Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 119/2016. Curtea de Apel SUCEAVA

Curtea de Apel SUCEAVA - Sentințe și decizii penale / 2016

Decizia nr. 119/2016 pronunțată de Curtea de Apel SUCEAVA la data de 05-02-2016 în dosarul nr. 119/2016

Dosar nr._ - art. 181 Vechiul Cod penal -

ROMÂNIA

CURTEA DE APEL SUCEAVA

SECȚIA PENALĂ ȘI PENTRU CAUZE CU MINORI

DECIZIA NR. 119

Ședința publică din data de 5 februarie 2016

Președinte G. I. A.

Judecător B. I.

Grefier D. S.

Ministerul Public – Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Suceava – procuror C. C.

Pe rol pronunțarea asupra apelurilor declarate de P. de pe lângă Judecătoria Suceava și de inculpații G. D. D. și P. O. I., împotriva sentinței penale nr. 77 din data de 20 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ .

Dezbaterile asupra apelurilor au avut loc în ședința publică din data de 8 ianuarie 2016, fiind consemnate în încheierea de ședință de la acea dată când, instanța, având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat succesiv pronunțarea pentru data 22 ianuarie 2016, respectiv pentru azi, 5 februarie 2016.

După deliberare,

CURTEA,

Asupra apelurilor de față, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 77 din data de 20 februarie 2015, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._, s-au dispus următoarele:

I. 1. A fost condamnat inculpatul P. O. I., la pedeapsa de 5 (cinci) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală prevăzută și sancționată art. 181 alin. 1 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 74 lit. a C. pen. din 1969, art. 76 lit. e C. pen. din 1969 și art. 33 lit. a C. pen. din 1969, totul cu aplicarea art.5 N. C. pen.

I s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a (teza a II-a) și b C. pen. din 1969 pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969.

2. A fost condamnat inculpatul P. O. I., la pedeapsa de 6 (șase) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prevăzută și sancționată de art. 321 alin. 1 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 74 lit. a C. pen. din 1969, art. 76 lit. d C. pen. din 1969, art. 33 lit. a C. pen. din 1969, totul cu aplicarea art. 5 N. C. pen.

În baza art. 33 lit. a C. pen. din 1969 și art. 34 alin. 1 lit. b C. pen. din 1969 au fost contopite pedepsele aplicate inculpatului în prezenta cauză, urmând ca acesta să execute ca pedeapsă rezultantă pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) luni închisoare.

I s-a aplicat inculpatului pedeapsa accesorie a interzicerii exercitării drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a, teza a doua, și lit. b C. pen. din 1969, pe durata și în condițiile prevăzute de art. 71 C. pen. din 1969.

În baza art. 81 alin. 1 și 2 C. pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În temeiul art. 82 C. pen. din 1969 s-a stabilit un termen de încercare de 2 ani (doi) ani și 6 (șase) luni termen compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. 5 C.pen. din 1969 a fost suspendată executarea pedepselor accesorii.

I s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 C.pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

II. A fost condamnat inculpatul G. D. D., la o pedeapsă de 4 (patru) luni închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută și sancționată art. 182 alin. 1 C. pen. din 1969 cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen. din 1969, art. 74 lit. a C. pen. din 1969, art. 76 lit. d C. pen. din 1969, toate cu aplicarea art. 5 N. C. pen., art. 349 alin. 2 C.p.p., art. 374 alin. 4 C.p.p., art. 375 C.p.p. și art. 396 alin. 10 C.p.p.

În baza art. 81 alin. 1 și 2 C.pen. din 1969 s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei.

În temeiul art. 82 C.pen. din 1969 a fost stabilit un termen de încercare de 2 ani (doi) ani și 4 (patru) luni termen compus din durata pedepsei aplicate la care se adaugă un interval de timp de 2 ani.

În temeiul art. 71 alin. 5 C.pen. din 1969 a fost suspendată executarea pedepselor accesorii.

Potrivit art. 404 alin. 2 C.p.p. i s-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 C.pen. din 1969 privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

În temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București și, în consecință, a fost obligat inculpatul G. D. D. să plătească părții civile S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București suma de 3.036,18 lei reprezentând costul asistenței medicale acordate părții civile P. O. I..

Au fost respinse celelalte pretenții civile ale părții civile S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București ca neîntemeiate.

În temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ, s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava și, în consecință, a fost obligat inculpatul G. D. D. să plătească părții civile S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava suma de 2945,27 lei reprezentând costul asistenței medicale acordate părții civile P. O. I..

Au fost respinse celelalte pretenții civile ale părții civile S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava ca neîntemeiate.

S-a luat act de faptul că S. M. Clinic de Urgență “Dr. I. Czihac” Iași nu s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

În temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă P. O. I. și, în consecință, a fot obligat inculpatul G. D. D. să plătească părții civile P. O. I. suma de 28.505,695 lei reprezentând 8.505,639 lei daune materiale și 20.000 lei daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenții civile ale părții civile P. O. I. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă G. D. D. și, în consecință, obligă inculpatul P. O. I. să plătească părții civile G. D. D. suma de 7.000 lei reprezentând 3.000 lei daune materiale și 4.000 lei daune morale.

Au fost respinse celelalte pretenții civile ale părții civile G. D. D. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 276 alin. 2 C.p.p. s-a redus onorariul avocatului părții civile G. D. D. din suma de 2000 lei, potrivit chitanței nr. 41 din data de 23.06.2014, la 1000 lei.

Au fost compensate cheltuielile judiciare reprezentând onorariu avocat avansate de către părțile civile P. O. I. și G. D. D..

Potrivit art. 274 alin. 1 teza a II-a rap. la art. 272 alin. 2 C.p.p. inculpatul P. O. I. a fost obligat la plata către stat a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta, din care suma de 300 de lei din cursul urmăririi penale.

Potrivit art. 274 alin. 1 teza a II-a rap. la art. 272 alin. 2 C.p.p. inculpatul G. D. D. a fost obligat la plata către stat a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta, din care suma de 300 de lei din cursul urmăririi penale.

Pentru a hotărî astfel, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin Rechizitoriul nr. 12/P/2014 din data de 29.01.2014 al Parchetului de pe lângă Tribunalul Suceava, înregistrat pe rolul acestei instanțe la data de 31.01.2014 sub număr de dosar_, s-a dispus trimiterea în judecată, în stare de libertate, a inculpatului P. O.-I. pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală, prev. și ped. de art. 181 alin. 1 C.pen. de la 1969 (persoană vătămată - G. D. D.) și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin. 1 C.pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. de la 1969 și inculpatul G. D.-D., pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prev. și ped. de art. 182 alin. 1 C.pen. de la 1969 (persoană vătămată - P. O. I.), cu aplicarea dispozițiilor art. 73 lit. b din vechiul C.pen.

În actul de sesizare a instanței s-a reținut că, în seara zilei de 07.04.2012, în jurul orei 21:00, inculpatul P. O. I. s-a deplasat din mun. Suceava pe raza localității Zaharești, împreună cu numitul D. I. M., o cunoștință de-a sa, pe care îl știa întrucât obișnuia să-și spele autoturismul la spălătoria auto la care lucra acesta din urmă. Cei doi au plecat înspre Zaharești cu un autoturism marca Opel de culoare albă, care îi aparținea inculpatului P. O. I. și pe care acesta abia îl cumpărase.

P. O. I. intenționa să-1 viziteze pe F. I., cumătrul său, însă negăsindu-l acasă, s-a deplasat împreună cu D. I. M., la magazinul mixt, cu bar, I.F. G. (aparținând numitelor G. L. M. și G. P.), unde aflase că este F. I..

Cei doi au mers la tejgheaua barului, unde se afla și F. I. și au comandat băuturi alcoolice pe care au început să le consume.

La acel moment, în bar se afla soțul numitei G. L. M., inculpatul G. D. D., precum și martorii F. V. și B. V.. În afara magazinului, pe terasă, se mai aflau martorii M. V. și Varteniuc Ș., iar la mică distanță de aceștia se afla G. A. A..

În timp ce P. O. I. și D. I. M. consumau băuturi alcoolice la bar, în interior a intrat G. C. (tatăl lui G. D. D.) care s-a îndreptat spre bar și a cumpărat ceva. Fără a fi provocat, inculpatul P. O. I. a început să-i adreseze lui G. C. cât și celorlalte persoane prezente, cuvinte jignitoare pe un ton ridicat. În acest timp, D. I. M. s-a îndreptat spre F. V. care se afla într-un colț al încăperii și 1-a abordat spunându-i „că nu-i place de ochii lui", moment în care F. V., văzând că P. O. I. continuă să aducă injurii celor prezenți și că D. I. M. pare a căuta scandal, nedorind să se implice, a părăsit magazinul.

La un moment dat, în magazin a intrat G. L. M., iar P. O. I. a început să o insulte și pe aceasta, astfel încât martora nu a rămas decât câteva minute, plecând la locuința sa.

P. O. I. a continuat să facă scandal, motiv pentru care martorul G. C., care era ținta principală a insultelor proferate de acesta, a ieșit din magazin. Acesta a fost urmat de D. I. M., iar între cei doi a început o altercație fizică, aceștia lovindu-se reciproc.

G. D. D. a ieșit imediat afară, fiind urmat de P. O. I.. G. D. D. s-a îndreptat spre tatăl său care era lovit de D. I. M. și, în încercarea de a-l ajuta pe cel dintâi, a început să-1 lovească pe D. I. M., reușind să-1 apere pe G. C. care a și părăsit locul incidentului. Simultan, s-a apropiat și P. O. I.. Martorul F. I. a încercat să-1 îndepărteze pe acesta din urmă fără a reuși, astfel că a plecat, conflictul fizic continuând între P. O. I. și G. D. D., care au început să-și aplice lovituri reciproce cu pumnii și picioarele. În timpul altercației, G. D. D. a căzut, i-a pus piedică lui P. O. I., care a căzut la rândul său, situație în care G. D. D. i-a mai aplicat câteva lovituri cu piciorul, după care a fugit din zonă.

În timpul conflictului nu au fost folosite obiecte contondente, singurele persoane care au susținut acest lucru fiind inculpații P. O. I. și D. I. M., precum și martorul Apetru D..

Ulterior altercației, P. O. I. și D. I. M. au plecat cu autoturismul cu care veniseră, îndreptându-se spre S. Județean Suceava unde au primit îngrijiri medicale.

Pentru dovedirea situației de fapt reținută prin rechizitoriu au fost menționate următoarele mijloace de probă: procesul verbal de constatare a efectuării actelor premergătoare (f. 22-27 d.u.p.), proces-verbal de cercetare la fața locului și planșă fotografică (f. 51-59 d.u.p.), declarațiile martorului B. V. (f. 60-64 d.u.p.), declarațiile martorului Varteniuc Ș. (f. 65-67 d.u.p.), declarațiile martorului F. I. (f. 68-73 d.u.p.), declarațiile martorului F. V. (f. 74-77 d.u.p.), declarațiile martorului M. V. (f. 78-81 d.u.p.), declarațiile martorei G. L. M. (f. 82-88 d.u.p.), declarația martorei C. M. (f. 90 d.u.p.), declarația martorului G. A. A. (f. 91 -93 d.u.p.), declarația martorului O. C. (f. 94-95 d.u.p.), declarația inculpatului G. D. D. (f. 99-101, 103-107, 109-111, 116-117 d.u.p.), certificat medico-legal nr. 285/E din 09.04.2012, privind pe G. D. D., întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 102 d.u.p.), declarațiile martorului G. C. (f. 120-121, 123-125 d.u.p.), certificat medico-legal nr. 284/E din 09.04.2012, privind pe G. C., întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 122 d.u.p.), declarațiile învinuitului D. I. M. (f. 126-127, 129-135 d.u.p.), raport de constatare medico-legală nr. 280/A din 09.07.2012 privind pe P. O. I. întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 140 d.u.p.), declarațiile inculpatului P. O. I. (f. 141-144, 151-155 d.u.p.), înscrisuri medicale (în copii) privind pe P. O. I. (f. 159-173, 177-180, 183-186, 253-255 d.u.p.), raport de primă expertiză medico-legală nr. 2883/23.04.2013 privind pe P. O. I. întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (f. 195-202 d.u.p.), declarația martorului Apetru D. (f. 261 -262 d.u.p.) și adresele cu nr. 131-SV/A8 din 01.07.2013 și 11.07.2013 privind pe G. D. D. întocmite de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 265-267 d.u.p.).

La dosarul cauzei s-a atașat fișa de cazier judiciar a inculpaților G. D. D. și P. O. I. (f. 50 și 72, 53 și 73 d.u.p.).

S. Județean de Urgență "Sfântul I. cel Nou" de la Suceava s-a constituit parte civilă cu suma de 5.314,80 lei reprezentând cheltuieli de spitalizare și îngrijire medicală a inculpatului P. O. I. (f. 268 d.u.p.).

Persoana vătămată G. D. D., respectiv S. M. Clinic de Urgență “Dr. I. Czihac” Iași și S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București, nu s-au constituit părți civile în cursul urmăririi penale.

Prin încheierea de ședință din camera de consiliu din data de 04.04.2014, definitivă, judecătorul de cameră preliminară a constatat legalitatea sesizării instanței, administrării probelor și efectuării actelor de urmărire penală și a dispus începerea judecații.

La primul termen de judecată, cu procedura legal îndeplinită, ulterior citirii actului de sesizare, instanța a adus la cunoștința inculpaților dispozițiile art. 374 alin. 4 N.C.p.p. raportat la art. 396 alin. 10 N.C.p.p., privind judecata în procedura simplificată, precum și soluțiile posibile ca urmare a acestei proceduri.

Inculpatul P. O. I. a arătat că nu solicită ca judecata să aibă loc conform procedurii simplificate, prevăzută de art. 375 N.C.p.p. În schimb, inculpatul G. D. D. a declarat că dorește să uzeze de această procedură, menționând că recunoaște fapta reținută în sarcina sa și este de acord ca judecata să aibă loc pe baza probelor administrate în faza de urmărire penală (f. 95-96).

În temeiul principiilor garantării dreptului la apărare și contradictorialității, la cererea apărătorului inculpatului P. O. I. și luând și concluziile procurorului, instanța a dispus readministrarea probelor efectuate în cursul urmăririi penale, cu excepția înscrisurilor aflate la dosarul de urmărire penală.

Potrivit art. 83, art. 108 alin. 1 și 2 și art. 374 alin. 2 N.C.proc.pen. instanța a procedat la audierea inculpatului P. O. I. (f.114-116).

În cursul cercetării judecătorești au fost audiați martorii: B. V. (f. 12-113); Varteniuc Ș. (f. 110-111); F. I. (f. 108-109); M. V. (f. 189-180); F. V. (f. 185-186); G. L. M. (f. 187-188); C. M. (f. 204-205); O. C. (f. 206-207); G. C. (f. 223-224); D. I. M. (f. 221-222); Apetru D. (f. 225-226);

Pentru dovedirea pretențiilor civile ale celor două persoane vătămate instanța a audiat pentru fiecare câte doi martori, respectiv: V. D. (f. 258-259), S. P. (f. 260-261), Varteniuc Ș. (f. 262-263) și G. G. (f. 264).

