ICCJ. Decizia nr. 1022/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 36/ P din 14 iulie 2003 a Curții de Apel Constanța, inculpatul C.S. a fost condamnat la 3 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de influență, prevăzută de art. 257 C. pen., prin schimbarea încadrării juridice din cea prevăzută de art. 257 C. pen., cu referire la art. 7 alin. (3) din Legea nr. 78/2000, cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 35 NCP)
în fapt s-a reținut că inculpatul, în perioada aprilie - 1 mai 2000, fiind polițist la Inspectoratul Poliției de Frontieră Constanța, a pretins și primit de la P.G., deținător al unui autoturism fără documentele legale necesare înmatriculării în România, suma de 4500 dolari S.U.A., pentru a interveni pe lângă personalul cu atribuții în acest scop, tocmai în vederea realizării solicitării.
Vinovăția inculpatului a fost reținută pe baza probelor administrate în cauză respectiv, plângerea penală formulată de către P.G. și declarațiile acestuia, declarațiile martorilor A.C., R.Ș.F., P.C.E., R.G.C., copie de pe procesul verbal din 11 iulie 2001, întocmit de lucrătorii poliției din Cadrul Serviciului de furturi auto București, actele de proveniență a autoturismului, comunicările B.N.I. nr. 1408/ BCF din 5 august 2002, privitoare la declararea furtului autoturismului, precum și declarațiile date de inculpat.
Hotărârea a rămas definitivă, în urma respingerii recursului declarat de inculpat prin decizia penală nr. 5109 din 11 noiembrie 2003 a înaltei Curți de Casație și Justiție.
La data de 15 ianuarie 2004, condamnatul a formulat cerere de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen.
în motivarea cererii, condamnatul susține că două probe care au servit ca temei al hotărârii de condamnare, ulterior s-au dovedit a fi false, iar în prezent este în posesia dovezilor care atestă faptul că cele două înscrisuri sunt false și deci, lovite de nulitate, după cum urmează:
1. Autorizația de circulație provizorie pentru numărul de înmatriculare, eliberată de Poliția Ialomița care a fost reținută de către instanță ca probă pentru traficul de influență, nu a existat, ba mai mult Poliția Ialomița, la solicitarea apărării, a trimis o comunicare din care reiese că niciodată pe acest număr de înmatriculare nu a figurat un autoturism, de care se discută în prezentul dosar sau alt autoturism pe numele reclamantului sau inculpatului.
2. Instanța a reținut ca dată a trecerii mele în rezervă, data de 1 septembrie 2002, explicând astfel, conform Legii 360/2002, competența materială asupra dosarului, lucru total neadevărat, întrucât, conform adeverinței din 26 septembrie 2003 eliberată de Ministerul de Interne, se adeverește, fără putință de tăgadă, că am încetat activitatea la 15 august 2002, înainte de intrarea în vigoare a Statutului polițistului, prin care Legea 360/2002 transformă în funcționari publici, "toți polițiștii".
Fiind chemat de procuror pentru precizări, revizuientul a arătat că își întemeiază cererea pe dispozițiile art. 394 alin. (1) lit. c) C. proc. pen., apreciind că hotărârile instanței de fond și instanței de control judiciar, sunt nelegale întrucât, pe de o parte nu s-a dat relevanță autorizației de circulație provizorie nr. 2813533 din 22 martie 2002, emisă de Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei - Ialomița și existentă la dosarul de urmărire penală, din care reieșea că, sub acel număr, nu a figurat vreun autoturism sau un alt autoturism pe numele inculpatului sau denunțătorului, iar pe de altă parte, contestă competența de efectuare a urmăririi penale de către P.N.A., invocând conținutul adeverinței din 26 septembrie 2003, eliberată de M.A.I., din care rezultă că inculpatul a fost trecut în rezervă la data de 15 august 2002 înainte de intrarea în vigoare a Statutului polițistului la 24 august 2002, conform Legii 360/2002, situație în care competența de efectuare a cercetărilor penale ar fi aparținut Parchetului Militar.
