ICCJ. Decizia nr. 1/2004. Secţiile Unite
| Comentarii |
|
în aplicarea dispozițiilor art. 14 și urm. C. proc. pen., instanțele de judecată nu au un punct de vedere unitar, pronunțându-se în mod diferit cu privire la limitele învestirii instanței penale, cu judecarea acțiunii civile, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate ca parte civilă în cazul infracțiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă și de vătămare corporală din culpă, săvârșite cu ocazia circulației pe drumurile publice.
Astfel, unele instanțe au considerat că, în astfel de cazuri, acțiunea civilă, alăturată celei penale, poate fi admisă numai cu privire la pretențiile formulate pentru prejudiciile cauzate prin infracțiunea cu care a fost sesizată instanța, iar nu și pentru cele produse prin efectele secundare sau colaterale ale faptei, care nu au făcut obiectul unei încadrări juridice distincte cu caracter penal.
S-a apreciat că acest mod de a proceda se impune, deoarece acțiunea civilă nu poate excede limitele cu care este învestită instanța, prin acțiunea penală, cât timp ea este chemată să se pronunțe, sub aspect penal, numai cu privire la infracțiunea ce face obiectul trimiterii în judecată.
în fine, alte instanțe s-au pronunțat, în sensul că instanța învestită cu judecarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă și de vătămare corporală din culpă săvârșite cu ocazia circulației pe drumurile publice, este învestită să judece acțiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate, ca parte civilă, atât cu privire la pretențiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât și cu privire la pretențiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiași fapte.
Aceste din urmă instanțe au procedat corect.
Potrivit art. 14 alin. (1) - (3) C. proc. pen., "acțiunea civilă are ca obiect tragerea la răspundere civilă a inculpatului, precum și a părții responsabile civilmente", ea "poate fi alăturată acțiunii penale în cadrul procesului penal, prin constituirea persoanei vătămate, ca parte civilă", iar "repararea pagubei se face potrivit dispozițiilor legii civile".
Din această ultimă dispoziție a textului de lege menționat rezultă că repararea pagubei produse prin infracțiune, în cadrul soluționării acțiunii civile alăturată celei penale, se face în conformitate cu prevederile din legea civilă.
Or, prin art. 998 C. civ., care constituie temeiul răspunderii civile delictuale, se prevede că "orice faptă a omului, care cauzează altuia prejudiciu, obligă pe acela din a cărui greșeală s-a ocazionat, a-l repara".
Tot astfel, potrivit art. 999 C. civ., prin care este reglementată răspunderea civilă în caz de cvasi-delicte, "omul este responsabil nu numai de prejudiciul ce a cauzat prin fapta sa, dar și de acela ce a cauzat prin neglijența sau prin imprudența sa".
în raport cu aceste reglementări neechivoce, a căror aplicare nu este limitată prin vreo dispoziție a Codului de procedură penală, referitoare la repararea pagubei în cadrul acțiunii civile, alăturată celei penale, este evident că legiuitorul nu a urmărit să îngrădească în vreun fel posibilitatea persoanei vătămate, constituită parte civilă, de a obține o justă și integrală reparare a pagubei.
De aceea, prin limitarea obiectului acțiunii civile la daunele cauzate numai de efectele care sunt consecința la care se face referire neechivocă prin textul legii penale încriminator al faptei deduse judecății instanței penale, s-ar deturna însuși sensul și scopul unei astfel de acțiuni, care constă în asigurarea unei juste și integrale reparări a prejudiciului cauzat.
Imperativul bunei administrări a justiției, care impune exercitarea concomitentă a celor două acțiuni, nu poate permite fragmentarea pretențiilor civile în funcție de caracterul direct sau indirect al pagubelor produse, ca urmare a particularităților legăturii de cauzalitate dintre actul încriminat și efectele acestuia. O astfel de soluție ar contraveni însuși spiritului legii române aplicabile și reglementărilor de la art. 6 parag. 1 din Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentale, potrivit cărora orice persoană are dreptul la judecarea, în mod echitabil și într-un termen rezonabil, de către o instanță care să hotărască nu numai cu privire la temeinicia acuzației penale, ci și asupra încălcării drepturilor și obligațiilor cu caracter civil.