La termenul din data de 14.01.2014 instanța a constatat faptul imposibilității audierii martorului G. A. A. și, în baza prevederilor art. 381 alin. 7 N.C.p.p., a dispus citirea declarațiilor date de către acesta în faza de urmărire penală (f. 91-93 d.u.p.).

Prin adresa de la filele 26-27 și 55, S. U. de Urgență M. Central C. D. București a comunicat instanței că se constituie parte civilă în cauză cu suma de 6072,36 lei reprezentând cheltuielile rezultate în urma costurilor și investigațiilor medicale pentru numitul P. O. I..

Prin adresa de la fila 55, S. Județean de Urgență "Sfântul I. cel Nou" de la Suceava a comunicat instanței că se constituie parte civilă în cauză cu suma finală de 5890,54 lei reprezentând cheltuielile rezultate în urma costurilor și investigațiilor medicale pentru numitul P. O. I..

S. M. Clinic de Urgență “Dr. I. Czihac” Iași nu s-a constituit parte civilă nici în cursul urmăririi penale și nici în faza de judecată în primă instanță a prezentei cauze.

Persoana vătămată P. O. I. s-a constituit parte civilă cu suma de 85.000 lei, reprezentând 35.000 lei daune materiale și 50.000 daune morale (f.92.).

Persoana vătămată G. D. D. s-a constituit parte civilă în prezenta cauză cu suma de 4000 lei daune materiale și_ lei daune morale, respectiv a solicitat cheltuieli de judecată prin înscrisul de la fila 94 din dosar.

În dovedirea pretențiilor sale, partea civilă P. O. I. a depus la dosarul cauzei, prin avocat, o . înscrisuri de natură a justifica cheltuielile efectuate pentru recuperarea sa medicală (f. 119-178, 248).

Ambii inculpați au depus și înscrisuri în circumstanțiere, acestea fiind încuviințate de către instanță pe parcursul judecății (f. 117 și 242-249, 285).

La ultimul termen de judecată, inculpatul P. O. I., prin avocat, a depus un document din care reiese faptul că inculpatul G. D. D. nu deține niciun tractor înscris în evidențele Primăriei (f. 286).

La dosarul cauzei au fost atașate fișele de cazier judiciar actualizate ale inculpaților G. D. D. și P. O. I. (f. 276 și f. 277).

Fiind declarată terminată cercetarea judecătorească, conform art. 387 alin. (1) din N.C.p.p., analizând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a reținut că situația de fapt mai sus prezentată este susținută de coroborarea mijloacelor de probă astfel:

În fapt, în seara zilei de 07.04.2012, în jurul orei 21:00, inculpatul P. O. I. împreună cu numitul D. I. M., s-au deplasat cu un autoturism marca Opel de culoare albă, care îi aparținea celui dintâi și pe care acesta abia îl cumpărase, din mun. Suceava pe raza localității Zaharești pentru a lua legătura cu o cunoștință de-a sa.

P. O. I. intenționa să-l viziteze pe cumătrul său, martorul F. I., însă negăsindu-l acasă, s-a deplasat împreună cu D. I. M., la magazinul mixt, cu bar, I.F. G. (aparținând numitelor G. L. M. și G. P.), unde a constatat prezența cumătrului său. Aceste aspecte reies din declarațiile inculpatului P. O. I. (f. 115) coroborate cu cele susținute de către martorul D. I. M. (f. 221-222).

Inculpatul P. O. I., însoțit de D. I. M., a mers la tejgheaua barului și a comandat băuturi alcoolice pentru toată lumea prezentă, inclusiv pentru sine. Acest fapt reiese parțial din susținerile inculpatului P. O. I., care menționează că a comandat băuturi alcoolice tuturor celor prezenți, cu excepția sa, care a băut doar suc. Același fapt este reiterat de către acesta și în cuprinsul plângerii prealabile de la filele 47-50 d.u.p.

Cu toate acestea, afirmația sa nu poate fi reținută în totalitate de către instanță, atâta timp cât din declarația martorului B. V. (f. 61 d.u.p.) coroborată cu cea a martorilor F. I. (f. 68 d.u.p.), F. V. (f. 76 d.u.p.) și M. V. (fila 78 d.u.p.) reiese că inculpatul a consumat în incinta barului mai multe băuturi alcoolice, respectiv bere și vodkă. Același fapt este confirmat și de declarația inculpatului G. D. D. (f. 104 d.u.p.).

La acel moment, în bar servea inculpatul G. D. D., în interior fiind și martorii F. V. și B. V.. În afara magazinului, pe terasă, se aflau martorii M. V. și Varteniuc Ș., iar la mică distanță de aceștia, lângă zidul despărțitor al magazinului, era martorul G. A. A.. Acest fapt rezultă din susținerile inculpatului G. D. D. (fila 99 d.u.p.) coroborate cu declarațiile martorilor menționați mai sus și audiați în prezenta cauză..

După sosirea lui P. O. I. și a lui D. I. M., în timp ce aceștia consumau băuturi alcoolice la bar, în interior a intrat G. C. (tatăl inculpatului G. D. D.). După câteva minute, fiind familiarizat cu familia G., inculpatul P. O. I. a început să-i adreseze tatălui inculpatului G. D. D., dar și celorlalte persoane prezente, cuvinte jignitoare pe un ton ridicat. În acest timp, D. I. M. s-a îndreptat spre martorul F. V. care se afla în partea din spate a barului și 1-a abordat spunându-i „că nu-i plac ochii lui", moment în care F. V., văzând că P. O. I. continuă să aducă injurii celor prezenți și că D. I. M. pare a căuta scandal, nedorind să se implice, a părăsit magazinul. Aceste elemente de fapt reies din declarațiile martorilor Varteniuc Ș. (filele 65-67 d.u.p., 110-111), F. I. (f. 68-73 d.u.p.), F. V. (f. 74-77 d.u.p., 206-207), G. C. (f. 120-121, 123-125, d.u.p., 234-224), coroborate cu susținerile inculpatului G. D. D., toți aceștia menționând că inculpatul P. O. I. a început să facă scandal în incinta barului, adresându-se, în special martorului G. C. care a primit numeroase apelative injurioase, de natură a îi leza demnitatea și a aduce atingere bunelor moravuri.

La un moment dat, în magazin a intrat G. L. M., soția inculpatului G. D. D.. P. O. I., cunoscând-o pe aceasta ca fiind gestionara magazinului și soția inculpatului, a început să o insulte, astfel încât martora nu a rămas decât câteva minute, plecând la locuința sa. În ceea ce privește acest fapt, martora G. L. M. (f. 82-88 d.u.p.) susține că inculpatul P. O. I. a jignit-o prin cuvinte cu tentă de natură sexuală, toate acestea fiindu-i adresate de față cu soțul său. Declarația acesteia este susținută de către mențiunile făcute în depoziția sa de către inculpatul G. D. D. și de către martorul G. C..

Scandalul provocat de către P. O. I. a început să ia amploare, acesta manifestând o nervozitate deosebită, moment în care martorul G. C., care era ținta principală a insultelor proferate de acesta, a ieșit din magazin și s-a îndreptat spre casă. Acesta a fost, imediat, urmat de martorul D. I. M., între cei doi începând o altercație fizică prin lovituri reciproce.

Fiind atenționat de către martorii aflați pe terasa barului de faptul că tatăl său este victima unor lovituri, inculpatul G. D. D. a ieșit afară, urmat fiind, imediat, de P. O. I.. Acesta din urmă a încercat aplanarea conflictului dintre cei doi, ajutat fiind în acest sens și de către inculpatul G. D. D., respectiv de martorul F. I..

Într-un final, în încercarea de a-l ajuta pe cel dintâi, G. D. D. a început să-1 lovească pe martorul D. I. M., reușind să-1 apere pe tatăl său care a și părăsit imediat locul incidentului. Simultan, s-a apropiat și P. O. I..

Martorul F. I. l-a sfătuit pe acesta din urmă să termine conflictul și să plece de la fața locului, spunându-i că are un comportament absolut neadecvat și nu este normal să facă un astfel de scandal. Fără a reuși să-l domolească pe inculpatul P. O. I., martorul a plecat, înainte ca conflictul să degenereze. P. O. I. l-a prins pe G. D. D. de după cap, moment în care acesta din urmă a reacționat prin aplicarea de lovituri la întâmplare, între aceștia începând o altercația fizică. În parcursul acesteia, inculpatul P. O. I. l-a lovit cu putere cu talpa piciorului pe G. D. D. în zona degetului mare de la piciorul său drept, cauzându-i o fractură pentru care au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale. Continuând ., G. D. D. a căzut, i-a pus piedică lui P. O. I., care a căzut la rândul său, situație în care G. D. D. i-a mai aplicat câteva lovituri cu piciorul. În urma căderii și loviturilor primite, inculpatul P. O. I. a suferit mai multe leziuni pentru care a avut nevoie de 180-200 de zile de îngrijiri medicale.

În timpul conflictului nu au fost folosite obiecte contondente, singurele persoane care au susținut acest lucru fiind inculpații P. O. I. și D. I. M., precum și martorul Apetru D., ale căror declarații nu pot fi reținute de către instanță în raport de numărul mare al celorlalți martori care susțin contrariul pe tot parcursul procesului penal.

Ulterior altercației, P. O. I. și D. I. M. au plecat cu autoturismul cu care veniseră, îndreptându-se spre S. Județean Suceava unde au primit îngrijiri medicale.

Modul de desfășurare a evenimentelor, așa cum au fost acestea reținute de către instanță, reiese din declarația martorului F. I. (filele (f. 68-73 d.u.p., 108-109) care se coroborează în totalitate cu cele ale inculpatului G. D. D. ((f. 99-101, 103-107, 109-111, 116-117 d.u.p.).

În acest sens, instanța urmează a înlătura parțial declarațiile martorului D. I. M. (f. 126-127, 129-135 d.u.p., 221-222) și pe cele ale inculpatului P. O. I. (f. 141-144, 151-155 d.u.p., 114-116), atâta timp cât acestea nu se coroborează cu nici un alt mijloc de probă și tind să conducă la conturarea unei situații de fapt contrare celei reținute de către instanță pe baza celorlalte probe administrate în prezenta cauză.

Astfel, deși martorul D. I. M. și inculpatul P. O. I. susțin că D. I. M. a ieșit din incinta barului la câteva minute după ce au terminat de consumat o bere fără alcool și o cafea, fiind urmat de martorul G. C. care a început să îl lovească fără motiv. Martorul D. I. M. mai arătat că a văzut cum inculpatul P. O. I. era lovit de mai multe persoane, imediat după ieșirea sa din incinta magazinului. Ulterior acestei declarații, într-o nouă depoziție menționează că a observat cum inculpatul P. O. I. a fost lovit cu un obiect contondent în zona genunchilor de către inculpatul G. D. D., pe scările din fața barului. Același fapt este susținut, mai detaliat, și de către inculpatul P. O. I. care arată că a fost lovit de către inculpatul G. D. D. cu un obiect contondent de două ori, o data în zona mâinii drepte iar a doua oară în piciorul stâng.

Cu toate acestea, reținând și faptul că inculpatul P. O. I. a prezentat pe parcursul procesului penal mai multe variante ale modului de derulare a evenimentelor, la fel ca și martorul D. I. M., instanța constată că elemente de fapt invocate de către aceștia nu sunt confirmat de către nicio altă persoană prezentă la incident, deși se aflau mai mulți martori pe terasa magazinului în acel moment.

În ceea ce privește modul de desfășurare a evenimentelor relatat de către martorul Apetru D. (f. 261 -262 d.u.p.), care arată că a văzut din mașina personală cum inculpatul P. O. I. a fost lovit de două ori cu un obiect contondent de către o persoană care a ieșit din bar, instanța nu va avea în vedere declarația acestuia, deoarece susținerile sale nu sunt în măsură să formeze convingerea instanței, respectiv nu se coroborează decât cu afirmațiile schimbătoare și neconcludente ale inculpatului P. O. I. iar martorul nu putea să recunoască mașina inculpatului în fața magazinului familiei G., atâta timp cât autoturismul fusese abia cumpărat.

În plus, instanța va înlătura parțial și declarația martorului B. V. dată în cursul urmăririi penale (f. 60-64 d.u.p.), prin raportare la faptul că acesta susține că era sub influența băuturilor alcoolice și nu este în măsură a relata cele întâmplate în seara respectivă.

În raport de cele menționate de către martorul O. C. în cursul audierii sale din faza de judecată, potrivit cărora înțelege să renunțe la o parte din cele arătate în prima sa declarație din cursul urmăririi penale, instanța de fond a înlăturat parțial această primă depoziție, în sensul că nu a reținut faptul că inculpatul P. O. I. a fost împins în timp ce se afla pe scări de către inculpatul G. D. D.(f. 206-207).

În ceea ce privește proferarea de cuvinte și expresii de natură a aduce atingere bunelor moravuri de către inculpatul P. O. I., instanța de fond a avut în vedere declarațiile martorilor F. I. (filele 108-109) și F. V. (filele 185-186) care menționează că inculpatul le-a adresat tuturor celor prezenți și, în special martorului G. C., numeroase injurii, pe un ton ridicat, de natură a leza demnitatea și propria imagine. Acest fapt rezultă și din declarațiile martorului Vrateniuc Ș. (filele 110-111) coroborate cu cele ale martorilor G. L. M. (187-188) și G. C.. Același fapt este amintit și de către martorul O. C. (fila 207) care face referire la scandalul pornit de către inculpatul P. O. I. în incinta barului. În plus, acesta arată că atitudinea inculpatului amintit l-a speriat, atât pe el, cât și pe ceilalți consăteni prezenți. Același lucru este menționat și de către martora C. M. (f. 90 d.u.p., 204-205) care a declarat că a auzit scandalul provocat de către inculpatul P. O. I. din incinta casei sale care se afla pe verticală, undeva la 200 de metri de magazinul familiei G..

Mai mult, în ceea ce privește scandalul public reținut, instanța de fond a avut în vedere și altercația provocată de către inculpatul P. O. I. în stradă.

În ceea ce privește loviturile reciproce pe care cei doi inculpați și le-au aplicat în timpul loviturilor din stradă, instanța de fond a avut în vedere că acestea reies din susținerile martorului F. I. (filele 108-109) coroborate cu declarația din cursul urmăririi penale a martorului M. V. (f. 78-81 d.u.p.) și cele relatate de către inculpatului G. D. D. (filele 106-107 d.u.p.). Cei doi martori susțin că au văzut cum ambii inculpați și-au aplicat lovituri reciproce, căzând de mai multe ori la pământ. Același fapt este menționat și de către inculpatul G. D. D., în timp ce inculpatul P. O. I. susține că doar el a fost cel lovit.

