ICCJ. Decizia nr. 2669/2004. Penal. Art.174, 176 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 2669/2004
Dosar nr. 1683/2004
Şedinţa publică din 18 mai 2004
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Tribunalul Bacău, prin sentinţa penală nr. 491 din 18 decembrie 2003 a condamnat pe inculpaţii:
- A.G., la 18 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi respectiv 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunilor prevăzute de art. 174 şi art. 176 lit. d) C. pen. şi art. 211 alin. (21) lit. a), cu aplicarea art. 37 lit. a) din acelaşi cod.
A revocat liberarea condiţionată pentru restul de pedeapsă de 475 zile din pedeapsa de 3 ani şi 6 luni închisoare aplicată prin sentinţa penală nr. 257/2000 a Judecătoriei Bacău, a contopit acest rest cu fiecare din cele două pedepse şi apoi a contopit pedepsele rezultante, în fond urmând ca inculpatul A.G., să execute 18 ani închisoare şi 6 luni interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
- D.N.V., la 18 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen. şi respectiv la 9 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii prevăzute de art. 174 şi art. 176 lit. d) şi art. 211alin. (2) lit. a) şi c), ambele cu aplicarea art. 37 lit. b) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 41 NCP)
A contopit cele două pedepse şi a dispus ca inculpatul să execute pedeapsa de 18 ani închisoare şi 6 ani interzicerea drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen.
A fost menţinută starea de arest şi s-a dedus arestul preventiv executat de la 26 octombrie 2002 la zi.
S-a luat act că partea vătămată F.E. nu s-a constituit parte civilă.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut următoarele:
Inculpatul D.N.V. împreună cu familia au locuit cu chirie începând de la 18 octombrie 2002 în imobilul victimei F.R., din comuna Hemeiuşi, judeţul Bacău.
La data de 24 octombrie 2002, pe fondul consumului de alcool, între gazdă şi familia inculpatului s-a declanşat un conflict verbal, victima suspectându-i că-i sustrag lemnele de foc, situaţie în care victima şi fiul acesteia F.E. i-au cerut inculpatului să părăsească locuinţa.
La refuzul inculpatului de a părăsi imobilul, F.E. a cerut ajutorul inculpatului A.G. care după discuţii cu inculpatul D.N.V., considerând justificat refuzul acestuia de a pleca din imobil a intrat în conflict cu familia F.
După ce inculpaţii au consumat alcool, motivând că pentru a părăsi locuinţa, trebuie să ia în contul datoriei pe care F.R. o are la el, televizorul acesteia, au ajuns la lovirea victimei care a decedat.
Potrivit raportului medico-legal de necropsie a rezultat că moartea victimei a fost violentă, consecinţa unui traumatism cranio-cerebral închis.
Împotriva sentinţei au declarat apel inculpaţii.
Prin Decizia nr. 91 din 9 martie 2001, secţia penală a Curţii de Apel Bacău, a respins, ca nefondată, cererea de repunere în termenul de apel, formulată de inculpaţi şi în baza art. 379 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., a respins ca tardiv cele două apeluri.
A motivat că, potrivit dispozitivului sentinţei rezultă că inculpaţii au fost prezenţi la pronunţarea sentinţei (situaţie pe care nu o contestă şi cum pronunţarea s-a făcut în 18 decembrie 2003, ultima zi în care puteau declara apel era 5 ianuarie 2004, având în vedere că în perioada 29 decembrie 2003 – 4 ianuarie 2004 nu s-a lucrat. În raport de aceasta, apelurile au fost declarate la 9 ianuarie 2004, cu o depăşire de 4 zile de la momentul când le-a fost comunicată hotărârea motivată.
Cu privire la cererea de repunere în termen, s-a arătat că din moment ce inculpaţii prezenţi la pronunţare au înţeles că pot să declare recurs în 10 zile de la comunicarea hotărârii pe care urmau să o primească la penitenciar, urmează a fi respinsă, deoarece situaţia nu constituie o cauză temeinică de împiedicare a declarării apelurilor.
Împotriva acestei hotărâri au declarat recurs inculpaţii.
Prin motivele de recurs scrise, inculpaţii au cerut casarea deciziei şi rejudecarea apelului, deoarece deşi prezenţi la pronunţare luând cunoştinţă de condamnare au declarat că urmează să facă apel după primirea minutei, lucru pe care l-au făcut în 9 ianuarie 2004, când li s-a comunicat minuta.
Recursurile sunt întemeiate.
