Furt calificat. Persistenţă infracţională. Individualizarea pedepselor
| Comentarii |
|
Pedeapsa rezultantă, în cazul comiterii a 11 infracţiuni de furt calificat într-o perioadă de 5 ani trebuie să răspundă cerinţei legale de a se sancţiona persistenţa şi specializarea infracţională. în speţă, această cerinţă este îndeplinită, deoarece pedeapsa rezultantă este de două ori mai mare decât ultima condamnare aplicată inculpatului.
(Secţia penală, decizia nr. 6862 din 17decembrie 2004)
- Extras -
Prin sentinţa penală nr. 95, pronunţată la 10 septembrie 2003, în dosarul nr. 485/P/2003, Tribunalul Călăraşi, secţia penală, l-a condamnat pe inculpatul G.C. la 4 pedepse de câte 4 ani închisoare, 3 pedepse de câte 5 ani închisoare şi 4 pedepse de câte 6 ani închisoare, pentru comiterea, în perioada 7 noiembrie 1997 - 6 mai 2002, a 11 infracţiuni de furt calificat prevăzute de art. 208 alin._ (1) — art. 209 alin. (1) C. pen.
îiD cazul fiecăreia dintre aceste 11 infracţiuni de furt calificat, condamnarea s-a dispus în considerarea prevederilor enunţate la lit. a), g) şi i) ale art. 209 alin. (1) C. pen., care au fost aplicate, după caz, fie separat, fie concomitent, reţinându-se, de asemenea, că săvârşirea acestora a avut loc în stare de recidivă postcondamnatorie prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen.
în ceea ce priveşte prevederile art. 209 alin. (1) lit. a) C. pen., este de menţionat că acestea au fost aplicate, deoarece s-a reţinut că, în cazul a trei dintre furturile amintite, G.C. a beneficiat şi de complicitatea inculpatului D.C., care a fost la rândul său condamnat, în temeiul art. 26, raportat la art. 208-art. 209 alin. (1) lit. a), g) şi i) C. pen., la trei pedepse de câte 4 ani închisoare, în urma contopirii având de executat 4 ani de închisoare cu aplicarea art. 71 şi art. 64 C. pen.
Prin aceeaşi sentinţă inculpatul G.C. a fost, de asemenea, condamnat:
- la 8 ani închisoare, pentru săvârşirea, în noaptea de 11 aprilie 1998, a unei infracţiuni de tâlhărie, prevăzute de art. 211 alin. (1) şi (2) lit. d) comisă tot în stare de recidivă postcondamnatorie, prevăzută de art. 37 lit. a) C. pen. şi
- la 4 ani închisoare, pentru săvârşirea, în noaptea de 6 iunie 2003, a unei infracţiuni de furt calificat în forma prevăzută de art. 208 alin. (1) -art. 209 alin. (1) lit. g) şi i) C. pen., această din urmă infracţiune fiind comisă în stare de recidivă postexecutorie, prevăzută de art. 37 lit. b) din acelaşi cod.
în cauză s-a făcut, totodată, aplicarea art. 39 alin. (2) C. pen., dispunându-se ca inculpatul să execute 8 ani de închisoare ca urmare a contopirii celor 13 pedepse cu:
- un rest de 327 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 2 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 662 din 3 decembrie 1996 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă, prin neapelare, la 8 ianuarie 1997 şi
- un alt rest de 325 de zile rămas neexecutat din pedeapsa de 4 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 423 din 15 septembrie 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 424 pronuntată de Curtea de Apel Bucureşti la 24 martie
1999.
Tot prin sentinţa penală nr. 95 din 10 septembrie 2003 a Tribunalului Călăraşi, secţia penală, s-a dispus deducerea din pedeapsa rezultantă a duratei executate în perioadele 6 august 1996 - 11 septembrie 1997 şi, respectiv, 20 iulie 1998 - 16 octombrie 2001.
Apelul declarat ulteriorîmpotriva acestei sentinţe de Parchetul de pe lângă Tribunalul Călăraşi a fost înregistrat pe rolul Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, cu numărul de dosar 3315/2003.
Prin decizia penală nr. 759, pronunţată la 15 decembrie 2003, instanţa astfel sesizată a admis apelul, a desfiinţat în parte hotărârea atacată procedând la descontopirea pedepselor şi a aplicat în cauză prevederile art. 61 C. pen., dispunând mai întâi revocarea liberării condiţionate cu privire la pedeapsa de 2 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 662 din 3 decembrie 1996 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă, prin neapelare, la 8 ianuarie 1997.