Mai mult, din certificatul medico-legal nr. 285/E din 09.04.2012, privind pe G. D. D., întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 102 d.u.p.) coroborat cu adresele cu nr. 131-SV/A8 din 01.07.2013 și 11.07.2013 privind pe G. D. D. întocmite de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 265-267 d.u.p.) reiese faptul că persoana vătămată/inculpatul G. D. D. a suferit leziuni fizice pentru a căror vindecate au fost necesare 35-40 de zile de îngrijiri medicale, vătămarea principală constând în . osului degetului mare al piciorului drept. Din adresa cu nr. 131-SV/A8 din 01.07.2013 de la fila 265 d.u.p. reiese faptul că . suferită de către inculpatul G. D. D. s-a produs prin călcare și mai puțin prin autoaccidentare în urma lovirii celuilalt inculpat. În același sens, deși inculpatul P. O. I. a suferit numeroase leziuni care ar putea face posibilă autoaccidentarea celuilalt inculpat, instanța reține că, potrivit expertizei medico-legale nr. 2883/23.04.2013 privind pe P. O. I. întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (f. 195-202 d.u.p.), fracturile suferite de către primul inculpat pot avea ca mecanism de producere și torsiunea urmată de căderea acestuia și nu numai lovirea activă cu pumnii și picioarele.

În ceea ce privește leziunile suferite de către persoana vătămată/inculpatul P. O. I., instanța de fond a avut în vedere raportul de primă expertiză medico-legală nr. 2883/23.04.2013 privind pe P. O. I. întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (f. 195-202 d.u.p.) coroborată cu înscrisurile medicale privindu-l pe acesta (f. 159-173, 177-180, 183-186, 253-255 d.u.p.) din care rezultă că inculpatul a necesitat îngrijiri medicale de 180-200 zile de îngrijiri medicale.

Instanța de fond a reținut și faptul că inculpatul G. D. D. a recunoscut faptele săvârșite, atât în cursul urmăririi penale, cât și în cursul judecății (fila 95-96), în timp ce inculpatul P. O. I. a avut o atitudine nesinceră și oscilantă pe parcursul întregului proces penal, prezentând organelor de cercetare penală și instanței mai multe variante de desfășurare a evenimentelor în care a fost angrenat, niciuna dintre acestea nefiind de natura a forma convingerea instanței că acestea corespund realității.

Cu privire la realizarea actelor de violență asupra persoanei vătămate/inculpat P. O. I., instanța de fond a mai avut în vedere următoarele: din declarația inculpatului G. D. D. (fila 105) care menționează că a lovit-o pe persoana vătămată de nervi, după ce aceasta a prins-o de cap cu intenția să o lovească, coroborată cu declarațiile martorilor F. I., F. V., G. L. M., G. C., care susțin atitudinea ofensatoare a persoanei vătămate/inculpat P. O. I. din incinta barului, atât la adresa inculpatului G. D. D., cât și față de tatăl și soția acestuia, reiese faptul că inculpatul G. D. D. a acționat sub imperiul provocării.

Față de modalitatea în care se coroborează materialul probator administrat în cauză, instanța de fond a reținut că prezumția de nevinovăție de care se bucurau inculpații a fost răsturnată și vinovăția acestora a fost dovedită dincolo de orice îndoială rezonabilă

Referitor la competența judecătoriei de a soluționa prezenta cauză, s-a reținut că potrivit art.20 alin.2 din Constituția României dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate reglementările internaționale, cu excepția cazului în care Constituția sau legile interne conțin dispoziții mai favorabile.

Așadar, ori de câte ori instanțele române constată că reglementările naționale contravin normelor privitoare la drepturi fundamentale ale omului, din care face parte și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, va face aplicarea directă a acestora din urmă.

Or, având în vedere jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, respectiv cauza Mazni împotriva României, unde se precizează că persoanele civile trebuie judecate de către instanțele civile și nu de cele militare, ținând cont și de împrejurarea că infracțiunile din prezenta cauză, deși au fost săvârșite de către un jandarm, sunt infracțiuni ce nu au legătură cu exercitarea profesiei de militar și nu au nicio legătură cu serviciul acestuia, și sunt de competența judecătoriei și nu a unei instanțe de alt grad, judecătoria a apreciat că are competența de a se pronunța asupra prezentei cauze în condițiile în care se aplică prioritar jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului și nu dreptul intern.

În ceea ce privește aplicarea legii penale mai favorabile, instanța de fond a reținut că inculpatul P. O. I. a fost trimis în judecată pentru săvârșirea infracțiunilor de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 C.pen. de la 1969 și ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin. 1 C.pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C.pen. de la 1969, iar inculpatul G. D. D. pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 C.pen. de la 1969 și a constatat că la data de 1 februarie 2014 a intrat în vigoare Legea nr. 286 din 17 iulie 2009 privind Codul penal, ducând, în acest mod, la existența unei succesiuni de legi în timp, motiv pentru care va analiza comparativ incriminările din cele două legi penale, modalitățile de individualizare a pedepsei, cât și a executării pedepsei din cele două legi, în scopul identificării legii penale mai favorabile pentru fiecare inculpat în parte.

Astfel, examinarea calificării juridice date faptei ca urmare a situației tranzitorii este necesară atât pentru a verifica dacă abrogarea unor texte de lege este echivalentă cu o dezincriminare, cât și ca situație premisă pentru a face analiza în concret a consecințelor cu privire la sancțiune.

Mai mult decât atât, s-a reținut că o astfel de examinare este necesară privind și din perspectiva dispozițiilor de drept substanțial referitoare la aplicarea legii penale mai favorabile până la judecarea definitivă a cauzei. În acest sens, art. 5 N.C.pen. prevede că ”În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii, până la judecarea definitivă a cauzei au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.”

De asemenea, s-a reținut că trebuie să se țină cont și de prevederile art. 3 alin. 2 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul Penal: „dispozițiile art. 4 din Codul Penal (privind legea penală de dezincriminare) nu se aplică în situațiile în care fapta este incriminată de legea nouă sau de o altă lege în vigoare, chiar sub o altă denumire”.

Pentru identificarea concretă a legii penale mai favorabile, s-a reținut că trebuie avute în vedere o . criterii care tind, fie la înlăturarea răspunderii penale, ori a consecințelor condamnării, fie la aplicarea unei pedepse mai mici. Aceste elemente de analiză vizează în primul rând condițiile de incriminare, apoi cele de tragere la răspundere penală și, în sfârșit, criteriul pedepsei. În acest sens, Curtea Constituțională a statuat că «Determinarea caracterului „mai favorabil" are în vedere o . elemente, cum ar fi: cuantumul sau conținutul pedepselor, condițiile de incriminare, cauzele care exclud sau înlătură responsabilitatea, influența circumstanțelor atenuante sau agravante, normele privitoare la participare, tentativă, recidivă etc. Așa fiind, criteriile de determinare a legii penale mai favorabile au în vedere atât condițiile de incriminare și de tragere la răspundere penală, cât și condițiile referitoare la pedeapsă. Cu privire la aceasta din urmă pot exista deosebiri de natură (o lege prevede ca pedeapsă principală amenda, iar alta închisoarea), dar și deosebiri de grad sau cuantum privitoare la limitele de pedeapsă și, evident, la modalitatea stabilirii acestora în mod concret.» Cât privește determinarea concretă a legii penale mai favorabile, Curtea Constituțională a statuat că „aceasta vizează aplicarea legii, și nu a dispozițiilor mai blânde, neputându-se combina prevederi din vechea și din noua lege, deoarece s-ar ajunge la o lex tertia, care, în pofida dispozițiilor art. 61 din Constituție, ar permite judecătorului să legifereze” (Decizia nr. 1470 din 8 noiembrie 2011, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 853 din 2 decembrie 2011).

S-a reținut că instanța trebuie să realizeze o analiză globală a vechiului Cod penal și a Noului Cod penal, pentru determinarea legii penale mai favorabile, atât prin raportare la conținutul infracțiunii, existența unor impedimente la punerea în mișcare sau exercitarea acțiunii penale sau a unor cauze de nepedepsire, pedeapsa, în speță natura și limitele acesteia, cât și prin raportare la conținutul și efectele circumstanțelor atenuante și agravante. Pedeapsa decurge din norma care incriminează fapta. Unitatea dintre incriminare și pedeapsă exclude posibilitatea, în cazul legilor succesive, de a combina incriminarea dintr-o lege cu pedeapsa dintr-o altă lege.

Pentru a compara cele două legi, s-a reținut că instanța trebuie să analizeze consecințele faptei în legea în vigoare la data săvârșirii ei, respectiv încadrarea juridică și sancțiunile care decurg din incriminare, și consecințele faptei în urma intrării în vigoare a noii legi. Astfel, pentru a vedea cum este sancționată fapta în legea nouă, trebuie mai întâi să se stabilească dacă și cum este încadrată juridic acuzația în legea nouă.

În cauza dedusă prezentei judecăți, infracțiunile supuse analizei din perspectiva identificării legii penale mai favorabile aplicabile fiecărui inculpat în parte, sunt infracțiunile de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod penal de la 1969, ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin. 1 C. pen. de la 1969, ambele cu aplicarea art. 33 lit. a C. pen. de la 1969 și infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 Cod penal de la 1969, cu aplicarea art. 73 lit. b C. pen. de la 1969.

În ceea ce privește faptele penale săvârșite de către inculpatul P. O. I., instanța de fond a reținut că infracțiunea de vătămare corporală, prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod penal de la 1969, este o faptă care, sub aspectul laturii obiective, presupune ”lovirea sau actele de violență care au pricinuit o vătămare care ce necesită pentru vindecare îngrijiri medicale de cel mult 60 zile”. Sub aspectul sancțiunii, această infracțiune era pedepsită cu închisoare de la 6 luni la 5 ani.

Codul penal nou incriminează la art. 193 alin. 2 infracțiunea de loviri sau alte violențe, ce constă în ”Fapta prin care se produc leziuni traumatice sau este afectată sănătatea unei persoane, a cărei gravitate este evaluată prin zile de îngrijiri medicale de cel mult 90 de zile.”

Astfel, în cadrul infracțiunii de loviri sau alte violențe sunt cuprinse atât infracțiunea de lovire sau alte violențe prev. de art. 180 alin. 1 și 2 Cod pen. 1969, dar și infracțiunea de vătămare corporală prevăzută de art. 181 alin. 1 Cod pen. din 1969, precum și o parte din ipotezele stipulate de vătămarea corporală gravă prev. de art. 182 alin. 1 C.pen. din 1969.

Raportat la sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea de lovire sau alte violențe, prev. de art. 193 alin. 2 N.C.pen. aceasta constă în pedeapsa închisorii de la 6 luni la 5 ani sau amenda.

Modificarea textelor de lege cu privire la numărul maxim de zile de îngrijiri medicale necesar pentru vindecarea victimei nu produce niciun efect în cauză, astfel că instanța de fond a procedat în continuare la analiza legii penale mai favorabile prin raportare la sancțiunea prevăzută de lege pentru infracțiunea reținută în sarcina inculpatului.

Sub acest aspect, instanța de fond a reținut faptul că noua reglementare referitoare la infracțiunea de vătămare corporală este mai favorabilă datorită faptului că prevede și pedeapsa amenzii alternativ cu cea a închisorii. Cu toate acestea, având în vedere că instanța a dispus o pedeapsă cu închisoarea pentru toate infracțiunile care fac obiectul prezentei cauze, legea penală mai favorabilă nu poate fi determinată prin raportare la acest criteriu.

Referitor la infracțiunea de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice, prev. și ped. de art. 321 alin. 1 C.pen de la 1969, instanța de fond a reținut că sub aspectul elementelor constitutive aceasta este o faptă care presupune ”săvârșire, în public, de acte sau gesturi, proferarea de cuvinte ori expresii, sau dedarea la orice alte manifestări prin care se aduce atingere bunelor moravuri sau se produce scandal public ori se tulbură, în alt mod, liniștea și ordinea publică". Sub aspectul sancțiunii, această infracțiune era pedepsită cu închisoare de la 1 la 5 ani.

Noul Cod penal reglementează această faptă penală prin prevederile art. 371 Noul Cod penal sub denumirea marginală - tulburarea ordinii și liniștii publice care constă în "Fapta persoanei care, în public, prin violențe comise împotriva persoanelor sau bunurilor ori prin amenințări sau atingeri grave aduse demnității persoanelor, tulbură ordinea și liniștea publică". Limitele de pedeapsă sunt reduse prin efectul noii dispoziții legale de la 1 la 5 ani închisoare la 3 luni la 2 ani, respectiv este prevăzută alternativ și pedeapsa cu amendă. Față de aceste aspecte, instanța de fond a reținut faptul că elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice s-au schimbat în mod nesemnificativ, fără relevantă în cauza dedusă judecății, pe când limitele de pedeapsă ale noii dispoziții legale sunt semnificativ mai favorabile.

În ceea ce privește infracțiunea de vătămare corporală gravă, prevăzută de art. 182 alin. 1 C.pen. de la 1969, instanța de fond a constatat că este o faptă care, sub aspectul laturii obiective, presupune ”fapta prin care s-a pricinuit integrității corporale sau sănătății o vătămare care necesită pentru vindecare îngrijiri medicale mai mult de 60 zile”. Sub aspectul sancțiunii, această infracțiune era pedepsită cu închisoare de la 2 ani la 5 ani.

Potrivit art. 194 alin. 1 lit. b N.C.pen., s-a reținut că infracțiunea săvârșită de către inculpatul G. D. D. constă în producerea de leziuni traumatice sau afectarea sănătății unei persoane, care au necesitat pentru vindecare, mai mult de 90 de zile de îngrijiri medicale. Infracțiunea reținută în sarcina acestuia și-a schimbat denumirea marginală în vătămare corporală și este pedepsită cu închisoare de la 2 la 7 ani.

Față de noile limite de pedeapsă, instanța de fond a reținut faptul că sub acest aspect, legea veche este mai favorabilă

Mai mult, s-a reținut că atunci când instanța are în vedere sancțiunea pedepsei cu închisoarea, cum a fost și cazul de față, legea penală mai favorabilă ce s-ar aplica inculpatului urmează a fi determinată și în funcție de modalitatea efectivă de individualizare a pedepsei.

În ceea ce privește circumstanțele atenuante, instanța de fond a reținut că nu suntem în prezența unor instituții susceptibile de a funcționa autonom, astfel că aplicarea legii penale mai favorabile nu se face în doi pași, ci pe baza criteriului aprecierii globale. Astfel, nu este posibilă aplicarea separată a dispozițiilor din legile succesive privind încadrarea juridică a faptei și reținerea circumstanțelor atenuante. Circumstanțele vor fi obligatoriu de reținut conform legii determinate ca fiind mai favorabilă.

Astfel, instanța de fond a reținut în analiza celor două legi succesive aplicabile că, din punct de vedere al circumstanțelor atenuante ce se pot reține în cauză, legea penală mai favorabilă în acest caz este legea veche, care dă posibilitatea de a se reține art. 74 alin. 1 lit. a, respectiv conduita bună a infractorului înainte de comiterea faptei, așa cum instanța urmează a reține în prezenta cauză, spre deosebire de actuala reglementare unde, în enumerarea de la art. 75 Cod penal actual, nu se mai prevede o astfel de circumstanță.

La determinarea legii penale mai favorabile, instanța de fond a avut în vedere și starea de agravare aplicabilă inculpatului P. O. I. reprezentată de dispozițiile specifice concursului de infracțiuni. Raportat la această instituție juridică, astfel cum este prevăzută în cele două legi succesive, instanța de fond a reținut că art. 34 alin. 1 din Cod pen. din 1969 stipulează că „ în caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte, iar dintre acestea se aplică pedeapsa, după cum urmează: (....) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, care poate fi sporită până la maximul ei special, iar când acest maxim nu este îndestulător, se poate adăuga un spor de până la 5 ani”.

