Abuz în serviciu contra intereselor publice. Sustragere sau distrugere de înscrisuri. Proces-verbal de cercetare a locului faptei
| Comentarii |
|
Fapta inculpatului, şef al Biroului de Poliţie Rutieră, de a sustrage probe biologice şi procesele-verbale însoţitoare, întocmite de către un echipaj de poliţie cu ocazia unui accident de circulaţie, precum şi a cere membrilor acestui echipaj de a întocmi un alt proces-verbal, de contravenţie, constituie infracţiunea de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută la art. 248 C. pen., în concurs cu infracţiunea de sustragere sau distrugere de înscrisuri, prevăzută la art. 242 din acelaşi cod.
(Secţia penală, decizia nr. 159 din 11 ianuarie 2005)
- Extras -
Prin sentinţa penală nr. 68/PI din 15 iunie 2004, Curtea de Apel Timişoara a condamnat pe inculpatul S.D. la 2 ani închisoare pentru săvârşirea infracţiunii de abuz în serviciu contra intereselor publice, prevăzută de art. 248 C. pen. S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 din acelaşi cod.
In temeiul art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din art. 242 alin. (1) C. pen., inculpatul a fost condamnat la 2 ani şi 6 luni închisoare, în condiţiile art. 71 şi 64 C. pen.
în baza art. 1 şi 8 din Legea nr. 543/2002, s-a constatat că au fost graţiate în întregime cele două pedepse, atrăgându-i-se atenţia inculpatului asupra dispoziţiilor art. 7 din aceeaşi lege.
în baza art. 25, raportat la art. 289 alin. (1) C. pen., acelaşi inculpat a fost condamnat la 2 ani închisoare. S-au aplicat dispoziţiile art. 71 şi 64 C. pen.
A fost declarat fals şi s-a anulat procesul-verbal Seria Z nr. 2920928 din 18 mai 2000 al Biroului Politiei Rutiere Timişoara.
în esenţă, instanţa a reţinut următoarele: în noaptea de 17 spre 18 mai 2000, pe drumul public de la ieşirea din Timişoara, spre Lugoj, în jurul orei 23.20, s-a produs un accident de circulaţie, în urma căruia au intrat în coliziune autoturismele conduse de K.I. şi, respectiv, C.V. La faţa locului s-a deplasat un echipaj al poliţiei rutiere compus din inspector S.E. şi agent principal P.C.
Cei doi poliţişti au efectuat cercetările prevăzute de lege, dispunând recoltarea la spital, în aceeaşi noapte, a probelor biologice de la ambii conducători auto implicaţi în accident, unul dintre ei, K.I., deja transportat la spital, ca urmare a leziunilor suferite.
Probele biologice recoltate au fost depuse în flacoane sigilate şi duse la sediul Biroului Poliţiei Rutiere Timişoara (al cărui şef era inculpatul S.D.), de către cei doi membri ai echipajului şi au fost puse în frigider, în biroul dispecerului de serviciu, urmând ca în dimineaţa aceleiaşi zile să fie prezentate medicului legist, pentru analiză.
Prevalarea probelor biologice a fost consemnată de membrii echipajului, în Registrul de alcoolemie la poziţiile 256003 şi 255004, cu menţiunea în dreptul fiecărei poziţii de „accident uşor cu victimă”. Tot ei au întocmit şi semnat procesul-verbal de cercetare a locului accidentului de circulaţie, în care au menţionat şi datele despre prelevarea probelor biologice pentru stabilirea alcoolemiei în sânge, conform obligaţiilor lor de serviciu.
După întocmirea acestui proces-verbal, membrii echipajului au fost chemaţi de inculpatul S.D., prin intermediul dispecerului de serviciu O.C., în biroul său.
în prezenţa numiţilorC.E. şi G.I., inculpatul S.D. le-a solicitat explicaţii referitoare la accident, aducerea probelor biologice recoltate şi procesele-verbale întocmite, cerându-le să întocmească un alt proces-verbal, dar de contravenţie, cu accident uşor şi în care să nu se menţioneze că s-au recoltat probe biologice în vederea stabilirii alcoolemiei, care să-l înlocuiască pe cel de cercetare la faţa locului.