în subsidiar, revizuientul-condamnat insista pe împrejurarea potrivit cu care, deși s-a început urmărirea penală de către procurorul din cadrul P.N.A. la 2 februarie 2003, până la audierea sa efectivă 10 martie 2003, în prezența apărătorului angajat, nu i s-au adus la cunoștință actele de cercetare penală întreprinse, apreciind în acest context, nulă întreaga urmărire penală.
După efectuarea cercetărilor, procurorul a trimis cererea de revizuire și întregul material al cauzei, pentru soluționare, cu concluzii de respingere, Curții de Apel Constanța, și înregistrată sub nr. 575/PAC/2004.
O cerere absolut identică vizând revizuirea sentinței penale nr. 36/P2003 a fost adresată procurorului, care a procedat la înaintarea cererii de revizuire la aceeași curte de apel, înregistrându-se sub nr. 638/PAC/2004, revizuientul întemeindu-și cererea pe dispozițiile art. 394 lit. c) C. proc. pen., susținând, în principal că a fost condamnat pe baza unui înscris ce s-a dovedit a fi fals.
La termenul din 22 iunie 2004, s-a dispus de către instanță, în temeiul art. 34 lit. d) C. proc. pen.
în instanță, revizuientul a solicitat ca examinarea cererii de revizuire să se facă și în temeiul cazului prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., respectiv că s-au descoperit fapte sau împrejurări ce nu au fost cunoscute de instanță la soluționarea cauzei.
S-a susținut că această împrejurare nouă pe care o invocă este chiar adresa din 17 octombrie 2003, emisă de Serviciul de Evidență Informativă a Persoanei - Ialomița, adresă care a fost înaintată instanței de recurs, dar care a ajuns la această instanță, după pronunțarea deciziei și că cele reținute de instanța de fond nu sunt în conformitate cu realitatea, în mod greșit reținându-se vinovăția lui.
Curtea de Apel Constanța, prin sentința penală nr. 73/ P din 28 iunie 2004 a dispus trimiterea cauzei la P.N.A., Serviciul Anticorupție Constanța, pentru efectuarea actelor de cercetare, având în vedere că pentru cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 394 lit. a) C. proc. pen., trebuia să verifice dacă înscrisul emis de Serviciul de Evidență Informatizată a Persoanei - Ialomița, din 17 octombrie 2003, este cel prezentat părții vătămate P.G. sau nu și în raport de care se poate aprecia dacă este o împrejurare nouă, necunoscută de prima instanță cu ocazia soluționării fondului, inclusiv în condițiile în care instanța de recurs nu a analizat acest aspect, iar pentru cererea de revizuire întemeiată pe dispozițiile art. 399 lit. c) C. proc. pen., nu s-a stabilit la care anume înscris se referă revizuientul că a fost declarat fals și nici măcar nu a fost ascultat revizuientul.
Prin recursul declarat de P.N.A., Serviciul Anticorupție Constanța se cere casarea acestei sentințe ca fiind nelegală și netemeinică, în sensul respingerii cererii de revizuire formulată de condamnatul C.S., susținându-se că motivul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. a) C. proc. pen., fiind invocat cu prilejul judecării nu trebuia luat în considerare, iar cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. c), dat fiind celor susținute în cuprinsul cererilor formulate și în depoziția dată la procuror nu se impune efectuarea de cercetări suplimentare și nici nu putea fi luat în considerare din moment ce nu s-a dovedit falsitatea înscrisului prin hotărâre judecătorească sau ordonanța procurorului, așa cum cere art. 395 C. proc. pen. și deci în mod greșit s-a dispus reinvestirea procurorului pentru efectuarea de cercetări suplimentare.
Criticile formulate prin recursul de față sunt întemeiate, pentru considerațiile ce vor fi arătate.
Potrivit art. 397 alin. (1) C. proc. pen., cererea de revizuire se adresează procurorului de la parchetul de pe lângă instanța care a judecat cauza în primă instanță.