Restul de 327 de zile rămas neexecutat din acea pedeapsă a fost contopit cu 8 dintre pedepsele aplicate în cauza de faţă pentru 7 infracţiunii de furt calificat şi o infracţiune de tâlhărie comise între 7 noiembrie 1997 şi 14 mai 2000 (menţionate la punctele 1 - 8 din rechizitoriu), conchizăndu-se că inculpatul urma să execute 4 pedepse de câte 4 ani
închisoare, o pedeapsă de 5 ani închisoare, 2 pedepse de 6 ani închisoare şi o pedeapsă de 8 ani închisoare.
Prevederile art. 61 C. pen. au fost aplicate de către instanţa de apel şi în sensul revocării liberării condiţionate cu privire la pedeapsa de 4 ani închisoare, stabilită prin sentinţa penală nr. 423 din 15 septembrie 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 424 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 24 martie 1999.
Restul de 325 de zile rămas neexecutat din acea pedeapsă a fost contopit cu 4 dintre pedepsele aplicate în cauza de faţă pentru tot atâtea infracţiuni de furt calificat comise între 29 noiembrie 2001 şi 6 mai 2002, conchizându-se că inculpatul urma să execute două pedepse de 5 ani închisoare şi alte două de 6 ani închisoare.
Toate aceste 12 pedepse, precum şi aceea de 4 ani închisoare, aplicată în cauza de faţă pentru o infracţiune de furt calificat comisă la 6 decembrie 2003 (şi menţionată la punctul 13 din rechizitoriu) au fost contopite în temeiul art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., reţinându-se că inculpatul urma să execute pedeapsa de 8 ani închisoare.
în acelaşi timp, instanţa de apel a făcut şi aplicarea art. 88 C. pen., scăzând din pedeapsa rezultantă, de 8 ani închisoare, perioada cuprinsă între 19 iulie 1998 şi 16 octombrie 2001, în care inculpatul s-a aflat în detenţie, în executarea pedepsei stabilite prin sentinţa penală nr. 423 din 15 septembrie 1998 a Judecătoriei Olteniţa rămasă definitivă prin decizia nr. 424 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 24 martie 1999.
Totodată, s-a constatat că inculpatul este arestat în altă cauză şi s-a dispus ca onorariile pentru apărarea asigurată acestuia oficiu să fie suportate din fondul Ministerului Justiţiei.
împotriva acestei decizii a declarat recurs, în termen legal, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, cauza fiind ulterior înregistrată pe rolul înaltei Curţi de Casaţie si Justiţie, secţia penală.
Printr-o primă critică, formulată în temeiul art. 3859 pct. 17 C. pr. pen., s-a susţinut de către recurent că, în speţă, s-a făcut o greşită aplicare a art. 88 C. pen.
Conform art. 3859 pct. 14 C. pr. pen., decizia recurată a fost criticată şi sub aspectul individualizării pedepselor aplicate lui G.C., susţinându-se că acestea nu sunt suficient de severe
în raport cu amploarea activităţii infracţionale desfăşurate, cu faptul că acesta s-a specializat în comiterea unor fapte îndreptate împotriva patrimoniului, precum şi cu predispoziţia sa la comiterea unor acte de violenţă fizică, demonstrată cu ocazia săvârşirii tâlhăriei reţinute în sarcina sa.
în aceeaşi ordine de idei, s-a afirmat că pedepsele nu răspund nici cerinţelor art. 52 C. pen., referitoare la necesitatea asigurării reeducării inculpatului, obiectiv care în speţă presupune o perioadă mai mare detenţie, dat fiind că în urma liberării condiţionate de care a beneficiat de două ori, în legătură cu pedepse aplicate anterior, acesta şi-a reluat imediat activitatea infracţională.
în ceea ce îl priveşte, inculpatul a solicitat respingerea recursului.
Având a se pronunţa asupra recursului astfel declarat, Curtea reţine că instanţele au făcut o corectă aplicare a criteriilor de individualizare a pedepselor, prevăzute de art. 72 C. pen.
Este de observat, astfel, că invocarea, în motivarea recursului, a unei anumite predispoziţii a inculpatul G.C. de a recurge la acte de violenţă nu se confirmă în condiţiile în care, din multitudinea de infracţiuni pentru care acesta a fost trimis în judecată, numai una, aceea de tâlhărie, cuprindea elemente de violenţă fizică.