Din actele şi lucrările dosarului rezultă că inculpaţii arestaţi au fost prezenţi la pronunţarea sentinţei făcută în şedinţă publică. Potrivit susţinerilor inculpaţilor, fiind întrebaţi dacă înţeleg să atace hotărârea, au răspuns afirmativ. Acest aspect este confirmat şi prin declaraţiile numitelor P.C. şi P.L., depuse în recurs, persoane care au asistat la pronunţare şi care au arătat că după citirea hotărârii fiind întrebaţi dacă înţeleg să declare „recurs", inculpaţii au răspuns „da".
Deşi hotărârea a fost redactată la 27 decembrie 2003 comunicarea copiilor de pe hotărâre se face la 6 ianuarie 2004 (perioada 29 decembrie 2003 – 4 ianuarie fiind declarată nelucrătoare).
La 9 ianuarie primind copiile de pe hotărâre inculpaţii au confirmat primirea, au semnat şi au arătat că declară apel.
Pentru judecarea apelurilor s-a stabilit termenul la 3 februarie 2004 când inculpaţii prezenţi au solicitat amânarea cauzei pentru a-şi angaja avocaţi, iar instanţa a pus în discuţie legalitatea şi temeinicia măsurii arestării preventive, precum şi tardivitatea apelului. S-a acordat termen la 24 februarie 2004 şi a fost menţinută starea de arest. La termenul din 24 februarie 2004, apărătorii inculpaţilor solicita proba cu martori pentru a dovedi că la data săvârşirii faptei victima era lovită atunci când inculpatul D.N.V. a ajuns la locul faptei şi că acesta nu a recunoscut săvârşirea faptei. La rândul său inculpatul A.G. a solicitat audierea a trei martori. Deşi procurorul a pus concluzii de respingere a probelor, nefiind concludente, Curtea a admis cererile şi a dispus citarea a doi martori, S.M. şi C.T. Din nou se face menţiunea în încheiere că se pune în discuţie tardivitatea declarării apelurilor. Cauza a fost amânată la 9 martie 2004, când după admiterea cererii de înlocuire a martorului S.M. cu P.M., Curtea, admite cererea şi îi audiază pe martori. După ce se pune din nou în discuţie menţinerea arestării şi excepţia tardivităţii apelurilor, se trece la dezbateri unde fiecare aspect este dezvoltat, inclusiv cererea de repunere în termen.
Trecând la deliberare, Curtea, a respins cererea de repunere în termen şi în consecinţă, a respins apelurile ca tardive.
Desfăşurarea judecării apelului ca şi aceea a judecării în primă instanţă ori recurs, începe prin efectuarea unor verificări prealabile care sunt urmate de judecata propriu-zisă.
Instanţa de apel este obligată potrivit dispoziţiilor art. 300 alin. (1) C. proc. pen., la prima înfăţişare, să verifice din oficiu regularitatea sesizării, ocupându-se mai întâi de latura formală a actului de sesizare şi apoi de latura substanţială a acestuia.
Examinarea declaraţiei de apel sub primul aspect presupune, cercetarea dacă cererea este semnată şi dacă apelul a fost declarat în termen.
Numai dacă se constată că aceste condiţii sunt îndeplinite instanţa de apel constatând că este competentă să soluţioneze cererea va trece la examinarea cererii sub aspectul său substanţial.
Dacă verificarea actului de sesizare va conduce la concluzia că acesta îndeplineşte toate condiţiile pentru a fi socotit, formal şi substanţial accetabil, instanţa de apel se poate considera legal investită cu judecarea căii de atac.
Judecarea apelului se face de regulă pe baza probelor ce au format obiectul examinării instanţei de fond, situaţie în care judecarea apelului se identifică cu dezbaterea acestuia şi se reduce la susţinerea motivelor de apel şi combaterea lor.
O altă situaţie este aceea în care pentru susţinerea ori combaterea motivelor de apel, părţile solicită administrarea unor probe noi şi dacă instanţa de apel împărtăşeşte acest punct de vedere, în faţa ei, se va desfăşura o cercetare judecătorească, întocmai ca cea care are loc la prima instanţă.
Din modul în care a procedat instanţa de apel, rezultă că nu a respectat succesiunea mai sus-arătată şi mai mult că a păşit la cercetarea judecătorească după care a trecut la dezbateri şi a pronunţat o hotărâre prin care nu a soluţionat fondul cauzei.
Respingerea cererii de repunere în termen şi apoi ca o consecinţă respingere a apelurilor ca tardive este greşită.
Potrivit art. 364 C. proc. pen., este considerată ca făcută în termen declaraţia de apel introdusă după expirarea termenului legal, dacă instanţa de apel constată că întârzierea a fost determinată de o cauză temeinică de împiedicare, iar cererea de apel a fost făcută în cel mult 10 zile de la începerea executării pedepsei sau a despăgubirilor civile.