Sub imperiul Noului Cod penal legiuitorul a statuat, prin art. 39 alin. 1 că, „ În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează: (...) b) când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite”.

Având în vedere că în vechiul Cod penal aplicarea unui spor de pedeapsă nu este obligatorie, fiind lăsată la latitudinea judecătorului fondului, iar în Noul cod penal aplicarea acestuia este obligatorie, instanța de fond a reținut că, în ceea ce privește concursul de infracțiuni, legea penală mai favorabilă este vechiul Cod penal.

Totodată, din punct de vedere al legii penale mai favorabile, instanța de fond a reținut că, sub aspectul modalităților de individualizare din perspectiva Noului Cod penal, instituția amânării aplicării pedepsei este o instituție nouă, care nu are corespondent în C.pen. din 1969. Problema legii penale mai favorabile intervine atunci când instanța trebuie să analizeze în mod comparativ dispozițiile incidente în cazul amânării aplicării pedepsei cu cele referitoare la suspendarea condiționată a executării pedepsei, instituție asemănătoare prevăzută de art. 81 și urm. C.pen. din 1969, dar care nu se mai regăsește în actuala lege penală. Condițiile de aplicare a suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute de art. 81 C.pen. din 1969 sunt mai favorabile decât condițiile amânării aplicării pedepsei, în sensul că pedeapsa aplicată poate fi mai mare, nu există o limită a pedepsei prevăzute de lege, nu există posibilitatea obligării la prestarea unei munci neremunerate în folosul comunității, nu există condiții exprese referitoare la conduita procesuală a infractorului. S-a reținut că împrejurarea că termenul de încercare prevăzut de art. 82 C.pen. din 1969 este mai lung decât termenul de supraveghere prevăzut de art. 84 din Noul Cod penal nu are relevanță foarte mare în comparație, întrucât criteriul predominant din acest punct de vedere este conținutul obligațiilor impuse, nu termenul pe care se dispune măsura respectivă. Acest argument este indicat de altfel de către legiuitor în art. 16 alin. 2 din Legea nr. 187/2012, atunci când se compară instituția suspendării pedepsei sub supraveghere în cele două legi penale succesive. Pentru identitate de rațiune, s-a considerat de instanța de fond că se aplică și în cazul actualei comparații. În plus, în art. 15 din aceeași lege se prevede că măsura suspendării condiționate a executării pedepsei aplicate anterior intrării în vigoare a noului Cod penal se menține și după această dată, regimul ei, inclusiv sub aspectul revocării sau anulării, este cel prevăzut de Codul penal din 1969, ceea ce conduce la ideea că, în concepția legiuitorului, vechea modalitate de individualizare a executării pedepsei ar fi mai favorabilă.

Mai mult, s-a reținut că un argument favorabil pentru instituția suspendării condiționate a executării pedepsei este acela referitor la instituția reabilitării, respectiv faptul că la împlinirea termenului de încercare, dacă inculpatul nu a săvârșit noi infracțiuni, intervine reabilitarea de drept.

În ceea ce privește instituția renunțării la aplicarea pedepsei, instanța de fond a apreciat că nu se poate reține incidența în cauză a acesteia, pentru considerentele expuse în continuare.

Renunțarea la aplicarea pedepsei este o instituție nouă care constă în dreptul recunoscut instanței de judecată de a renunța cu titlu definitiv la aplicarea unei pedepse pentru o persoană găsită vinovată de comiterea unei infracțiuni, pentru îndreptarea căreia, ținându-se seama de infracțiunea concret săvârșită, persoana infractorului și de alte condiții, se consideră suficientă aplicarea unui avertisment, deoarece stabilirea, aplicarea sau executarea unei pedepse ar risca să producă mai mult rău decât să ajute la recuperarea inculpatului.

Rezultă, așadar, că pentru a apela la această nouă modalitate de individualizare judiciară a pedepsei, instanța trebuie să verifice dacă sunt îndeplinite cumulativ mai multe condiții strict și limitativ prevăzute de art. 80 N.C.pen., cu privire la infracțiune și la persoana făptuitorului. Sub acest aspect, instanța reține faptul că inculpatul P. O. D. nu îndeplinește condițiile necesare pentru aplicarea prevederilor art. 80 Noul Cod penal. Astfel, s-a reținut că acesta nu a avut o atitudine coerentă pe parcursul derulării procesului penal, a încercat să inducă în eroare organele de cercetare penală prin afirmații contradictorii, acuzându-și chiar propriul apărător de intenția de a zădărnici aflarea adevărului în prezenta cauză. Mai mult, acesta a manifestat o atitudine de remușcare față de cele întâmplate abia la ultimul termen de judecată când a menționat că nu a avut intenția de a produce scandal în incinta magazinului persoanei vătămate G. D. D..

Instanța de fond a avut în vedere aceleași considerente si pentru imposibilitatea aplicării instituției amânării pedepsei.

În raport de aceste considerente, instanța de fond a reținut faptul că inculpatului P. O. D. îi este mai favorabilă aplicarea instituției suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de vechiul Cod penal.

Analizând cele expuse anterior în ansamblul lor, instanța de fond a reținut că legea penală mai favorabilă o reprezintă vechiul Cod penal pentru toate infracțiunile ce fac obiectul prezentei cauze penale pentru ambii inculpați și a aplicat-o în cauză.

I.1. În drept, s-a reținut că fapta inculpatului P. O. I., constând în aceea că la data de 07.04.2012, a lovit-o pe persoana vătămată G. D. D., cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale, întrunește, atât sub aspect subiectiv cât și obiectiv, elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală, prevăzută și pedepsită de art. 181 alin. 1 C.pen. din 1969.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că elementul material al infracțiunii se cristalizează prin acțiunea inculpatului de a lovi pe persoana vătămată G. D. D.. Urmarea imediată constă în vătămarea corporală cauzată persoanei vătămate, în urma loviturilor primite, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 35-40 de zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din certificat medico-legal nr. 285/E din 09.04.2012, privind pe G. D. D., întocmit de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 102 d.u.p.). Legătura de cauzalitate între faptă și urmarea socialmente periculoasă rezultă din ansamblul probatoriului administrat în cauză.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că poziția psihică a inculpatului față de faptă și urmările acesteia se caracterizează prin intenție directă, formă de vinovăție prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a C. pen. din 1969, deoarece probele administrate dovedesc că acesta a prevăzut și urmărit cauzarea de leziuni și suferințe fizice persoanei vătămate.

2. În drept, s-a reținut că fapta inculpatului P. O. I. care, în seara zilei de 07.04.2012, în jurul orei 21:00, în incinta magazinului mixt cu bar I.F. G., pe fondul consumului de alcool, s-a dedat la gesturi obscene, a proferat cuvinte și expresii indecente și jignitoare față de cei prezenți în local, stârnind indignarea celor aflați în magazin și pe terasă, inducând o stare de pericol, nesiguranță și revoltă în rândul acestora, prin actele sale aducând atingere bunelor moravuri, și, totodată, a produs scandal public, întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prev. de art. 321 alin. 1 C.pen. de la 1969.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că elementul material este cristalizat prin acțiunea inculpatului de a se deda la gesturi obscene, a profera cuvinte și expresii indecente și jignitoare față de cei prezenți în local. Urmarea imediată a faptei inculpatului o reprezintă atingerea adusă bunelor moravuri, respectiv tulburarea produsă clienților localului în care s-au desfășurat evenimentele din noaptea de 07.04.2012. Legătura de cauzalitate rezultă din modul de săvârșire a faptei.

Sub aspectul laturii subiective, instanța de fond a reținut că poziția subiectivă a inculpatului față de infracțiunea săvârșită și rezultatul socialmente periculos al acesteia, se caracterizează prin intenție directă, formă de vinovăție prevăzută de art. 19 alin. 1 lit. a C. pen. din 1969. Astfel, inculpatul a cunoscut urmarea periculoasă a faptei sale de a produce o atingere bunelor moravuri în localul public în care a provocat scandalul, aspect pe care l-a și urmărit. Faptul că inculpatul a prevăzut și urmărit producerea rezultatului infracțional rezultă din coroborarea probelor administrate în cauză.

La individualizarea pedepselor la care a fost condamnat inculpatul, instanța de fond a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 Cod penal de la 1969, respectiv dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal pentru săvârșirea infracțiunilor reținute, gradul de pericol social ridicat al faptelor, persoana inculpatului, precum și atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul procesului penal.

Din perspectiva acestor criterii, instanța de fond a reținut că faptele inculpatului prezintă un grad de pericol social ridicat, raportat atât la urmările pe care le-au produs, dar și la modul de comitere a acestora.

Față de aceste aspecte instanța de fond, în stabilirea unor pedepse concrete inculpatului, a ținut cont de limitele de pedeapsă prevăzute de art. 321 alin. 1 C. pen. 1969 și art. 181 alin. 1 din C. pen. 1969, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 1 an la 5 ani pentru prima infracțiune și de 6 luni la 5 ani pentru cea de a doua infracțiune.

Instanța de fond a reținut la stabilirea pedepselor concrete ce au fost aplicate că inculpatul nu are antecedente penale, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar a acestuia, dar și faptul că a săvârșit infracțiunile în condițiile circumstanței atenuante judiciare a bunei conduite anterioare încălcării normelor de drept penal din prezenta cauză, reținând, astfel, ca incidente dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. a C.pen. de la 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. d C.pen. de la 1969 pentru prima infracțiune săvârșită și art. 76 alin. 1 lit. e Cod pen. de la 1969 pentru cea de a doua.

În consecință, față de acest ultim aspect, instanța de fond a stabilit câte o pedeapsă cu închisoarea sub minimul special de 1 an până la minimul general pentru infracțiunea prevăzută de art. 321 alin. 1 C. pen. de la 1969, respectiv sub 6 luni închisoarea până la același minim general pentru infracțiunea de vătămare corporală.

La stabilirea pedepselor ce i-au fost aplicate inculpatului, instanța de fond a avut în vedere si atitudinea nesinceră a acestuia de pe parcursul procesului penal, P. O. D. nerecunoscând decât fapta penală prevăzută de art. 321 alin. 1 C. pen. de la 1969. Mai mult, instanța de fond a reținut faptul că acesta desfășoară activitate în muncă în cadrul forțelor de ordine ale Jandarmeriei Române, un motiv în plus pentru a considera comportamentul în public al acestuia ca nefiind de natură a-i face onoare. Dimpotrivă, s-a re ținut că prin prisma postului pe care îl ocupă, acesta ar trebui să aibă un comportament exemplar, să demonstreze responsabilitate față de rigorile legii în societate, să manifeste respect pentru ceilalți și să îi protejeze tocmai de atitudini de genul celor pe care le-a demonstrat acesta în incinta magazinului persoanei vătămate G. D. D.. Mai mult, instanța de fond a reținut faptul că inculpatul P. O. D. nu este la prima abatere în societate de aceste gen, acesta fiind cunoscut de către apropiații locului ca având manifestări indecente la adresa familiei care se ocupă de localul public din localitatea Zaharești. Instanța de fond a mai reținut că cele două infracțiuni care fac obiectul prezentei cauze penale au fost săvârșite de către inculpatul P. O. I. în timp acesta se afla sub influența băuturilor alcoolice, așa cum rezultă din declarațiile coroborate ale martorilor audiați în prezenta cauză. Mai mult, instanța a avut în vedere și faptul că acesta venise la localul familiei G. cu mașina personală cu care s-a și întors, de altfel, fapt care nu l-a împiedicat să consume băuturi alcoolice în acea seară.

S-a reținut că toate aceste elemente reținute anterior sunt de natură să formeze convingerea instanței că inculpatul P. O. I., deși cunoaște foarte bine normele de conviețuire socială, respectiv cele care intră sub incidența ilicitului contravențional și penal, acesta manifestă o atitudine de indiferență și sfidare față de toate acestea, deși el însuși ar trebui să fie un etalon în societate sub toate aceste aspecte.

În ceea ce privește solicitarea apărătorului inculpatului P. O. I. de a se pronunța o soluție de achitare întrucât nu există infracțiunea de vătămare corporală, instanța de fond, în raport de situația de fapt reținută, a constatat că nu este dată ipoteza prevăzută de art. 16 alin. 1 lit. c N.C.p.p., inculpatul fiind răspunzător de leziunile fizice suferite de către persoana vătămată G. D. D.. Astfel, în ceea ce privește concluziile contradictorii constatate prin adresele cu nr. 131-SV/A8 din 01.07.2013 și 11.07.2013 privind pe G. D. D. întocmite de Serviciul de Medicină Legală Suceava (f. 265-267 d.u.p.), instanța reține că acestea evocă cu titlu de probabilitate o cauză a leziunii suferite de către persoana vătămată G. D. D..

Cu toate acestea, instanța de fond a avut în vedere adresa cu nr. 131-SV/A8 din 01.07.2013 de la fila 265 d.u.p. în care se precizează că leziunea produsă a fost determinată de acțiunea vătămătoare a unei alte persoane și nu a fost auto-produsă, așa cum susține apărarea. Această concluzie se coroborează, în opinia instanței de fond, cu declarațiile persoanei vătămate G. D. D. care susține că a fost lovit la picior prin călcare de către inculpat. Mai mult, instanța de fond a avut în vedere că leziunile inculpatului P. O. I., deși grave, nu s-au produs în totalitate prin acțiunea de lovire efectivă a acestuia de către inculpatul G. D. D., ci au fost, mai degrabă, rezultatul unei torsiuni urmate de căderea acestuia.

Față de toate aceste circumstanțe reale și personale, instanța de fond a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii vătămare corporală, prevăzută și sancționată de art. 181 alin. 1 C.pen. 1969 cu aplicarea art. 74 lit. a C.pen. din 1969, art. 76 lit. e C.pen. din 1969 și art. 33 lit. a C.pen. din 1969, totul cu aplicarea art.5 N.C.pen. într-un cuantum de 5 (cinci) luni închisoare, este o măsură de constrângere, dar și un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 Cod penal de la 1969.

Având în vedere dispozițiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora ”În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca fiind mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă”, articol de lege care consacră principiul lipsei de autonomie a pedepselor accesorii și a pedepselor complementare față de pedeapsa principală, instanța de fond, în baza art. 71 Cod penal de la 1969, i-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 teza a II a lit. a, lit. b C.pen. de la 1969 respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării celor două pedepse stabilite, cu titlu de pedeapsă accesorie, cu motivarea în rândurile de mai jos.

În ceea ce privește pedepsele accesorii aplicate inculpatului, judecătoria a reținut, în prealabil, că jurisprudenței Curții Europene trebuie să i se recunoască valoarea de sursă de drept, indiferent dacă soluțiile au fost pronunțate în cauze care privesc sau nu România - opinia instanței întemeindu-se pe disp. art. 11 si 20 din Constituția României (potrivit cărora CEDO face parte din dreptul intern), precum și pe împrejurarea că sistemul european de protecție a drepturilor omului nu are în vedere numai sursa convențională, ci și sursa jurisprudențială (aceasta din urmă completând-o pe prima, astfel încât Convenția Europeană și jurisprudența Curții Europene formează împreună un .>

În acest context, judecătoria a reținut că, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în cauza S. și P. contra României și în cauza Hirst contra Marii Britanii), exercițiul unui drept poate fi interzis doar în măsura în care există o nedemnitate.