Pe de altă parte, sunt de necontestat persistenţa infracţională a inculpatului, precum şi o vădită specializare a sa în comiterea unui tip foarte clar definit de infracţiuni, furturi calificate comise noaptea prin efracţie sau escaladare.
Regimul sancţionatoriu legal aplicabil în cazul acestor din urmă infracţiuni nu este, însă, la fel de sever ca acela definit de art. 211 alin. (1) şi (2) C. pen., pentru infracţiunea de tâlhărie, iar în urma contopirii efectuate de către instanţa de apel, potrivit art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. a) C. pen., G.C. are de executat o pedeapsă rezultantă considerabil mai grea decât cele aplicate pentru fiecare dintre faptele sale de furt calificat.
Aşadar, pedeapsa rezultantă răspunde implicit cerinţei legale de a se sancţiona persistenţa şi specializarea infracţională a inculpatului.
în acelaşi timp, Curtea constată că este pe deplin justificată observaţia, inserată în motivarea recursului, conform căreia nu a existat o modificare a conduitei inculpatului, în sensul reintegrării sale sociale şi al renunţării la activitatea infracţională, în
pofida condamnărilor anterioare la 2 ani sau la 4 ani de închisoare şi a acordării unor liberări condiţionate.
Cerinţa înăspririi modului de sancţionare pentru a asigura o mai eficientă protejare a valorilor sociale lezate de inculpat, ca şi pentru a-i da acestuia posibilitatea unei reale reeducări, corespunde aşadar pe deplin prevederilor art. 52 C. pen.
în speţă această cerinţă a fost însă îndeplinită, deoarece pedeapsa rezultantă este de 8 ani de închisoare, adică de două ori mai mare decât ultima condamnare aplicată lui G.C.
Prin urmare afirmaţiile recurentului privind o greşită individualizare a pedepselor sunt nefondate, prevederile art. 3859alin. (1) pct. 14C.pr. pen.nefiind incidente în cauză.
Referitor însă la aplicarea în cauză a prevederilor art. 88 C. pen., recursul este fondat.
în acest sens, este de observat că, deşi în esenţă este corectă, menţiunea conform căreia, în perioada 19 iulie 1998 - 16 octombrie 2001, inculpatul s-a aflat în detenţie în executarea pedepsei de 4 ani închisoare, stabilite prin sentinţa penală nr. 423 din15 septembrie 1998 a Judecătoriei Olteniţa, rămasă definitivă prin decizia nr. 424 pronunţată de Curtea de Apel Bucureşti la 24 martie 1999, este incompletă.
Conform înscrisurilor din dosarul cauzei, pedeapsa de 4 ani închisoare, aplicată prin hotărârile menţionate, a făcut ulterior obiectul unei contopiri cu o altă pedeapsă, de 3 ani şi 6 luni închisoare, dispuse prin sentinţa nr. 1739/2001 a Judecătoriei Slobozia, ocazie cu care s-a operat şi o primă deducere a perioadei mai sus menţionate ca fiind deja executată.
în raport cu acest aspect, neobservat de către instanţa de apel, o a doua deducere din pedeapsa rezultantă stabilită în cauza de faţă a perioadei menţionate nu se mai justifică.
Este de remarcat, de asemenea, că pedeapsa rezultantă rămasă a fi executată în cauza de faţă provine din contopirea a douăsprezece infracţiuni comise în stare de recidivă postcondamnatorie şi a unei a treisprezecea infracţiuni săvârşite în stare de recidivă postexecutorie.
în condiţiile în care pedeapsa de 4 ani, care includea şi perioada cuprinsă între 19 iulie 1998 şi
16 octombrie 2001, constituie primul termen al recidivei postcondamnatorii sau, după caz, al cele postexecutorii amintite, aplicarea art. 88 C. pen. este cu atât mai puţin justificată.
Dată fiind incidenţa în cauză a prevederilor art. 3859alin. (1) pct. 17C. pr. pen., Curtea făcând aplicarea art. 38514 alin. (1) pct. 2 lit. d) din acelaşi
cod, a admis recursul, în sensul înlăturării aplicării art. 88 C. pen. şi al menţinerii celorlalte dispoziţii ale respectivei hotărâri.
| ← Infracţiuni concurente. Menţinerea măsurii arestării preventive | Delapidare. Funcţionar → |
|---|