în conformitate cu prevederile art. 397 alin. (2) din același cod, cererea se face în scris, cu arătarea cazului de revizuire pe care se întemeiază și a mijloacelor de probă în dovedirea acestuia, iar potrivit aliniatului 3 al aceluiași articol, dacă cererea nu îndeplinește condițiile arătate în alin. (2), procurorul cheamă persoana care a făcut cererea în vederea completării sau precizării acesteia.
Totodată, potrivit art. 399 C. proc. pen., după efectuarea cercetărilor procurorul înaintează întregul material împreună cu concluziile sale instanței competente.
în sfârșit, revizuirea având un caracter excepțional și restrâns, instanța este obligată să ia în examinare cererea de revizuire înaintată de procuror împreună cu întregul material de cercetare și concluziile acestuia, numai în limitele cazului de revizuire arătat în cererea de revizuire și care a făcut obiectul cercetărilor. Ca atare, în fața instanței nu mai pot fi invocate alte cazuri de revizuire decât cele arătate în cererea adresată procurorului.
Din examinarea actelor aflate în dosarul cauzei se constată că, în speță, prin ambele cereri formulate, identice sub aspectul conținutului, revizuientul a invocat cazul de revizuire prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc. pen., referitor la declararea în fals a unui înscris ce a servit ca temei al hotărârii a cărei revizuire se cere, precum și alte două motive referitoare la competența de soluționare a cauzei pe parcursul urmăririi penale și la neasigurarea dreptului la apărare, care nu constituie, potrivit dispozițiilor art. 394 lit. a) și e) C. proc. pen., cauze de revizuire.
în sfârșit mai trebuie remarcat - contrar celor reținute în motivarea sentinței atacate, că în faza anterioară a procedurii prealabile, revizuientul a fost chemat și audiat de procuror, pentru a face precizările necesare în legătură cu afirmațiile cuprinse în cererea de revizuire.
Din conținutul declarației date la procuror rezultă, așa cum s-a arătat, că revizuientul a cerut revizuirea pentru cazul prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc. pen., și a precizat înscrisul la care se face referire în cererea de revizuire.
Din cele susținute în mod constant de către revizuient atât în cuprinsul cererilor de revizuire introduse cât și în cuprinsul declarației date în fața procurorului, rezultă că cererea de revizuire îndeplinește condițiile cerute în art. 397 alin. (2) C. proc. pen., de a arăta motivul și mijloacele de probă pe care se întemeiază, neexistând nici un temei pentru restituirea cauzei în vederea efectuării de cercetări suplimentare de către procuror.
în aceste condiții, instanța fiind investită cu judecarea cazului de revizuire prevăzut de art. 394 lit. c) C. proc. pen., avea obligația să se pronunțe cu privire la acest caz, fără a se putea dezinvesti și trimite cauza procurorului pentru verificări.
Neprocedând în modul mai sus arătat și dispunând efectuarea de cercetări suplimentare de către procuror în stabilirea celor relatate în cuprinsul cererii de revizuire, instanța a pronunțat, sub acest aspect, o soluție cu nesocotire a dispozițiilor legale menționate, ceea ce face ca ea să fie nelegală.
Cât privește cererea revizuientului, formulată pentru prima dată în instanță, în sensul ca examinarea cererii să se facă și în temeiul cazului prevăzut de lit. a) din art. 394 C. proc. pen., această cerere nu poate fi luată în considerare, din moment ce în cererea de revizuire adresată procurorului nu a fost arătat acest caz, condamnatul precizând, așa cum s-a arătat, că se întemeiază numai pe cazul de revizuire, prevăzut de art. 394 lit. c) din același cod.
Totuși, instanța de revizuire nu a ținut seama de această situație și a dispus și în acest caz să se facă o verificare prealabilă de către procuror.
Hotărând în acest mod și trimițând cauza la procuror pe considerentul sus-arătat, instanța de revizuire a dat și sub acest aspect o soluție lipsită de temei legal.
Față de considerentele expuse, recursul procurorului a fost fondat și a fost admis, casându-se sentința atacată și dispunându-se trimiterea cauzei la aceeași instanță pentru o nouă examinare în principiu a cererii de revizuire.
| ← ICCJ. Decizia nr. 134/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5618/2005. Penal → |
|---|