Instanța nu va interzice dreptul de a alege în autoritățile publice prevăzut teza 1 a art. 64 lit. a C.pen. de la 1969 întrucât prin Hotărârea Hirst c. Marii Britanii pronunțată de Marea Cameră la 06.10.2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit faptul că deținuții, în general, continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate. Art. 3 al Protocolului 1 stabilește obligația statelor membre de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere prin scrutin secret în condiții în care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ, nu este un drept absolut, statele bucurându-se de o largă marjă de apreciere în organizarea sistemului electoral, astfel încât să înglobeze propria viziune asupra democrației. Corelativ obligației pozitive a statului, cetățenii statelor membre au dreptul de a-și exprima voința în cadrul alegerilor legislative și de a nu fi împiedicați în mod nejustificat să își exercite acest drept. Acestui drept îi pot fi aduse limitări, care nu trebuie, însă, să aducă atingere substanței dreptului ocrotit, astfel încât să priveze individul de exercitarea lui efectivă, trebuie să urmărească un scop legitim, iar mijloacele folosite nu trebuie să fie disproporționale (cauza Mathieu – Mohin).

Curtea Europeană a apreciat că orice restricție a acestor drepturi trebuie să fie justificată și să urmărească un scop legitim: considerații de securitate, în special prevenția infracțiunilor și apărarea ordinii publice, ce decurg, în mod inevitabil din condițiile detenției( cauza Silver și alții). Curtea a statuat că interzicerea automată a dreptului de participa la alegerile legislative, aplicabilă tuturor deținuților condamnați la executarea unei pedepse cu închisoarea, deși urmărește un scop legitim, nu respectă principiul proporționalității, reprezentând în aceste condiții o încălcare a art. 3 al Protocolului 1 din Convenție.

În raport de această hotărâre, judecătoria a reținut că natura infracțiunii săvârșite de inculpat nu îl face nedemn de a a-și exercita dreptul de a alege.

În plus, instanța a avut în vedere că, în conformitate cu decizia nr. LXXIV (74)/05.11.2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, care este obligatorie pentru instanțele de judecată, prevederile art. 71 C. pen. de la 1969 referitoare la pedepsele accesorii se interpretează în sensul că interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) teza I – c) din Codul penal de la 1969 nu se face în mod automat, prin efectul legii, ci este supusă aprecierii instanței, în funcție de criteriile stabilite în art. 71 alin. (3) C. pen. de la 1969.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută la lit. c a art. 64 C.pen. de la 1969 referitoare la interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii judecătoria a apreciat că nu este cazul să o interzică deoarece inculpatul nu s-a folosit de profesia sa în activitatea infracțională. Instanța nu i-a interzis inculpatului și exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. d și e C.pen. de la 1969 apreciind că săvârșirea faptei nu relevă un comportament nedemn care să aducă prejudicii interesul superior al copilului și care să determine interzicerea drepturilor părintești și a celui de a fi tutore sau curator.

Față de toate aceste circumstanțe reale și personale, judecătoria a apreciat că aplicarea unei pedepse cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de ultraj contra bunelor moravuri și tulburarea liniștii publice prevăzută și sancționată de art. 321 alin. 1 C.pen. din 1969 cu aplicarea art. 74 lit. a C.pen. din 1969, art. 76 lit. d C.pen. din 1969, art. 33 lit. a C.pen. din 1969, totul cu aplicarea art. 5 N.C.pen. într-un cuantum de 6 (șase) luni închisoare, este o măsură de constrângere, dar și un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 Cod penal de la 1969.

În temeiul art. 71 C.pen. de la 1969, judecătoria i-a interzis inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a - b C.pen. de la 1969, respectiv dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei.

În baza art. 33 lit.a C.pen. de la 1969 și art. 34 lit. b C.pen. de la 1969, reținând faptul că cele două infracțiuni săvârșite de către inculpatul P. O. D. se află în concurs real, instanța de fond a contopit pedepsele aplicate acestuia în prezenta cauză, dispunând ca inculpatul să execute ca pedeapsă rezultantă pedeapsa cea mai grea de 6 (șase) luni închisoare.

În ceea ce privește individualizarea executării pedepsei, judecătoria a reținnut că, în cauză, sunt îndeplinite condițiile pentru incidența instituției suspendării condiționate a executării pedepsei, prevăzute la art. 81 C.pen. de la 1969.

Astfel, pe de o parte, pedeapsa aplicată de instanță ca urmare a aplicării dispozițiilor de la concursul de infracțiuni este mai mică de 2 ani închisoare, iar inculpatul nu a mai fost condamnat anterior la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, așa cum rezultă din cazierul judiciar depus la dosar; pe de altă parte, ținând cont de circumstanțele concrete în care a fost săvârșită fapta, precum și de circumstanțele personale ale inculpatului, analizate mai sus, instanța apreciază că scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia - pentru a evita cheltuielile pe care le presupune executarea pedepsei într-un penitenciar, și, mai ales, pentru a stimula eforturile de autoeducare și de responsabilizare ale inculpatului.

Ținând cont de persoana inculpatului, s-a apreciat că pronunțarea condamnării constituie un avertisment pentru acesta, care îl va determina să conștientizeze gravitatea acțiunilor sale, îl va responsabiliza în sensul respectării prevederilor legale și, chiar fără executarea pedepsei, inculpatul nu va mai săvârși infracțiuni.

Instanța de fond, în baza art. 81 C.pen. de la 1969, a dispus suspendarea executării pedepsei pe o durată de 2 ani, la care a fost adăugată adăugată durata pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre, termen stabilit în condițiile art. 82 alin. 1 C.pen. de la 1969, acest termen fiind apreciat de instanță ca fiind de natură să asigure îndreptarea inculpatului.

Condiția prevăzută la art. 81 alin. 2 C.pen. de la 1969 s-a apreciat că este întrunită, în cauză fiind aplicată o pedeapsă de șase luni închisoare. În ceea ce privește condiția prevăzută la lit. b) alin. 1 al art. 81 C.pen. de la 1969, și anume lipsa unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, instanța de fond a reținut, conform fișei de cazier judiciar a inculpatului, că inculpatul nu are antecedente penale.

S-a arătat că aprecierea instanței că „scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia” conform dispozițiilor prevăzute la lit. c) alin. 1 al art. 81 C.pen. de la 1969 se întemeiază pe considerente privind împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și persoana inculpatului. Instanța reține cu privire la persoana inculpatului, lipsa antecedentelor penale, conduita bună a inculpatului anterioară săvârșirii faptei.

În consecință, în temeiul art. 81 raportat la art. 82 C.pen. de la 1969, s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei principale pe perioada unui termen de încercare de 2 ani și 6 luni și, pe cale de consecință, s-a făcut aplicarea art. 71 alin. 5 C.pen., referitor la suspendarea și a executării pedepselor accesorii, pe durata mai sus arătată.

Urmează așadar ca, în ipoteza în care inculpatul nu va săvârși din nou o infracțiune pe parcursul termenului de încercare și nici nu se va pronunța revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei în baza art. 83 și 84 Cp, acesta să fie reabilitat de drept la expirarea termenului de încercare, conform art. 86 Cp.

Instanța i-a atras atenția inculpatului asupra dispozițiilor art. 83 și 84 C.pen. din 1969, privind revocarea suspendării condiționate a executării pedepsei.

II. În drept, s-a reținut că fapta inculpatului G. D. D., constând în aceea că la data de 07.04.2012, fiind provocat, a lovit-o pe persoana vătămată P. O. I., cauzându-i leziuni care au necesitat pentru vindecare 180-200 de zile de îngrijiri medicale, întrunește atât sub aspect subiectiv cât și obiectiv elementele constitutive ale infracțiunii de vătămare corporală gravă, prevăzută și pedepsită de art. 182 alin. 1 C.pen. de la 1969, cu aplicarea art. 73 lit. b C.pen. de la 1969.

Sub aspectul laturii obiective, s-a reținut că elementul material al infracțiunii se cristalizează prin acțiunea inculpatului de a lovi cu pumnii și picioarele pe persoana vătămată P. O. I.. Urmarea imediată constă în leziunile și suferințele fizice cauzate persoanei vătămate, în urma loviturilor primite, aceasta suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 180-200 zile de îngrijiri medicale, astfel cum rezultă din raportul de primă expertiză medico-legală nr. 2883/23.04.2013 privind pe P. O. I. întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (f. 195-202 d.u.p.); Legătura de cauzalitate între faptă și urmarea socialmente periculoasă rezultă din ansamblul probatoriului administrat în cauză.

Sub aspectul laturii subiective, s-a reținut că poziția psihică a inculpatului față de faptă și urmările acesteia se caracterizează prin intenție directă, formă de vinovăție prevăzută de art. 19 pct. 1 lit. a C.pen. de la 1969, deoarece probele administrate dovedesc că acesta a prevăzut și urmărit cauzarea de suferințe și leziuni fizice persoanei vătămate.

Judecătoria a reținut ca fiind incidente, de altfel, și dispozițiile art. 73 lit. b C.pen. din 1969 dat fiind faptul că infracțiunea a fost săvârșită de către inculpat sub imperiul unei puternice tulburări pricinuite de atitudinea ofensatoare a persoanei vătămate.

Raportându-se la situația de fapt reținută mai sus, judecătoria a reținut că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de lege pentru incidența scuzei provocării, astfel: comportarea persoanei vătămate, care în prezența a mai multor persoane din anturajul lui G. D. D. și a familiei sale, a adresat numeroase injurii ofensatoare acestuia, soției și tatălui lui, a generat în psihicul inculpatului o puternica tulburare reducându-i acestuia posibilitatea de autocontrol și de evaluare exactă a gravității faptei, așa cum rezultă și din declarațiile acestuia din cursul urmăririi penale în care menționează că a început să îl lovească pe P. O. I. de nervi. Mai mult, inculpatul a acționat în această stare doar față de autorul provocării, P. O. I..

Instanța a mai avut în vedere și împrejurarea că provocarea inițială determinată de atitudinea ofensatoare a persoanei vătămate P. O. I., a fost urmată imediat de un nou act provocator, constând în aplicarea unei palme după ceafă inculpatului care încerca să îl îndepărteze pe numitul D. I. M. de tatăl său, așa cum rezultă din aceeași declarație a inculpatului G. D. D.. Instanța reține că, practic, în acel moment a început altercația fizică dintre cei doi inculpați trimiși în judecată în prezenta cauză.

În raport de aceste considerente, instanța de fond a reținut că inculpatul/persoana vătămată P. O. I. se face vinovat în proporție de 50% de săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă reținută în sarcina inculpatului G. D. D. și de leziunile suferite. În același sens, instanța de fond nu a reținut solicitarea formulată de către inculpatul G. D. D., prin apărător, de a se constata în sarcina inculpatului/persoană vătămată P. O. I. o culpă de 70 % în producerea leziunilor suferite de către acesta. Manifestările ofensatoare la care s-a dedat persoana vătămată/inculpatul P. O. I., chiar dublate de acțiunea violentă a acestuia de dinainte de altercație, nu sunt de natură, totuși, a produce în conștiința inculpatul G. D. D. o tulburare chiar atât de puternică pentru justifica o culpă a persoanei vătămate într-un procent atât de mare.

La individualizarea pedepsei la care a fost condamnat inculpatul, judecătoria a avut în vedere criteriile generale de individualizare prevăzute de art. 72 C.pen. de la 1969, respectiv dispozițiile părții generale a Codului penal, limitele de pedeapsă fixate în partea specială a Codului penal pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă, gradul de pericol social ridicat al faptei, persoana inculpatului precum și atitudinea procesuală pe care a avut-o pe parcursul procesului penal.

Din perspectiva acestor criterii, judecătoria a reținut că fapta inculpatului prezintă un grad de pericol social ridicat, raportat la urmările pe care le-a produs, persoana vătămată suferind leziuni care au necesitat pentru vindecare 180-200 zile de îngrijiri medicale, dar și la modul de comitere a faptei. În acest sens, probatoriul administrat în cauză a relevat faptul că inculpatul nu s-a limitat doar la un singur act de violență împotriva persoanei vătămate, din contră a lovit-o de mai multe ori, cu putere, în timp ce aceasta se afla la pământ.

La stabilirea limitelor de pedeapsă ce au fost aplicate în prezenta cauză instanța de fond a reținut că inculpatul a solicitat aplicarea procedurii prevăzute de art. 374 alin. 4 rap. la art. 375 N.C.p.p.

Potrivit art. 374 alin. 4 N.C.p.p, în cazurile în care acțiunea penală nu vizează o infracțiune care se pedepsește cu detențiune pe viață, președintele pune în vedere inculpatului că poate solicita ca judecata să aibă loc numai pe baza probelor administrate în cursul urmăririi penale și a înscrisurilor prezentate de părți, dacă recunoaște în totalitate faptele reținute în sarcina sa, aducându-i la cunoștință dispozițiile art. 396 alin. (10).

Consecința aplicării procedurii simplificate de soluționare a cauzelor penale prevăzută de art. 375 N.C.p.p, la cererea inculpatului, este dată de legiuitor prin alin. 10, a art. 396 N.C.p.p, unde se menționează că instanța va pronunța condamnarea inculpatului, care beneficiază de reducerea cu o treime, în cazul pedepsei închisorii, și de reducerea cu o pătrime a limitelor de pedeapsă prevăzute de lege, în cazul pedepsei amenzii.

Față de aceste aspecte instanța de fond, în stabilirea pedepsei concrete inculpatului, a ținut cont de limitele de pedeapsă prevăzute de art. 182 alin. 1 din C.pen. 1969, reduse cu o treime, respectiv pedeapsa cu închisoarea de la 1 an și 4 luni la 4 ani și 8 luni.

Judecătoria a reținut, în stabilirea pedepsei concrete pe care a aplicat-o, că inculpatul a săvârșit infracțiunea de vătămare corporală gravă sub incidența scuzei provocării, așa cum a rezultat din analiza de mai sus a condițiilor acesteia. În plus, instanța a reținut în stabilirea pedepsei concrete aplicate că inculpatul nu are antecedente penale, așa cum rezultă din fișa de cazier judiciar a acestuia, dar și faptul că a săvârșit infracțiunea în condițiile circumstanței atenuante judiciare a bunei conduite anterioare încălcării normelor de drept penal din prezenta cauză, reținând, astfel, ca incidente dispozițiile art. 74 alin. 1 lit. a C.pen. de la 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. d Cod pen. de la 1969.

În consecință, față de aceste aspecte, judecătoria a stabilit o pedeapsă cu închisoarea sub minimul special redus ca urmare a incidenței art. 396 alin. 10 N.C.p.p. de 1 an și 4 luni până la minimul general pentru infracțiunea prevăzută de art. 182 alin. 1 C.pen. de la 1969.

Mai mult, în ceea ce privește persoana inculpatului G. D. D., instanța de fond a avut în vedere faptul că acesta a avut o atitudine sinceră pe parcursul întregului proces penal, a colaborat în mod real cu organele de statului, manifestând o reală atitudine de regret a celor întâmplate.

