoarece infracțiunea prev. la art. 244 al.2 Cod penal absoarbe infracțiunea de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, astfel că trebuie aplicat al. 2 al celei de a doua infracțiuni deoarece sancționează intenția de a nu plăti bunurile achiziționate .
Declarând închise dezbaterile, instanța rămâne în pronunțare .
Ulterior deliberării:
INSTANȚA
Asupra contestației penale de față, reține următoarele:
Prin sentința penală nr. 227/10.12.2015 Tribunalul V., în baza art. 6 Cod penal raportat la art. 4 din Legea 187/2012 a respins ca nefondată contestația la executare formulată de numitul L. V., privind aplicarea legii penale mai favorabile după judecarea definitivă a cauzei, pe care, în baza art. 275 alin. 2 Cod procedură penală l-a obligat la plata către stat a sumei de 300 de lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut că în cadrul procedurii de aplicare a legii penale mai favorabile instanța nu poate reanaliza situația de fapt, elementele laturii obiective și subiective ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv, ci doar dacă aceeași infracțiune își găsește corespondent în legea penală nouă și, în caz afirmativ, dacă pedeapsa aplicată în concret depășește maximul special prevăzut pentru aceeași infracțiune în legea penală nouă.
Astfel, în noul Cod penal a fost menținută infracțiunea de înșelăciune în formă calificată comisă în aceleași împrejurări cu infracțiunea prevăzută și pedepsită de art. 215 alin. 2 și 4 din Cod penal din 1969 prin utilizarea acelorași mijloace frauduloase în realizarea activității de inducere în eroare a părții vătămate.
Susținerile contestatorului inculpat privind o noua încadrare juridică pentru faptele comise respectiv Abuz de încredere prin fraudarea creditorilor prev. de art. 239 alin. 2 Cod penal nu sunt întemeiate în condițiile în care elementele constitutive ale acestei infracțiuni exclud o activitate de inducere în eroare a unor persoane în scopul de a obține pentru sine sau pentru altul un folos material injust și dacă s-a pricinuit o pagubă.
Faptul că modalitatea de comitere a înșelăciunii prin folosirea unor mijloace de plată sau titluri de credit nu mai este prevăzută distinct în noua reglementare a infracțiunii conform art. 244 din noul Cod penal nu echivalează cu o dezincriminare a acesteia în condițiile în care se menține drept formă calificată modalitatea de utilizare a mijloacelor frauduloase.
În realitate, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat faptul că condamnatul contestator a desfășurat o activitate distinctă de inducere în eroare a creditorilor prin utilizarea unor mijloace frauduloase, împrejurări care exced laturii materiale a infracțiunii prev. de art. 239 alin. 2 Cod penal care presupune doar achiziționarea unor bunuri știind că nu la va putea plăti cu scopul de a frauda creditorii.
Deși infracțiunea de înșelăciune prev. de art. 244 Cod penal prevede limite speciale de pedeapsă cu închisoarea mult reduse (de la 6 luni la 3 ani pentru forma simplă și de la 1 la 5 ani pentru forma calificată) față de limitele prevăzute de art. 215 alin. 2 și 4 din Cod penal de la 1969 (de la 3 la 15 ani), totuși în concret nu este îndeplinită condiția prevăzută de art. 6 alin. 1 Cod penal cu privire la cazurile în care este obligatorie reducerea pedepsei.
Conform mențiunilor din mandatul de executare a pedepsei închisorii 705/2008 astfel cum a fost modificat prin sentința penală nr. 229/17.03.2015 a Tribunalului Iași, contestatorul a fost condamnat la o pedeapsă rezultantă de 5 ani închisoare care nu depășește limita maximă de 5 ani prevăzută de art. 244 alin. 2 Cod penal.
În plus, conform art. 4 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a noului Cod penal pedeapsa aplicată pentru o infracțiune pentru o infracțiune rămasă definitivă sub imperiul Codului penal din 1969 care nu depășește maximul special prevăzut de Codul penal nu poate fi redusă ca urmare a intrării în vigoare a prezentei legi.
Prin urmare, legiuitorul a înțeles să aplice drept lege mai favorabilă noul Cod penal doar în cazul în care pedeapsa aplicată pentru aceeași infracțiune conform legii penale vechi este mai mare decât maximul special prevăzut de noua lege, fapt care nu a fost dovedit în prezenta cauză.