în raport cu aceste cerințe, chiar dacă în art. 14 C. proc. pen., se are în vedere cazul tipic, în care urmarea păgubitoare este unică și decurge, în întregul ei, din acțiunea sau inacțiunea ce constituie infracțiunea dedusă judecății, aceasta nu înseamnă că nu ar putea fi adoptată o altă soluție pentru unele situații cu urmări păgubitoare multiple, la care legea nu se referă în mod expres, cum sunt cele create prin accidentele de circulație, când, prin aceeași faptă, de conducere culpabilă a autovehiculului, sunt lezate, de regulă, atât integritatea corporală a victimei, cât și bunurile acesteia.
Cum, în asemenea cazuri, toate urmările păgubitoare decurg din aceeași faptă, unică, a inculpatului, deși aceasta constituie infracțiune numai în raport cu unul din efectele produse, cum ar fi moartea sau vătămarea integrității corporale a victimei, este rațional și echitabil ca toate pretențiile de despăgubiri să fie soluționate în cadrul acțiunii civile, alăturate celei penale.
în astfel de situații, este nu numai în interesul societății de a se înfăptui actul de justiție în mod complet și cât mai prompt posibil, dar și în interesul părților, ca judecarea acțiunii civile să fie realizată, în întregul ei, în fața instanței penale.
Sub acest aspect, persoana vătămată este vădit interesată să fie despăgubită pentru întregul prejudiciu suferit, în cadrul aceluiași proces, de către instanța penală, unde acțiunea sa civilă poate fi soluționată în condiții de mai mare celeritate și cu garanții de administrare mai lesnicioasă și completă a probelor.
Tot astfel, posibilitățile de a administra mai lesnicios probele, ca și de a-și concentra apărările, îl fac și pe inculpat să fie interesat în soluționarea acțiunii civile și a celei penale în fața aceleiași instanțe.
Este de subliniat că prin soluționarea de către aceeași instanță, a celor două acțiuni, determinate de săvârșirea aceleiași fapte, se asigură o mai promptă, temeinică și completă aflare a adevărului, prin aprecierea unitară a probelor, precum și evitarea pronunțării de hotărâri contradictorii.
Așa fiind, nu se poate considera că ar exista rațiuni ca prejudiciul unic, suferit de victimă prin săvârșirea unei fapte penale, de asemenea, unică, să fie fragmentat, iar competența de soluționare a acțiunii civile să fie împărțită între două instanțe - penală și civilă, cu toate inconvenientele ce decurg din aceasta.
O atare concluzie se impune a fi acceptată, nu numai în cazul faptelor de ucidere din culpă și de vătămare corporală din culpă, săvârșite de conducători auto cu ocazia circulației pe drumurile publice, ci și în orice alte situații de comitere a unei fapte complexe, cu mai multe consecințe păgubitoare pentru aceeași victimă, cum ar fi în cazul infracțiunii de omor intenționat și de vătămare corporală intenționată, care au avut ca urmare și degradarea îmbrăcămintei victimei, sau în cazul unei tâlhării prin săvârșirea căreia au fost degradate și unele bunuri ale persoanei vătămate ce nu au fost sustrase.
în consecință, în temeiul art. 26 lit. b) din Legea înaltei Curți de Casație și Justiție nr. 56/1993, republicată, precum și al art. 4142alin. (1) C. proc. pen., a fost admis recursul în interesul legii și s-a stabilit, în aplicarea art. 14 C. proc. pen. și a art. 998 C. civ., că instanța penală învestită cu judecarea acțiunii penale în cazul infracțiunilor cu efecte complexe, cum sunt cele de ucidere din culpă și de vătămare corporală din culpă săvârșite de un conducător auto, este învestită să judece acțiunea civilă, alăturată celei penale, prin constituirea persoanei vătămate, ca parte civilă, atât cu privire la pretențiile formulate în legătură cu decesul victimei sau cu vătămările corporale suferite, cât și cu privire la pretențiile referitoare la bunurile distruse ori deteriorate ca urmare a aceleiași fapte.
Totodată, față de prevederile art. 4142 alin. (2) C. proc. pen., s-a menționat că decizia este obligatorie.
| ← ICCJ. Decizia nr. 3/2005. Secţiile Unite | ICCJ. Decizia nr. 508/2005. Penal → |
|---|