În plus, în ceea ce privește mecanismul de producere a leziunilor suferite de către persoana vătămată P. O. I., instanța de fond a reținut că inculpatul G. D. D. nu a acționat asupra acesteia prin folosirea de obiecte contondente, ci doar prin punerea unei piedici urmate de aplicarea de lovituri cu mâinile și picioarele asupra persoanei vătămate în timp ce acesta se afla la pământ. Cele mai grave dintre leziunile suferite de către victima infracțiunii s-au produs ca urmare a torsiunii și căderii acesteia, care are o greutate considerabilă și se afla și în stare de ebrietate, spre deosebire de inculpat care consumase doar un pahar de alcool.

În consecință, s-a reținut că la producerea leziunilor efectiv suferite de către inculpatul P. O. I. au conlucrat, alături de acțiunea tipică de lovire aparținând inculpatului G. D. D., și alte cauze și condiții independente de voința acestuia.

Față de toate aceste circumstanțe reale și personale, judecătoria a reținut că o pedeapsă cu închisoarea pentru săvârșirea infracțiunii de vătămare corporală gravă prevăzută și sancționată de art. 182 alin. 1 C.pen. din 1969, cu aplicarea art. 73 lit. b C.pen. de la 1969, art. 74 alin. 1 lit. a C.pen. din 1969 raportat la art. 76 alin. 1 lit. d C.pen. de la 1969, totul cu aplicarea art. 5 alin. 1 N.C.pen., respectiv art. 349 alin. 2, art. 375 și art. 396 alin. 10 C.p.p., într-un cuantum de 4 (patru) luni închisoare, este o măsură de constrângere, dar și un mijloc de reeducare eficient, răspunzând astfel dezideratelor înscrise în art. 52 C.pen. de la 1969.

Având în vedere dispozițiile art. 12 din Legea nr. 187/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 286/2009 privind Codul penal, potrivit cărora ”În cazul succesiunii de legi penale intervenite până la rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare, pedepsele accesorii și complementare se aplică potrivit legii care a fost identificată ca fiind mai favorabilă în raport cu infracțiunea comisă”, articol de lege care consacră principiul lipsei de autonomie a pedepselor accesorii și a pedepselor complementare față de pedeapsa principală, instanța, în baza art. 71 C.pen. de la 1969, va interzice inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a(teza a II a), lit. b C.pen. de la 1969 respectiv, dreptul de a fi ales în autoritățile publice sau în funcții elective publice și dreptul de a ocupa o funcție implicând exercițiul autorității de stat, pe durata executării pedepsei, cu titlu de pedeapsă accesorie, cu motivarea în rândurile de mai jos.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie aplicată inculpatului, judecătoria a reținut că jurisprudenței Curții Europene trebuie să i se recunoască valoarea de sursă de drept, indiferent dacă soluțiile au fost pronunțate în cauze care privesc sau nu România - opinia instanței întemeindu-se pe disp. art. 11 si 20 din Constituția României (potrivit cărora CEDO face parte din dreptul intern), precum și pe împrejurarea că sistemul european de protecție a drepturilor omului nu are în vedere numai sursa convențională, ci și sursa jurisprudențială (aceasta din urmă completând-o pe prima, astfel încât Convenția Europeană și jurisprudența Curții Europene formează împreună un .>

În acest context, instanța a reținut că, așa cum a stabilit Curtea Europeană a Drepturilor Omului (în cauza S. și P. contra României și în cauza Hirst contra Marii Britanii), exercițiul unui drept poate fi interzis doar în măsura în care există o nedemnitate.

Instanța de fond nu a interzis dreptul de a alege în autoritățile publice prevăzut teza 1 a art. 64 lit.a C.pen. de la 1969 întrucât prin Hotărârea Hirst c. Marii Britanii pronunțată de Marea Cameră la 06.10.2005, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit faptul că deținuții, în general, continuă să se bucure de toate drepturile și libertățile fundamentale garantate de Convenție, cu excepția dreptului la libertate. Art. 3 al Protocolului 1 stabilește obligația statelor membre de a organiza la intervale rezonabile alegeri libere prin scrutin secret în condiții în care să asigure libertatea de exprimare a opiniei poporului cu privire la alegerea corpului legislativ, nu este un drept absolut, statele bucurându-se de o largă marjă de apreciere în organizarea sistemului electoral, astfel încât să înglobeze propria viziune asupra democrației. Corelativ obligației pozitive a statului, cetățenii statelor membre au dreptul de a-și exprima voința în cadrul alegerilor legislative și de a nu fi împiedicați în mod nejustificat să își exercite acest drept. Acestui drept îi pot fi aduse limitări, care nu trebuie, însă, să aducă atingere substanței dreptului ocrotit, astfel încât să priveze individul de exercitarea lui efectivă, trebuie să urmărească un scop legitim, iar mijloacele folosite nu trebuie să fie disproporționale (cauza Mathieu – Mohin).

În raport de această hotărâre, instanța de fond a apreicat că natura infracțiunii săvârșite de inculpat nu îl face nedemn de a-și exercita dreptul de a alege.

În ceea ce privește pedeapsa accesorie prevăzută la lit. c a art. 64 C.pen. de la 1969 referitoare la interzicerea dreptului de a ocupa o funcție sau de a exercita o profesie de natura celeia de care s-a folosit condamnatul pentru săvârșirea infracțiunii judecătoria a apreciat că nu este cazul să o interzică deoarece inculpatul nu s-a folosit de profesia sa în activitatea infracțională. Instanța de fond nu i-a interzis inculpatului și exercițiul drepturilor prev. de art. 64 lit. d și e C.pen. de la 1969 întrucât săvârșirea faptei nu relevă un comportament nedemn care să aducă prejudicii interesul superior al copilului și care să determine interzicerea drepturilor părintești și a celui de a fi tutore sau curator.

În ceea ce privește individualizarea judiciară a modalității de executare a pedepsei, reținând întrunirea cumulativă a condițiilor legale pentru aplicarea suspendării condiționate a executării pedepsei prevăzute de art. 81 C.pen. din 1969, și anume cuantumul pedepsei aplicate, lipsa antecedentelor penale ale inculpatului, precum și aprecierea instanței că scopul educativ al pedepsei respectiv, reintegrarea în societate, poate fi atins și fără executarea pedepsei în regim de detenție, instanța de fond, în baza art. 81 C.pen. din 1969 a suspendat executarea pedepsei pe o durată de 2 ani, la care a fost adăugată durata pedepsei ce i-a fost aplicată inculpatului prin prezenta hotărâre, termen stabilit în condițiile art. 82 alin. 1 C.pen. din 1969, acest termen fiind apreciat de instanță ca fiind de natură să asigure îndreptarea inculpatului.

Condiția prevăzută la art. 81 alin.1 lit. a) C.pen. din 1969 s-a apreciat de către judecătorie că este întrunită, în cauză fiind aplicată o pedeapsă de 4 luni închisoare.

În ceea ce privește condiția prevăzută la lit.b) alin.1 al art.81 C.pen. din 1969, și anume lipsa unei condamnări anterioare la pedeapsa închisorii mai mare de 6 luni, instanța de fond a reținut, conform fișei de cazier judiciar a inculpatului (f.276), că acesta nu are antecedente penale.

S-a reținut că aprecierea instanței că „scopul pedepsei poate fi atins chiar fără executarea acesteia” conform dispozițiilor prevăzute la lit.c) alin.1 al art.81 C.pen. din 1969 se întemeiază pe considerente privind împrejurările și modul de comitere a infracțiunii, precum și persoana inculpatului.

Instanța de fond a reținut, cu privire la persoana inculpatului, lipsa antecedentelor penale, conduita bună a inculpatului anterioară săvârșirii faptei, aspecte care au determinat instanța să rețină în favoarea acestuia o pedeapsă îndreptată sub minimul special.

În baza art. 71 alin. 5 C.pen. din 1969 judecătoria a dispus suspendarea executării pedepselor accesorii.

În temeiul art. 404 alin.2 C.p.p., instanța de fond i-a pus în vedere inculpatului dispozițiile art. 83 și 84 C.pen. din 1969, a căror nerespectare atrage revocarea suspendării executării pedepsei.

În ceea ce privește latura civilă instanța de fond a constatat că, în cauză, s-au constituit părți civile S. U. de Urgență M. Central C. D. București cu suma de 6072,36 lei, reprezentând cheltuielile rezultate în urma costurilor și investigațiilor medicale pentru numitul P. O. I., S. Județean de Urgență "Sfântul I. cel Nou" de la Suceava cu suma finală de 5890,54 lei, reprezentând cheltuielile rezultate în urma costurilor și investigațiilor medicale pentru numitul P. O. I., inculpatul G. D. D. s cu suma de 4000 lei daune materiale și_ lei daune morale și inculpatul P. O. I. s-a constituit parte civilă cu suma de 85.000 lei, reprezentând 35.000 lei daune materiale și 50.000 daune morale.

În ceea ce privește acoperirea prejudiciilor materiale și morale suferite de către părțile civile din prezenta cauză, s-a reținut că, potrivit art. 1357 C.civ. „Cel care cauzează altuia un prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârșită cu vinovăție, este obligat să îl repare. Autorul prejudiciului răspunde pentru cea mai ușoară culpă”.

În raport de dispoziția legală enunțată și având în vedere și infracțiunile care fac obiectul prezentei cauze, judecătoria a constatat că această obligație revine inculpaților P. O. I. și G. D. D., prin prisma vinovăției acestora în producerea leziunilor corporale reciproce suferite de către aceștia.

Instanța de fond a constatat că potrivit art. 1169 cod civil anterior, text care este aplicabil avându-se în vedere data săvârșirii infracțiunilor deduse prezentei judecăți, care prevede că ”Cel ce face o propunere înaintea judecății trebuie să o dovedească”, sarcina probei daunelor materiale și morale revine părților civile.

Referitor la obiectul probei, instanța de fond a reținut faptul că părțile civile au sarcina de a dovedi faptele și împrejurările care determină angajarea răspunderii delictuale a inculpaților, prin raportare la mijloacele de probă prevăzute de dispozițiile art. 97 alin. 1 Noul Cod de procedură penală și administrate pe latura penală a prezentei cauze suplimentate cu orice alt mijloc de probă care nu este interzis de lege pentru determinarea cuantumul prejudiciului suferit de către acestea, a cărui reparație o solicită pe latura civilă.

Suplimentar, în ceea ce privește daunele materiale solicitate de părțile civile, judecătoria a reținut dispozițiile art. 1349 alin. 1 și 2 C.civ. conform cărora: „Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune și să nu aducă atingere, prin acțiunile ori inacțiunile sale, drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane. Cel care, având discernământ, încalcă această îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral.”.

Rezultă astfel că, pentru a opera răspunderea civilă, este necesar să fie întrunite cumulativ următoarele condiții: să existe o faptă ilicită, adică o acțiune sau inacțiune prin care se aduce atingere drepturilor subiective sau intereselor legitime ale persoanei vătămate; un prejudiciu, acele consecințe dăunătoare de natură patrimonială sau nepatrimonială, efecte ale încălcării drepturilor subiective sau intereselor legitime ale unei persoane; legătura de cauzalitate dintre fapta ilicită și prejudiciu; vinovăția autorului faptei ilicite.

În speță, judecătoria a apreciat că sunt întrunite elementele răspunderii civile delictuale în persoana inculpaților, așa cum rezultă din situația de fapt reținută de către instanță prin prezenta hotărâre, în măsura în care materialul probator administrat în cauză a dovedit existența faptelor ilicite a acestora și a vinovăției lor.

Totodată, analizând probatoriul administrat prin raportare la soluția pe latură penală a cauzei și la criteriile și elementele care au stat la baza acesteia, instanța de fond a constatat că părțile civile au suferit prejudicii materiale și/sau morale prin fapta inculpaților de a-și aplica reciproc lovituri, cu intenție, în urma cărora fiecare dintre aceștia au suferit leziune care au necesitat, pentru vindecare, un număr de 180-200 de zile de îngrijiri medicale, pentru inculpatul P. O. I., și respectiv 35-40 zile de îngrijiri medicale pentru inculpatul G. D. D..

Reținând că legătura de cauzalitate dintre faptele ilicite și prejudiciu este dovedită de întreg ansamblul probator administrat în cauză, la stabilirea cuantumului despăgubirilor, instanța de fond a avut în vedere doar prejudiciile materiale și morale care au o legătură cauzală directă cu fapta ilicită.

Astfel, relativ la întinderea prejudiciilor reclamate de părțile civile, instanța de fond a reținut următoarele:

În ceea ce privește cererea formulată de instituția medicală S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București, instanța de fond a avut în vedere și prevederile art. 313 alin. 1 din Legea nr. 95/2006 persoanele care prin faptele lor aduc daune sănătății altei persoane răspund potrivit legii și au obligația să repare prejudiciul cauzat furnizorului de servicii medicale reprezentând cheltuielile efective ocazionate de asistența medicală acordată.

Astfel, judecătoria a reținut faptul că inculpatul G. D. D. a fost cel care i-a produs persoanei vătămate P. O. I. leziunile corporale constând în excoriații faciale, hematom parpebral ochi drept, fractură incisiv central inferior stâng, fractură epitrohlee dreaptă, fractură cominutivă cu înfundare platou tibial și fractură epifiză proximală peronieră stângă, așa cum rezultă din raportul de primă expertiză medico-legală nr. 2883/23.04.2013 privind pe P. O. I. întocmit de Institutul de Medicină Legală Iași (f. 195-202 d.u.p.). Mai mult, din înscrisul depus la fila 30, reiese faptul că acesta din urmă a fost internat și a primit îngrijiri medicale în cadrul instituția medicale S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București pe parcursul a 17 zile, fapt care a condus la cheltuieli însumând 6072,36 lei.

La stabilirea cuantumului daunelor materiale datorate către partea civilă S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București, judecătoria a avut în vedere și gradul de culpă de 50% reținut în sarcina persoanei vătămate la producerea leziunilor sale și pentru a căror vindecare a beneficiat de îngrijirile medicale ale părții civile. În consecință, suma în cuantum de 6072,36 lei solicitată de către partea civilă a fost diminuată cu procentul menționat anterior, deoarece restul cheltuielilor ocazionate de îngrijirea persoanei vătămate P. O. I. au fost ocazionate de persoana acestuia.

În raport de toate aceste considerente, judecătoria, în temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București, l-a obligat pe inculpatul G. D. D. să plătească părții civile S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București suma de 3.036,18 lei reprezentând costul asistenței medicale acordate părții civile P. O. I. și a respins celelalte pretenții civile ale părții civile S. U. de Urgență M. Central „Dr. C. D.” București ca neîntemeiate.

În ceea ce privește cererea formulată de instituția medicală S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava, judecătoria a avut în vedere aceeași prevedere legală menționată anterior, respectiv faptul că inculpatul G. D. D. a fost cel care i-a produs persoanei vătămate P. O. I. leziunile corporale arătate mai sus. În plus față de cele reținute anterior, judecătoria a constatat că din înscrisul depus la fila 45 de către partea civilă, coroborat cu actele medicale privind pe P. O. I. (f. 159-173, 177-180, 183-186, 253-255 d.u.p.) reiese faptul că acesta din urmă a fost internat și a primit îngrijiri medicale în cadrul instituția medicale S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava în trei etape, pe parcursul doi ani de zile: 08.04._12, 14.05.2013-2.05.2013 și 03.02._14.