În termenul prevăzut de lege, împotriva acestei sentințe penale a formulat contestație condamnatul L. V. care a arătat că se impune reducerea pedepsei ce i-a fost aplicată deoarece în noul cod penal faptele comise nu se regăsesc în conținutul constitutiv al faptei de înșelăciune, așa cum este descrisă la art. 244 alin.2 Cod penal ci în cele ale faptei de abuz de încredere prin fraudarea creditorilor, prevăzută de art. 239 alin.2 Cod penal-sancționată cu o pedeapsă de maxim 3 ani.
Curtea, examinând actele și lucrările dosarului și sentința criticată prin prisma motivelor contestației, dar și din oficiu, sub toate aspectele de fapt și de drept ale cauzei constată nefondată contestația formulată pentru următoarele considerente.
În contestația formulată, condamnatul solicită schimbarea încadrării juridice dată faptei pentru comiterea căreia a fost condamnat în infracțiunea de „abuz de încredere prin fraudarea creditorilor” prevăzută de art. 239 alin.2 Cod penal- sancționată cu o pedeapsă mai mică, motivat de faptul că legea nouă nu a mai prevăzut distinct modalitatea de comitere a înșelăciunii prin folosirea unor mijloace de plată sau titluri de credit.
J. a reținut judecătorul de la prima instanță că în cadrul procedurii de aplicare a legii penale mai favorabile nu se poate reanaliza situația de fapt, elementele laturii obiective și subiective ale infracțiunii pentru care inculpatul a fost condamnat definitiv, ci doar dacă aceeași infracțiune își găsește corespondent în legea penală nouă și, în caz afirmativ, dacă pedeapsa aplicată în concret depășește maximul special prevăzut pentru aceeași infracțiune în legea penală nouă.
Corect a constat judecătorul de la Tribunalul V. că faptele condamnatului își găsesc corespondent în legea penală nouă în infracțiunea de înșelăciune, chiar dacă modalitatea de comitere prin folosirea unor mijloace de plată sau titluri de credit nu mai este prevăzută distinct, forma calificată sancționând expres utilizarea mijloacelor frauduloase și că pedeapsa aplicată acestuia nu depășește maximul special prevăzut de legea nouă.
Infracțiunea despre care face vorbire condamnatul, respectiv „abuz de încredere prin fraudarea creditorilor” prevăzută de art. 239 alin.2 Cod penal- sancționează oi faptă complet diferită de cea a condamnatului, care a constat în inducerea în eroare a unei persoane folosindu-se de mijloace frauduloase prin prezentarea ca adevărată a unei fapte mincinoase în scopul de a obține pentru sine un folos material injust și dacă s-a pricinuit o paguba.
În acord cu judecătorul de la prima instanță constată că în cauză nu sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru ca persoana condamnată să beneficieze de prevederile art. 4 sau art. 6 Cod penal.
Pentru considerentele expuse, reținând ca neîntemeiate criticile de condamnat, Curtea, în baza art. 4251 alin. 7 pct. 1 lit. b Cod procedură penală va respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul - condamnat L. V., împotriva Sentinței penale nr. 227/10.12.2015 pronunțată de Tribunalul V., pe care o va menține .
Va obliga pe contestatorul L. V. să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge ca nefondată contestația formulată de contestatorul - condamnat L. V., deținut în Penitenciarul V., împotriva Sentinței penale nr. 227/10.12.2015 pronunțată de Tribunalul V., pe care o menține .
Obligă pe contestatorul L. V. să plătească statului suma de 100 lei cu titlu de cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunțată în ședință publică, azi, 19 ianuarie 2016.
Președinte,
G. S.
Grefier,
G. A.
Red. S.G.
Tehnored. G.A.
4 ex. la 20 ianuarie 2016
Tribunalul V.: judecător V. B.
Comunicat 2 exemplare la 1.02.2015
1.- condamnat
1- parchet
| ← Lovire sau alte violenţe. Art.193 NCP. Decizia nr. 54/2016.... | Menţinere măsură de arestare preventivă. Decizia nr.... → |
|---|