Instituţia repunerii în termen constituie remediul procesual în legătură cu nerespectarea termenului de apel. Repunerea în termen nu operează, ci în urma unei activităţi judiciare prin care se constată că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege. În acest scop se desfăşoară o procedură prealabilă judecării apelului în care se verifică îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege şi în cazul îndeplinirii lor, se dispune repunerea în termenul de apel.
Sub aspectul datei până la care poate fi făcută cererea de apel în legătură cu care se solicită repunerea în termen cele 10 zile libere de la începerea executării nu sunt împlinite în cauză, chiar instanţa de apel a motivat că ultima zi în care inculpaţii puteau declara apel în termenul legal, era 5 ianuarie 2004, iar apelurile au fost declarate la 9 ianuarie 2004 cu o depăşire de 4 zile.
Cu privire la prima condiţie, existenţa unei cauze temeinice de împiedicare, se impune a se observa că:
- inculpaţii au fost judecaţi pentru două infracţiuni deosebit de grave, tâlhărie prevăzută de art. 211 alin. (21) lit. a) şi c) C. pen. şi omor deosebit de grav prevăzută de art. 174 – art. 176 lit. d) C. pen. şi condamnaţi la pedepse de câte 18 ani închisoare;
- inculpaţii au fost prezenţi la pronunţare şi prin cererile lor trimise instanţei de recurs au susţinut că auzind soluţia au arătat că declară apel. Acest aspect este confirmat prin declaraţiile extrajudiciare a numiţilor P.L. şi P.C., persoane care au fost prezente la dezbateri la Tribunalul Bacău în 18 decembrie 2003 şi la pronunţarea sentinţei;
- inculpaţii au declarat apel în aceeaşi zi în care, potrivit art. 360 alin. (3) C. proc. pen., după redactarea hotărârii li s-au comunicat copii după aceasta, 9 ianuarie 2004;
- examinând sentinţa se constată că ea a fost redactată la 27 decembrie 2003 şi deoarece începând de la 29 decembrie 2003 până la 4 ianuarie 2004 instanţele nu au lucrat, deşi comunicarea putea fi făcută în 27 sau 28 decembrie 2003, comunicarea copiei de pe hotărâre se face abia la 6 ianuarie 2004.
Condiţia cerută de art. 364 C. proc. pen., nu poate fi decât o împrejurare de împiedicare relativă, constând dintr-un element neimputabil părţii, constituind un obstacol pentru aceasta şi pentru cei ce s-ar afla în aceleaşi condiţii cu aceasta, de a declara apel, chiar dacă o persoană deosebit de diligentă ar fi putut evita întârzierea. La această concluzie se ajunge în raport de formularea art. 364 care se referă la „întârzierea" determinată de o cauză temeinică de împiedicare fiind astfel, admisibilă repunerea în termen chiar dacă împrejurarea de împiedicare, a părut în ultima zi a termenului de apel, ceea ce pentru o persoană diligentă nu s-ar fi întâmplat.
Inculpaţii se află în stare de deţinere, iar regulile şi condiţiile în care pot petiţiona nu sunt aceleaşi cu a unei persoane libere. Din cele expuse anterior se reţine că depăşirea termenului de apel s-a datorat în principal faptului că timp de 9 zile de la 29 decembrie 2003 la 5 ianuarie 2004 instanţele nu au lucrat, fiind zile declarate nelucrătoare pentru sărbătorile Crăciunului şi a Anului Nou, în lipsa acestei întreruperi de activitate, copia hotărârii li s-ar fi comunicat cu siguranţă în zilele de sfârşit ale anului 2003 ori în 3 sau 4 ianuarie 2004, astfel că nu s-ar fi ajuns la această situaţie.
Reţinând că apelurile au fost declarate peste termen şi că sunt întrunite condiţiile art. 364 C. proc. pen., iar pe de altă parte că instanţa de apel deşi a procedat la judecarea apelului, după administrarea de probe, a pronunţat o hotărâre prin care nu a soluţionat fondul, urmează ca în conformitate cu dispoziţiile art. 38515 pct. 2 lit. c) C. proc. pen., să se dispună rejudecarea de către instanţa de apel.
În temeiul art. 38517 alin. (4) cu referire la art. 383 alin. (2) C. proc. pen., urmează a fi menţinută starea de arest a inculpaţilor.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursurile declarate de inculpaţii A.G. şi D.N.V. împotriva deciziei penale nr. 91 din 9 martie 2004 a Curţii de Apel Bacău.
Casează Decizia atacată şi trimite cauza spre rejudecarea apelurilor declarate de inculpaţii D.N.V. şi A.G. la Curtea de Apel Bacău.
Menţine starea de arest a inculpaţilor.
Onorariul cuvenit apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de câte 400.000 lei, se va plăti din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 18 mai 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2575/2004. Penal. Art.197 alin.3 c.pen. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 2704/2004. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