La stabilirea cuantumului daunelor materiale datorate către partea civilă S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava, instanța de fond a avut în vedere și gradul de culpă de 50% reținut în sarcina persoanei vătămate la producerea leziunilor sale și pentru a căror vindecare a beneficiat de îngrijirile medicale ale părții civile. În consecință, suma în cuantum de 5890,54 lei solicitată de către partea civilă a fost diminuată cu procentul menționat anterior, deoarece restul cheltuielilor ocazionate de îngrijirea persoanei vătămate P. O. I. au fost ocazionate de persoana acestuia.

În raport de toate aceste considerente, instanța de fond, în temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ, a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava, l-a obligat pe inculpatul G. D. D. să plătească părții civile S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava suma de 2945,27 lei reprezentând costul asistenței medicale acordate părții civile P. O. I. și a respins celelalte pretenții civile ale părții civile S. Județean de Urgență „Sfântul I. cel Nou” Suceava ca neîntemeiate.

În ceea ce privește instituția medicală S. M. Clinic de Urgență “Dr. I. Czihac” Iași, reținând că aceasta a fost legal citată pentru mai multe termene de judecată fără ca aceasta să răspundă în consecință sau să se prezinte la judecată prin reprezentant, judecătoria a luat act de faptul că S. M. Clinic de Urgență “Dr. I. Czihac” Iași nu s-a constituit parte civilă în prezenta cauză.

În ceea ce privește pretențiile civile formulate de către persoana vătămată P. O. I., judecătoria a reținut că acesta a solicitat daune materiale în cuantumul precizat prin înscrisul de la fila 92 de 35.000 lei, reprezentând cheltuieli pricinuite de tratament, medicamentație, deplasare, recuperare, plăți făcute unor persoane private care i-au acordat îngrijiri pe perioada recuperării, precum și daune morale în cuantum de 50.000 lei, solicitând constatarea faptului că suferă de tulburare de stres posttraumatic, indicând în acest sens raportul de evaluare psihologică de la fila 253.

Pentru a dovedi prejudiciul material cauzat, partea civilă a depus la dosar înscrisuri doveditoare de natură a justifica cheltuielile efectuate pentru recuperarea sa medicală (f. 119-178, 248) care se completează cu declarațiile martorilor V. D. (f. 258-259) și S. P. (f. 260-261).

Astfel, referitor la cheltuielile efectuate de partea civilă pentru tratamentul medical și cele vizând recuperarea medicală după externare, ca urmare a vătămării corporale suferite în urma loviturilor primite în data de 07.04.2012, judecătoria a constatat că la dosarul cauzei au fost depuse copii de pe bonuri fiscale, reprezentând costul unor medicamente și diverse chitanțe, adeverință din care reies veniturile încasate de către partea civilă pe perioada 10.03._14, respectiv anumite contracte civile de vânzare-cumpărare și împrumut încheiate de către partea civilă. Instanța reține faptul că internarea medicală, urmată de recuperarea ulterioară, presupune întotdeauna cheltuieli suplimentare pentru victime, fiind necesar ca aceste persoane să-și procure diverse medicamente, articole vestimentare, alimente suplimentare, vitamine, analize medicale, transport, sau să le fie acordate îngrijiri la domiciliu.

Or, ținând cont de faptul că partea civilă P. O. I. a suferit leziuni pentru a căror vindecare au fost necesare un număr 180-200 zile de îngrijiri medicale și analizând fiecare solicitare în parte, prin raportare la probatoriul administrat, instanța de fond a constatat că aceasta a suferit prejudicii materiale, însă cuantumul acestora nu se ridică la nivelul solicitat.

Astfel, s-a reținut că cheltuielile finale cu medicamente, materiale sanitare, lucrare dentară și dispozitive ortopedice individualizate în borderoul atașat la filele 119-122 au fost dovedite prin chitanțele și bonurile fiscale depuse la filele 125-160 și 248, care totalizează suma de 8611,39 lei.

Instanța de fond nu a reținut, însă, și medicamentele menționate în bonul fiscal eliberat de Pharmaplus în cuantum de 51,05 lei pe care, având în vedere afecțiunea menită să o trateze (respectiv răceala) și data achiziționării (la aproximativ 1 an de la producerea vătămărilor suferite), fiind apreciate că nu au legătură directă cu prejudiciul material al acestei părți civile rezultat din loviturile primite. Mai mult, instanța de fond nu a avut în vedere nici bonul fiscal nr. 34 eliberat de către farmacia A., în valoare de 18,50 lei, atâta timp cât data eliberării acestuia este anterioară datei în care partea civilă a suferit leziunile fizice. În același sens, instanța nu a reținut nici bonurile fiscale nr._ și 0020 de la fila 149, în valoare totală de 26.50 lei, deoarece acestea vizează costurile unor copieri de tip xerox, fără legătură cu recuperarea medicală sau îngrijirea părții civile în urma leziunilor suferite. Nici bonul fiscal nr. 78 de la fila 150, eliberat de către Comaliment în valoare de 1,50 lei nu poate fi avut în vedere la stabilirea cuantumului daunelor materiale atâta timp cât acesta vizează un articol de îngrijire de uz general, de care partea civilă se folosește fără a avea natura unui bun utilizat pentru recuperare sau îngrijire.

În ceea ce privește contractele de vânzare-cumpărare și împrumut depuse de către partea civilă la filele 161-169, instanța de fond a reținut faptul că acestea nu sunt de natură a justifica suplimentarea cuantumului prejudiciului suferit ca urmare a recuperării sale. Aceste sume, obținute ca urmare a încheierii contractelor civile anterior menționate, au fost deja avute în vedere de către instanță prin luarea în considerare a valorilor înscrise pe bonurile fiscale și chitanțele menționate anterior. Astfel, cel prejudiciat prin fapta ilicită a altuia este în drept să obțină cuantumul prejudiciului suferit, fără, însă, a se produce o îmbogățire a sa ca urmare a despăgubirii ce urmează să o primească.

În ceea ce privește susținerea părții civile P. O. I., potrivit căreia pe perioada recuperării primare a fost ajutată de anumite persoane, instanța de fond a avut în vedere declarația martorei V. D. (filele 258-259) conform căreia pe o perioadă de 3-4 luni ulterioară externării, mergând la domiciliul părții civile, a îngrijit-o în decursul săptămânii când părinții acesteia nu erau acasă. Martora susține că pentru aceste servicii a fost plătită cu câte 50 de lei/zi, arătând că partea civilă era în imposibilitate de a se îngriji singură iar aceasta era singura persoană care se ocupa pe timpul săptămânii de P. O. I.. În raport de cele reținute în biletul de ieșire din spital de la fila 166 verso d.u.p. în care se menționează că partea civilă trebuie să mențină imobilizarea membrului inferior stâng și superior drept până la 30 de zile de la operația din data de 11.04.2012 (data externării figurând ca fiind 20.04.2012), deci încă 21 de zile de la externare, și de cele relatate de către celălalt martor audiat pe latură civilă, S. P. (filele 260-261), care susține că în timpul vizitelor sale din timpul săptămânii a văzut o persoană de sex feminin care se ocupa de menajul casei, la domiciliu fiind și părinții victimei care se îngrijeau personal de partea civilă, instanța de fond a înlăturat aceste ultime afirmații ale martorei V. D. ca nefiind în concordanță cu adevărul, respectiv a reținut că suma de 20 de lei/zi lucrătoare pentru 3 luni jumătate de ajutor suplimentar (75 de zile, însumând 1500 de lei în total) oferit pe perioada recuperării părții civile, este rezonabil a fi acordată pentru suportarea contravalorii întreținerii de care a beneficiat.

Pentru stabilirea cuantumului total al daunelor materiale au fost acordate acordate părții civile P. O. I., instanța de fond a avut în vedere și declarația martorului S. P. (filele 260-261) care susține că a venit la domiciliul părții civile în fiecare zi din cursul săptămânii, cu excepția zilelor de sâmbătă și duminică, timp de aproximativ șase luni, pentru ședințe de kinetoterapie. Martorul declară că nu a primit o remunerație pentru serviciile sale, deoarece era prieten cu partea civilă, ci i s-au acordat câte 50 de lei de fiecare dată, pentru contravaloarea drumului până la domiciliul lui P. O. I.. Față de susținerile martorului și având în vedere și leziunile suferite de către partea civilă, instanța de fond a reținut că suma de 6900 lei totalizează plata contravalorii deplasărilor efectuate de către kinetoterapeut la domiciliul lui P. O. I.. Astfel, au fost avute în vedere de către instanță un număr de 23 de ședințe lunare timp de 6 luni, cu luarea în considerare a sumei de 50 de lei/ședință indicată de către martor.

La stabilirea cuantumului daunelor materiale solicitate, instanța de fond nu a avut în vedere suma de 5053 de lei indicată cu titlu de diferență între venitului net obținut de către partea civilă înainte de altercația din data de 07.04.2012 și sumele primite după această dată în baza contractului său de muncă, atâta timp cât sumele primite și evidențiate în adeverința de venit de la fila 123 variază în raport de intervențiile bugetare care au atras diminuarea veniturilor la nivelul 2012.

S-a reținut că, în total, sub aspectul daunelor materiale, partea civilă P. O. I. totalizează suma de 17.011,39 lei. Cu toate acestea, la stabilirea sumei la a fost obligat inculpatul G. D. D. cu titlu de daune materiale față de partea civilă P. O. I., instanța de fond a avut în vedere și partea de culpă în cuantum de 50% reținută în sarcina acestuia din urmă, ca urmare a provocării constatate anterior.

În consecință, în total, sub aspectul daunelor materiale, instanța de fond i-a acordat părții civile P. O. I. suma de 8.505,639 lei, astfel cum a fost diminuată ca urmare a reținerii gradului de culpă a victimei, reprezentând despăgubiri cu acest titlu.

Totodată, partea civilă P. O. I. a solicitat daune morale în cuantum de 50.000 lei, reprezentând despăgubiri de natură să compenseze suferința fizică și psihică, restricționarea libertății de mișcare, imposibilitatea desfășurării unei vieți normale de familie și de a munci în perioada de spitalizare și recuperare.

În acest sens, instanța de fond a reținut că prejudiciul moral suferit de partea civilă P. O. I. este evident, fiind de notorietate faptul că leziunile de natura celor suferite de către aceasta, respectiv mai multe fracturi importante, pricinuiesc durere puternică, timp îndelungat de recuperare și imposibilitate de desfășurare a unei vieți normale pe perioada vindecării.

Deși nu există criterii absolute pentru cuantificarea prejudiciului moral suferit de partea civilă, instanța a reținut că prin daune morale se înțelege prejudiciul care rezultă dintr-o atingere adusă intereselor personale și care se manifestă prin suferințele fizice sau morale resimțite de victimă. Aprecierea prejudiciului moral înseamnă cuantificarea tuturor consecințelor negative ale faptei ilicite și a implicațiilor acesteia pe toate planurile vieții sociale ale persoanei vătămate. Prejudiciul moral trebuie apreciat in concreto în funcție de circumstanțele și împrejurările cazului supus judecății, având în vedere, atât criterii patrimoniale, cât și nepatrimoniale, precum importanța prejudiciului, tulburările și neajunsurile suferite de persoana vătămată, precum și consecințele prejudiciului pe plan social, profesional și familial.

Prin raportare la aceste criterii, indemnizația trebuie să fie justă, rațională și echitabilă, astfel încât să se asigure efectiv o compensație suficientă, dar nu exagerată a prejudiciului moral suferit. În lipsa unor criterii legale de determinare a cuantumului daunelor morale, întinderea acestora trebuie stabilită în raport cu gravitatea prejudiciului real și efectiv produs, acesta fiind un criteriu obiectiv în aprecierea întinderii daunelor morale.

În materia daunelor morale, având în vedere imposibilitatea obiectivă de cuantificare exactă a prejudiciului suferit, spre deosebire de materia daunelor materiale, principiul reparării integrale a prejudiciului nu poate avea decât un caracter aproximativ. Pentru stabilirea sumei de bani ce a fost acordată, ceea ce trebuie evaluat, în realitate, este despăgubirea care vine să compenseze prejudiciul, iar nu prejudiciul ca atare. S-a reținut, însă, că despăgubirile civile, pe care instanța le-a acordat părții civile, nu reprezintă o modalitate de repunere în situația anterioară săvârșirii faptelor, ci o modalitate prin care se urmărește a se compensa echitabil valoarea de care a fost lipsită, în raport de modalitatea în care faptele ilicite au afectat viața persoanei și normala desfășurare a relațiilor sociale ale acesteia.

Important de precizat s-a apreciat a fi și faptul că despăgubirile bănești au rolul de a compensa prejudiciul moral, suferința resimțită de partea civilă, fără însă, a tinde să se transforme într-un mijloc de îmbogățire și să deturneze această instituție de la finalitatea sa.

Având în vedere toate aceste precizări, în ceea ce privește cuantumul despăgubirilor morale solicitate de partea civilă, respectiv de 50.000 lei, în calitate de persoană vătămată a infracțiunii de vătămare corporală din data de 07.04.2012, judecătoria a apreciat că această sumă este în dezacord cu menirea acordării daunelor morale.

Or, având în vedere faptul că daunele morale acordate urmăresc să asigure părții civile o alinare în condiții de viață mai confortabile și raportându-se la împrejurările concrete ale speței, așa cum acestea au rezultat din întreg probatoriul administrat în cauză, în ceea ce o privește pe partea civilă P. O. I., instanța de fond a apreciat că suma de 40.000 lei este rezonabilă pentru compensarea prejudiciului moral cauzat de suferința fizică și morală, încercată în urma leziunilor pricinuite acesteia, durere care nu poate fi negată și față de numărul mare de îngrijiri medicale, respectiv de faptul că acesta a fost nevoit să participe la nunta sa ajutat de cârje.

Cu toate acestea, la stabilirea sumei la care a fost obligat inculpatul G. D. D. față de partea civilă P. O. I. cu titlu de daune morale, instanța de fond a avut în vedere și partea de culpă în cuantum de 50% reținută în sarcina acestuia din urmă, ca urmare a provocării constatate anterior, și a redus suma datorată de către inculpatul G. D. D. către această parte civilă cu acest procent.

În consecință, în total, sub aspectul daunelor morale, instanța de fond i-a acordat părții civile P. O. I. suma de 20.000 lei reprezentând despăgubiri cu acest titlu.

În ceea ce privește pretențiile civile formulate de către partea civilă G. D. D., instanța de fond a reținut că acesta a solicitat daune materiale în cuantumul precizat prin înscrisul de la fila 94 de 4.000 lei, reprezentând cheltuieli pricinuite de imposibilitatea pe perioada recuperării de a-și desfășura activitatea curentă cu tractorul în gospodărie și în .>daune morale în cuantum de 20.000 lei, solicitând constatarea faptului că i-au fost pricinuite suferințe psihice ca urmare a atingerii demnității sale.

Pentru a dovedi prejudiciul material cauzat, partea civilă a cerut audierea a doi martori, respectiv Varteniuc Ș. (filele 262-263) și G. G. (fila 264).