Conform declaraţiilor date de S.E. şi P.C., aceştia au adus inculpatului S.D. probele biologice şi procesele-verbale însoţitoare, care au rămas la acesta. Atât flacoanele, cât şi procesele-verbale au dispărut, ele neajungând la medicul legist pentru analize.
Procesul-verbal de contravenţie, cu omisiunile pretinse de inculpat, a fost întocmit a doua zi de
martorul S.E., care a anexat la acesta şi procesul-verbal de cercetare la locul faptei, cu menţiunile reale, cel de contravenţie (fals) fiind avizat de inculpat, care a dat ordin ca procesul-verbal de cercetare a locului faptei să nu fie înregistrat în evidenţa cauzelor penale, ceea ce s-a şi întâmplat.
împotriva acestei hotărâri au declarat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Timişoara şi inculpatul S.D.
în recursul Parchetului s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei de sustragere sau distrugere de înscrisuri, din art. 242 alin. (1) şi (3) în infracţiunea de reţinere sau distrugere de înscrisuri prevăzută de art. 272 C. pen., cu aplicarea art. 41 alin. (2), art. 42 şi art. 13 din acelaşi cod (în raport cu Legea nr. 169/2002, prin care limitele de pedeapsă stabilite pentru această infracţiune au fost majorate de la 3 luni la 3 ani închisoare).
De asemenea, s-a solicitat stabilirea pedepsei pentru infracţiunea prevăzută de art. 25, raportat la art. 289, în raport cu prevederile art. 72 C. pen., considerându-se că pedeapsa închisorii cu executare este prea aspră, avându-se în vedere că autorul infracţiunii de fals intelectual a fost sancţionat cu amendă administrativă de 4 milioane lei.
Motivele de recurs formulate de inculpatul S.D. vizează următoarele aspecte:
1. Greşita fundamentare a soluţiei de condamnare a inculpatului pe o înregistrare audio obţinută ilegal de Ş.E., învinuit pentru fals intelectual. Se invocă dispoziţiile art. 64 alin. (2) şi art. 916 alin. (2) C. pr. pen.
Se solicită a nu se avea în vedere declaraţiile date de martorii S.E. şi P.C., interesaţi în cauză, solicitându-se achitarea inculpatului S.D., în baza art. 10 lit. a)C. pr. pen.
în subsidiar, s-a solicitat admiterea unei expertize tehnice, pentru a se stabili dacă vocea aparţine inculpatului, probă greşit respinsă de prima instanţă. Se mai arată că transcrierea înregistrării nu este integrală şi nu s-a făcut de o persoană cunoscută şi autorizată. în acest sens s-a solicitat casarea sentinţei şi restituirea dosarului, Parchetului, pentru expertizarea înregistrării audio şi confruntarea martorilor.
Tot în subsidiar, s-a solicitat schimbarea încadrării juridice a faptei, din art. 242 alin. (1) şi (3) C. pen., în art. 272 alin. (1) din acelaşi cod şi aplicarea unei pedepse corespunzătoare,
reţinându-se art. 13 C. pen., în raport cu modificările aduse Codului penal prin Legea nr. 169/2002.
Referitor la infracţiunea de instigare la fals intelectual, s-a invocat, în principal, nevinovăţia, solicitându-se achitarea, întrucât autorul faptei ar fi C.H., care ar fi depus şi un autodenunţ în acest sens, care se află în curs de cercetare.
în subsidiar, s-a solicitat casarea ambelor hotărâri şi trimiterea cauzei, spre rejudecare, aceleiaşi instanţe de fond, pentru administrarea probelor în apărare, inculpatul nefiind prezent la judecată. Tot în subsidiar, s-a solicitat reducerea pedepsei.
