ICCJ. Decizia nr. 3865/2004. Penal. Art.239 alin.3 c.pen. Recurs în anulare
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 3865/2004
Dosar nr. 5291/2003
Şedinţa publică din 8 iulie 2004
Asupra recursului în anulare de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Judecătoria Urziceni, prin sentinţa penală nr. 189 din 8 mai 2002, a condamnat pe inculpatul G.N. la o pedeapsă de un an închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de ultraj, prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (3) C. pen.
Totodată, în baza art. 81 şi art. 82 din acelaşi cod, a dispus suspendarea condiţionată a executării pedepsei pe durata termenului de încercare de 3 ani.
A fost obligat inculpatul să plătească 10 milioane lei daune morale părţii vătămate R.V.
În fapt s-a reţinut că, la 31 iulie 2001, inculpatul a înjurat şi ameninţat pa R.V., subofiţer de poliţie, şi i-a imputat aspecte în legătură cu atribuţiile de serviciu.
Tribunalul Ialomiţa, prin Decizia penală nr. 471 din 11 octombrie 2002 a admis apelul declarat de procuror şi, în baza art. 334 C. proc. pen., a schimbat încadrarea juridică din infracţiunea, prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (3) în cea prevăzută de art. 239 alin. (1) şi (3), cu aplicarea art. 37 lit. a) C. pen.
În baza art. 10 din Legea nr. 137/1997, a revocat beneficiul graţierii pedepsei de 2 ani închisoare, aplicată inculpatului prin sentinţa penală nr. 1679 din 9 noiembrie 2000 a Judecătoriei Buftea, definitivă prin neapelare, în final inculpatul urmând să execute 3 ani închisoare.
De asemenea, a dedus perioada executată de la 16 mai la 29 mai 1996 şi a înlăturat aplicarea art. 81 şi art. 82 C. pen.
Totodată, a respins apelurile declarate de inculpat şi partea civilă.
Curtea de Apel Bucureşti, prin Decizia penală menţionată, a admis recursul declarat de inculpat şi, în baza art. 11 pct. 2 lit. a), raportat la art. 10 lit. b1) C. proc. pen., cu aplicarea art. 181 C. pen., a dispus achitarea pentru infracţiunea dedusă judecăţii, motivând că, în raport de împrejurările concrete în care a fost săvârşită fapta, aceasta este lipsită de pericol social.
În baza art. 91 C. pen., a aplicat inculpatului o amendă cu caracter administrativ, în cuantum de 10.000.000 lei.
Împotriva deciziei instanţei de recurs a declarat recurs în anulare Procurorul General, în temeiul art. 409 şi art. 410 alin. (1) partea I pct. 71 teza a II-a C. proc. pen., criticând instanţa pentru greşita aplicare a legii.
Se argumentează în sensul că instanţa de recurs în mod greşit a apreciat că modalitatea şi împrejurările comiterii faptei ar constitui împrejurări ce denotă lipsa pericolului social specific infracţiunii deduse judecăţii, făcând abstracţie de datele ce caracterizează persoana şi conduita inculpatului.
Recursul în anulare este întemeiat.
Potrivit art. 18 C. pen., fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau inacţiune, prin care se aduce atingere uneia din valorile arătate în art. 1 C. pen. şi pentru sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
Pe de altă parte, conform art. 181 C. pen., nu constituie infracţiune fapta prevăzută de legea penală, dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile apărare de lege şi prin conţinutul ei concret este lipsită în mod vădit de importanţă şi nu prezintă gradul de pericol social al unei infracţiuni.
Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că pentru evaluarea gradului de pericol social se iau în considerare modul şi mijloacele de săvârşire a faptei, scopul urmărit, împrejurările în care s-a comis, urmarea produsă dar şi aspectele referitoare la persoana şi conduita inculpatului.
Sub acest din urmă aspect, instanţa de recurs nu a făcut o evaluare corectă.
Din actele aflate la dosar rezultă că anterior comiterii faptei pentru care inculpatul a fost judecat în cauza de faţă, acesta a mai fost condamnat în anul 2000 la o pedeapsă de 2 ani închisoare, tot pentru o infracţiune de ultraj, pedeapsa fiind graţiată în baza art. 1 din Legea 137/1997.
Este evidentă aşadar perseverenţa inculpatului în comiterea acestui gen de infracţiuni şi denotă faptul că nici pedeapsa aplicată anterior şi nici clemenţa actului de graţiere nu şi-au atins scopul, în ceea ce-l priveşte pe inculpat, elemente ce trebuiau avute în vedere de instanţa de recurs.
Semnificativ este şi faptul că inculpatul a premeditat săvârşirea faptei, a avut o poziţie procesuală nesinceră, iar ulterior comiterii infracţiunii a încercat intimidarea unui martor.
În raport de toate aceste elemente, pe care instanţa de recurs ar fi trebuit să le valorifice, este evident că fapta inculpatului prezintă pericolul social specific unei infracţiuni, în sensul prevăzut de art. 18 C. pen., aşa cum de altfel corect a reţinut instanţa de apel.
Neprocedând astfel instanţa de recurs a pronunţat o hotărâre greşită ce urmează a fi casată şi a se menţine dispoziţiile deciziei instanţei de apel, care a dispus condamnarea inculpatului.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Admite recursul în anulare declarat Procurorul General al Parchetului, de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, deciziei penale nr. 2516 din 13 decembrie 2002 a Curţii de Apel Bucureşti, privind pe intimatul inculpat G.N.
Casează Decizia atacată.
Menţine dispoziţiile deciziei penale nr. 471 din 11 octombrie 2002 a Tribunalului Ialomiţa.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 8 iulie 2004.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3861/2004. Penal. Art. 211 alin.2 c.pen.... | ICCJ. Decizia nr. 4007/2004. Penal. Art.20, 174 pen. Recurs → |
|---|