Având în vedere susținerile martorilor audiați, potrivit cărora partea civilă deține un tractor în gospodărie cu care desfășoară diferite activități agricole în localitatea de domiciliu pentru care este remunerat, instanța de fond a considerat că suma de 3.000 lei este rezonabilă pentru compensarea veniturilor pe care partea civilă nu le-a putut obține în perioada celor 40 de zile de îngrijiri medicale prevăzute pentru recuperarea fracturii suferite.

La stabilirea acestui cuantum, instanța de fond a reținut faptul că în decursul lunii aprilie, când partea civilă a fost în imposibilitate de a-și desfășura activitatea curentă, se intervenea asupra culturilor agricole prin operațiuni descrise de către cei doi martori. În plus, deși a avut în vedere documentul din care reiese faptul că partea civilă G. D. D. nu deține niciun tractor înscris în evidențele Primăriei (f. 286), instanța de fond a considerat că pentru a dovedi obținerea de venituri din muncă, chiar fără un contract în acest sens, partea civilă nu trebuie să justifice și proprietatea unui astfel de utilaj agricol. S-a reținut că desfășurarea acestei activități de către G. D. D. a fost dovedită prin depozițiile celor doi martori, în timp ce înscrisul de la fila 268 vizează o simplă problemă a inexistenței unui drept de proprietate.

În ceea ce privește daunele morale solicitate de către partea civilă G. D. D., nereluând elementele cu titlu general reținute anterior la analiza despăgubirilor morale pentru partea civilă P. O. I., instanța de fond a reținut că suma solicitată, în cuantum de_ de lei excede scopului acestei instituții și are caracter nerezonabil în raport de faptele săvârșite de către cel ce urmează a fi obligat la despăgubiri.

Astfel, instanța a reținut faptul că partea civilă G. D. D. nu a suferit leziuni foarte grave, . de la degetul mare al piciorului drept nefiind de natură a diminua sever gradul de desfășurare a vieții sale cotidiene, pentru a justifica o astfel de sumă. În raport de acest aspect, instanța de fond a considerat că suma de 4000 de lei are caracter rezonabil și este de natură a acoperi durerea fizică și psihică suferită de către partea civilă G. D. D. în urma faptelor penale săvârșite de către inculpatul P. O. I..

La stabilirea acestui cuantum, instanța a avut în vedere și faptul că partea civilă G. D. D. a fost ținta unor multitudini de injurii proferate de către P. O. I., expresii și cuvinte insultătoare de natură a aduce atingere demnității părții civile, mai ales că acestea au fost exprimate într-un cadru public, în magazinul familiei G., de față cu consătenii și cunoscuții acesteia.

Față de cele expuse anterior, instanța de fond, în temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă P. O. I. și, în consecință, l-a obligat pe inculpatul G. D. D. să plătească părții civile P. O. I. suma de 28.505,695 lei reprezentând 8.505,639 lei daune materiale și 20.000 lei daune morale și a respins celelalte pretenții civile ale părții civile P. O. I. ca neîntemeiate.

În temeiul art. 19 C.p.p., art. 25 C.p.p., art. 397 alin. 1 C.p.p. și art. 1357 C.civ., s-a admis în parte acțiunea civilă formulată de partea civilă G. D. D. și, în consecință, a fost obligat inculpatul P. O. I. să plătească părții civile G. D. D. suma de 7.000 lei reprezentând 3.000 lei daune materiale și 4.000 lei daune morale și au fost respinse celelalte pretenții civile ale părții civile G. D. D. ca neîntemeiate.

În ceea ce privește restituirea cheltuielilor judiciare solicitate de către părțile civile P. O. I. și G. D. D., instanța de fond a avut în vedere prevederile art. 276 alin. 2 C.p.p. potrivit cărora când acțiunea civilă este admisă numai în parte, instanța îl poate obliga pe inculpat la plata totală sau parțială a cheltuielilor judiciare.

În plus, instanța de fond a constatat că, sub acest aspect, în dovedire, a fost depus de către partea civilă P. O. I. bonul fiscal nr. 0001 din data de 10.06.2014, în cuantum de 1000 lei, și de către partea civilă G. D. D. chitanța nr. 41 din data de 23.06.2014, în cuantum de 2000 lei, ambele înscrisuri vizând onorarii avocațiale.

În ceea ce privește cuantumul onorariului înscris în chitanța nr. 41 din data de 23.06.2014, instanța de fond a considerat că acesta este nerezonabil, mai ales că inculpatul G. D. D., pentru a cărui apărare s-a solicitat, și-a recunoscut fapta. Mai mult, deși prevederile art. 276 alin. 2 C.p.p conferă dreptul părții civile la restituirea cheltuielilor judiciare prilejuite de proces, aceeași dispoziție legală instituie posibilitatea acordării în parte a acestora atunci când acțiunea civilă a fost admisă doar în parte, ca în cazul de față.

Față de aceste aspecte, instanța de fond, în temeiul art. 276 alin. 2 C.p.p. a redus onorariul avocatului părții civile G. D. D. de la suma de 2000 lei, potrivit chitanței nr. 41 din data de 23.06.2014, la 1000 lei. Mai mult, judecătoria a constatat că inculpatul P. O. I., obligat anterior, parțial, la repararea prejudiciului moral și material suferit de către partea civilă G. D. D. este obligat la restituirea și a acestei din urmă sume, cu titlu de cheltuieli judiciare ocazionate de prezentul proces.

În ceea ce privește cererea de restituire a cheltuielilor judiciare formulată de către partea civilă P. O. I., instanța de fond a constatat că acestea cad în sarcina inculpatului G. D. D., acesta fiind obligat anterior, parțial, la repararea prejudiciului moral și material suferit de către partea civilă P. O. I..

Constatând faptul că ambii inculpați își datorează reciproc restituirea cheltuielilor judiciare ocazionate de prezentul proces, instanța de fond a făcut aplicarea prevederilor art. 1.616 Cod civil, potrivit cărora datoriile reciproce se sting prin compensație până la concurența celei mai mici dintre ele, și a dispus compensarea în totalitate a cheltuielilor judiciare reprezentând onorariu avocat avansate de către părțile civile P. O. I. și G. D. D..

Față de aspectele expuse anterior, instanța de fond, în temeiul art. 276 alin. 2 C.p.p., a redus onorariul avocatului părții civile G. D. D. de la suma de 2000 lei, potrivit chitanței nr. 41 din data de 23.06.2014, la 1000 lei.

Totodată, instanța de fond a compensat cheltuielile judiciare reprezentând onorariu avocat avansate de către părțile civile P. O. I. și G. D. D..

Constatând îndeplinite prevederile art. 274 alin. 1 teza a II-a rap. la art. 272 alin. 2 C.p.p., instanța de fond l-a obligat pe inculpatul P. O. I. la plata către stat a sumei de 1.500 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta, din care suma de 300 de lei din cursul urmăririi penale.

De asemenea, în baza acelorași dispoziții legale, instanța de fond l-a obligat pe inculpatul G. D. D. la plata către stat a sumei de 600 lei cu titlu de cheltuieli judiciare avansate de acesta, din care suma de 300 de lei din cursul urmăririi penale, așa cum apare menționat în Rechizitoriul nr. 12/P/2014 din data de 29.01.2014 al Parchetului de pe lângă Judecătoria Suceava.

Împotriva sentinței penale nr. 77/20.02.2015 a Judecătoriei Suceava au declarat apel P. de pe lângă această instanță, inculpații G. D. D. și P. O. I. care au criticat-o ca nelegală și netemeinică, pentru motivele prezentate pe larg inclusiv în încheierea de ședință din 08.01.2016, care face parte integrantă din prezenta hotărâre.

Examinând apelurile, se constată că sunt în parte întemeiate pentru motivele ce vor urma.

În apelul său, procurorul a invocat necompetența Judecătoriei Suceava de a efectua cercetarea judecătorească în cauza de față, având în vedere că inculpatul P. O. I. este cadru militar activ, încadrat în gradul de plutonier în cadrul Inspectoratului de Jandarmi Județean Suceava.

S-a susținut că, potrivit dispozițiilor art. 35 alin. 2 și 3 Vechiul Cod de procedură penală, în vigoare la data trimiterii dosarului în instanță, respectiv la 31.01.2014, și potrivit dispozițiilor art. 44 alin. 1, 2 și 5 din Noul Cod de procedură penală, în vigoare la data judecării cauzei, în situația în care, în raport de făptuitori diferiți, competența aparține atât unei instanțe militare, cât și uneia civile, cauza se va judeca de instanța civilă.

Totodată, dacă instanța militară este superioară în grad, competența aparține instanței civile echivalente în grad instanței militare.

În situația de față, apreciază că Tribunalul Suceava era instanța competentă din punct de vedere material să judece prezentul dosar.

Inculpatul – persoană vătămată G. D.-D., prin apărătorul său ales, cu privire la acest aspect a susținut că Judecătoria Suceava era competentă să soluționeze cauza, întrucât inculpatul P. O. I. se afla în afara atribuțiilor de serviciu, iar P. de pe lângă Judecătoria Suceava nu putea sesiza o instanță superioară în grad.

Inculpatul – persoană vătămată P. O. I. a susținut, prin apărător, că Tribunalul M. Iași era competent să soluționeze dosarul, potrivit art. 6 alin. 1 și 2 din Legea nr. 255 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010, atât timp cât în prezenta cauză s-a început cercetarea judecătorească ulterior intrării în vigoare a noilor dispoziții procesual penale.

Curtea reține că potrivit art. 47 alin. 1 Cod procedură penală, excepția necompetenței instanței poate fi invocată oricând, până la rămânerea definitivă a hotărârii și, după cum rezultă din prevederile art. 281 alin. 1 Cod procedură penală, este motiv de nulitate absolută.

Instanța de fond a fost sesizată cu această cauză la data de 31.01.2014.

Inculpatul P. O. I. este cadru militar activ cu gradul de plutonier în cadrul Inspectoratului Județean de Jandarmi Suceava, iar potrivit dispozițiilor art. 37 alin.1 Cod procedură penală raportat la art. 41 Cod procedură penală, instanța competentă, după calitatea persoanei, să judece infracțiunile pentru care acesta a fost trimis în judecată este Tribunalul M. Iași.

Dar în speța de față a fost trimisă în judecată și o persoană civilă și, ca atare, se pune problema competenței unei instanțe civile și a uneia militare, astfel încât cauza trebuie judecată de o instanță civilă.

Totodată, dacă instanța militară este superioară în grad, competența revine instanței civile echivalente în grad instanței militare.

O dată cu . Noului Cod penal și a Noului Cod de procedură penală, a intervenit o restructurare a sistemului de justiție militară și a competențelor acestuia.

Astfel, Tribunalele Militare București, Cluj, Iași și Timișoara devin echivalente în grad tribunalelor iar instanțele militare echivalente în grad judecătoriilor sunt desființate.

În acest sens, se constată că articolele 37 și 39 Cod procedură penală reglementează ca instanțe militare doar TRIBUNALUL M. și CURTEA DE APEL MILITARĂ, fiind desființată una dintre cele 3 instanțe militare prevăzute în Codul de procedură penală din 1969.

Potrivit art. 37 Cod procedură penală, Tribunalul M. judecă în primă instanță toate infracțiunile comise de militari până la gradul de colonel, inclusiv, cu excepția celor date prin lege în competența altor instanțe.

După cum se observă, legiuitorul a renunțat la condiția ca infracțiunile să fie comise în legătură cu serviciul, cum era stipulat în Codul de procedură penală din 1969, ceea ce înseamnă că Tribunalul M. judecă orice fel de infracțiuni care sunt date în competența sa, chiar dacă nu sunt în legătură cu serviciul.

Potrivit art. 6 alin. 1, 2 din Legea nr. 255/19.07.2013 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură penală, în cauzele aflate în curs de judecată la prima instanță, la data intrării în vigoare a legii noi în care nu s-a început cercetarea judecătorească, se soluționează de către instanța competentă conform legii noi.

Cum la momentul în care a intrat în vigoare Noul Cod de procedură penală nu era începută cercetarea judecătorească, în cauză sunt incidente dispozițiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 255/19.07.2013 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 135/2010 privind Codul de procedură penală și pentru modificarea și completarea unor acte normative care cuprind dispoziții procesual penale.

În aceste împrejurări, se constată că Judecătoria Suceava nu era competentă să judece prezenta cauză, ci competența revenea Tribunalului Suceava, potrivit art. 37 raportat la art. 44 alin. 1, 4 și 5 Cod procedură penală, art. 6 alin. 1, 2 raportat la art. 20 din Legea nr. 255/19.07.2013 de punere în aplicare a Noului Cod de procedură penală (instanța civilă egală în grad TRIBUNALULUI M., din moment ce instanța militară corespunzătoare judecătoriei civile a fost desființată).

În plus, în cauza Mazni c. României, C.E.D.O. a constatat încălcarea exigențelor art. 6 paragraf 1 din Convenție Europeană, întrucât competența instanțelor militare de a judeca civili presupune existența unor motive imperioase care să justifice o asemenea situație, ce trebuie demonstrată în concret, pentru fiecare caz și trebuie să se sprijine pe o bază legală clară și imprevizibilă, condiții care nu sunt întrunite astfel încât să justifice competența instanței militare.

Ca atare, motivat de cele anterior menționate susținerile inculpaților – persoane vătămate că în cauză ar fi competent Tribunalul M. Iași sau Judecătoria Suceava sunt neîntemeiate.

Așa fiind, în baza art. 421 pct. 2 lit. b Cod procedură penală, vor fi admise apelurile procurorului și ale celor doi inculpați – persoane vătămate împotriva sentinței penale nr. 77 din 20.02.2015 a Judecătoriei Suceava pronunțată în dosarul nr._, desființată în totalitate sentința atacată, urmând a fi trimisă cauza spre rejudecare în primă instanță competentă, respectiv la Tribunalul Suceava – Secția penală.

Cu ocazia rejudecării, se vor avea în vedere și celelalte motive invocate de apelanți.

Văzând și dispozițiile art. 275 alin. 3 Cod procedură penală,

PENTRU ACESTE MOTIVE,

ÎN NUMELE LEGII,

DECIDE:

Admite apelurile declarate de P. de pe lângă Judecătoria Suceava și de inculpații G. D. D. și P. O. I., împotriva sentinței penale nr. 77/20.02.2015, pronunțată de Judecătoria Suceava în dosarul nr._ .

Desființează în totalitate sentința penală apelată și trimite cauza spre rejudecare în primă instanță la instanța competentă, respectiv la Tribunalul Suceava - Secția penală.

Cheltuielile judiciare din ambele instanțe, avansate de către stat, rămân în sarcina acestuia. Definitivă.

Pronunțată în ședință publică azi, 05.02.2016.

Președinte, Judecător, Grefier,

Red: G.I.A.

Dact: D.S.

Jud. fond: L. I.G.

Nr. ex. 8/12.02.2016

← Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP....		Conducere sub influenţa băuturilor alcoolice. Art.336 NCP.... →

Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 119/2016. Curtea de Apel SUCEAVA

Vezi și alte spețe de la aceeași instanță

Comentarii despre Vătămarea corporală. Art. 181 C.p.. Decizia nr. 119/2016. Curtea de Apel SUCEAVA