Examinând probele şi hotărârile pronunţate, înalta Curte a constatat că recursul declarat de inculpat este nefondat, sub toate aspectele, pentru considerentele ce urmează:
Sub aspectul principal, al nevinovăţiei inculpatului, înalta Curte a constatat că toate probele existe la dosar (declaraţiile părţilor vătămate, procesele-verbale de prezentare şi recunoaştere a inculpatului, planşele foto, declaraţia martorei B.S., martoră oculară) confirmă săvârşirea de către inculpat a infracţiunii de tâlhărie, pentru care a fost condamnat.
însuşi inculpatul a recunoscut, în declaraţiile date în faţa organelor de urmărire penală, că s-a aflat la locul faptei, că avea asupra sa cele două genţi sustrase din autoturism, că a fugit cu bunurile sustrase, agresând părţile vătămate.
Varianta susţinută de el, potrivit căreia nu a sustras el genţile, ci o altă persoană, de etnie rromă, iar acesta le-ar fi abandonat în momentul în care el ar fi strigat „hoţul”, ulterior fiind surprins inculpatul cu cele două genţi pe care intenţiona să le ducă la poliţie, nu este susţinută de nici o altă probă din dosar şi nu este nici verosimilă.
Astfel, dacă, într-adevăr, inculpatul l-ar fi surprins pe „adevăratul hoţ”, comportarea normală a unui om cinstit nu era aceea de a fugi cu genţile sustrase „pentru a le duce la poliţie”, refuzând să le restituie părţilor vătămate (pe care le-a agresat, pentru a scăpa, lovind cu capul şi muşcându-l de deget pe
B.L.), ci ar fi trebuit să le restituie acestora cele două genţi, explicându-le cum a intrat în posesia lor, fără a încerca să fugă şi fără să agreseze părţile vătămate.
Potrivit art. 69 C. pr. pen., declaraţia învinuitului sau inculpatului poate servi la aflarea adevărului, doar dacă se coroborează cu alte probe efectuate în
cauză. Or, în speţă, declaraţia dată de inculpat la primele cercetări nu se coroborează cu nici o altă probă.
De altfel, întreaga comportare a inculpatului, atât în timpul săvârşirii faptei, cât şi ulterioară, de a se sustrage răspunderii penale, prin neprezentarea la proces, prin adoptarea numelui de familie a soţiei sale - G., părăsirea ţării şi plecarea în Ungaria, refuzul de a se prezenta în faţa instanţelor, a demonstrat că inculpatul este vinovat.
Ultima tentativă de a se sustrage răspunderii penale a fost aceea de a susţine că o altă persoană, C.H., este vinovată, întrucât acesta ar fi trimis un autodenunţ prin care şi-ar fi recunoscut fapta. Aşa cum rezultă, însă, din examinarea adresei nr. 556/ P/2004 a Parchetului de pe lângă Judecătoria Târgu Mureş, această persoană a declarat că nu este el autorul autodenunţului şi, deci, şi al faptei, neexistând probe de vinovăţie împotriva sa.
Prin urmare, apărarea inculpatului privind nevinovăţia sa nu poate fi reţinută.
Referitor la aspectele subsidiare al motivelor de recurs, înalta Curte a reţinut, de asemenea, că sunt nefondate, deoarece neprezentarea inculpatului în faţa celor două instanţe (şi nici în faţa instanţei de recurs), nu este imputabilă instanţelor, care au făcut toate diligenţele pentru a-l încunoştiinţa pe inculpat la toate adresele indicate de apărare, pentru a se prezenta la proces, ci reprezintă opţiunea inculpatului de a nu se prezenta şi a nu solicita probe în apărare. Totodată, referitor la pedeapsa aplicată, înalta Curte a constatat că a fost corect individualizată, în raport cu criteriile generale de individualizare a pedepselor prevăzute de art. 72 C. pen. Gravitatea faptei de tâlhărie, precum şi pericolul social pe care îl prezintă infractorul, violent şi nesincer, constituie elemente avute în vedere de instanţe, care justifică pedeapsa aplicată, neputându-se reţine circumstanţe de natură a atenua aceste aspecte.
în consecinţă, înalta Curte a respins, ca nefondat, recursul declarat de inculpat.
| ← Delapidare. Funcţionar | ICCJ. Decizia nr. 494/2004. Penal. Strămutare. Strămutare → |
|---|
