ICCJ. Decizia nr. 5618/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin sentința penală nr. 22 din 23 iunie 2005, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondată, plângerea formulată de petiționara E.L. împotriva rezoluției nr. 6/P/2005 din 2 martie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
Instanța a reținut că, în dosarul nr. 6/P/2005 al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău, persoana vătămată E.L. a depus plângere împotriva magistraților H.M.C., G.A.C., M.M., N.L. și I.L., pentru săvârșirea infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
S-a susținut, prin plângere, că H.M.C., prim procuror adjunct al Parchetului de pe lângă Judecătoria Bacău, abuziv, prin îndeplinirea defectuoasă, cu știință, a atribuțiilor funcției, a dispus prin ordonanța nr. 1900/P/2003 din 15 ianuarie 2004 scoaterea de sub urmărirea penală și respectiv, neînceperea urmăririi penale, față de învinuitul R.I., pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 246,art. 289 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 321 NCP), art. 277, 278 și 280 din Legea nr. 543/2003.
Faptele imputate numitului R.I., director al SC A. SA Bacău, constau în aceea că a dispus abuziv desfacerea contractului de muncă al persoanei vătămate, dispoziție care ar constitui un fals întrucât hotărârea Consiliului de Administrație nu cuprinde referiri la necesitatea reducerii de personal, că a folosit în alte scopuri sumele reținute de la angajați pentru bugetul asigurărilor sociale, de sănătate și șomaj și că, deși în final instanța a dispus integrarea în muncă a persoanei vătămate a refuzat să execute hotărârea judecătorească.
La rândul său, arată persoana vătămată, judecătorul G.A.C. investită în dosarul nr. 3674/2004 al Judecătoriei Bacău, cu soluționarea plângerii, conform art. 2781C. proc. pen., împotriva rezoluției de neurmărire din 15 ianuarie 2004, a respins, tot abuziv, plângerea, prin sentința penală nr. 1911 din 16 iunie 2004.
în sfârșit, judecătorii M.M., N.L. și I.L., care au soluționat recursul declarat de E.L. împotriva hotărârii primei instanțe prin decizia penală nr. 1143/R/2004 din 7 decembrie 2004, în dos. nr. 7029/2004 al Tribunalului Bacău, au respins, ca tardiv, recursul, soluționând cauza deși se impunea suspendarea judecății pană la rezolvarea excepției de neconstituționalitate, ridicată de persoana vătămată, de către Curtea Constituțională.
Urmare actelor premergătoare efectuate în cauză, la plângerea persoanei vătămate E.L., procurorul din cadrul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău a dispus prin rezoluția nr. 6/P/2005 din 2 martie 2005 neînceperea urmăririi penale față de inculpații sus-menționați cu motivarea că nu se poate reține săvârșirea de fapte sau acte de abuz în serviciu și nici încălcarea drepturilor procedurale ale petentei.
Plângerea împotriva acestei soluții de neurmărire, făcută în temeiul art. 278 C. proc. pen., a fost respinsă prin rezoluția nr. 327/II/2/2005 din 7 aprilie 2005 a procurorului general adjunct al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău.
Așa cum s-a arătat, prin sentința penală nr. 22 din 23 iunie 2005, Curtea de Apel Bacău a respins, ca nefondată, plângerea petiționarei, formulată în temeiul art. 2781C. proc. pen.,
împotriva rezoluției nr. 6/P/2005 din 2 martie 2005 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bacău reținând că aceasta este legală și temeinică.
S-a motivat în sensul că magistrații nu au încălcat dispozițiile procesuale ale petentei, fiind investiți legal în cauze iar soluțiile lor putând fi cenzurate pe căile prevăzute de lege. Respingerea recursului petiționarei prin decizia penală nr. 1143 din 7 decembrie 2004 a Tribunalului Bacău, ca tardiv introdus, se apreciază ca fiind legală, neimpunându-se suspendarea judecății întrucât Curtea Constituțională nu fusese sesizată cu excepția de neconstituționalitate, aceasta fiind respinsă, ca inadmisibilă, de către Tribunalul Bacău.
împotriva acestei hotărâri petiționara a declarat recurs, criticând-o pentru neconstatarea nelegalității și netemeiniciei soluțiilor date de procuror și judecători în cauzele ce îl privesc pe R.I., magistrații protejându-se prin încălcarea drepturilor sale iar judecătorii din instanța de recurs rezolvând cu încălcarea legii excepția de neconstituționalitate.
Verificând hotărârea criticată pe baza materialului de la dosar, Curtea constată că recursul este nefondat.
Magistrații împotriva cărora petiționara a formulat plângerea penală au fost investiți legal în rezolvarea cauzelor a căror soluții au fost contestate.
Legea stabilește expres și limitativ căile prin care pot fi contestate soluțiile adoptate de organele judiciare și autoritățile competente.
Pentru a reține săvârșirea infracțiunii prevăzute de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP), de către oricare dintre magistrați, este necesar să se stabilească neîndeplinirea de către aceștia cu știință a unor acte sau îndeplinirea lor defectuoasă, dacă prin aceasta s-a cauzat o vătămare intereselor legale ale unei persoane.
Din nici un element de fapt nu rezultă că magistrații ar fi fost motivați, în adoptarea soluțiilor din cauzele referitoare la R.I., de orice alte stări, situații sau împrejurări decât de convingerea lor, bazată pe materialul judiciar instrumentat.
Chiar în ipoteza în care soluțiile adoptate în procesul penal față de R.I. ar fi fost, în denumire comună, desființate, încă nu s-ar fi putut califica drept abuzivă prestația profesională a magistraților, atâta timp cat nu s-ar fi stabilit că, în plan subiectiv, au acționat în forma de vinovăție a intenției, respectiv că, în mod deliberat, prin ignorarea probelor care susțineau vinovăția făptuitorului, au determinat netragerea la răspundere penală a acestuia.
Din actele și lucrările dosarului în care magistrații reclamați au adoptat soluții rezultă, însă, că actele acestora sunt conforme cu legea.
Astfel, corect a fost calificată fapta directorului R.I. de a-i fi desfăcut contractul de muncă petiționarei, ca un litigiu de muncă, a cărui soluționare a parcurs căile prevăzute de Codul muncii și finalizată cu reintegrarea în muncă a recurentei și plata drepturilor salariale.
întârzierea reintegrării în muncă a petiționarei și a plății drepturilor salariale s-a datorat neîndeplinirii la timp de către recurentă a formalităților de prezentare a hotărârii definitive iar nevirarea la bugetele de asigurări a sumelor datorate este consecința situației financiare dificile a societății din acea perioadă.
în sfârșit, chiar dacă la data pronunțării încheierii prin care a fost respinsă excepția de neconstituționalitate (corect ar fi fost să se dispună respingerea cererii de sesizare a Curții Constituționale) respectiv 28 octombrie 2004, această măsură ar fi excedat competența instanței în raport de prevederile art. 29 din Legea nr. 47/1992, modificată prin Legea nr. 232/2004 din 3 iunie 2004 și republicată, petiționara avea posibilitatea atacării acesteia pe calea recursului, conform alin. (6) din textul de lege menționat.
Cum, față de cele ce au precedat, a rezultat că motivele invocate de către petiționară nu au fost întemeiate iar din examinarea din oficiu a hotărârilor nu s-a constatat vreun caz de casare, recursul sus-numitei a fost respins ca nefondat.
| ← ICCJ. Decizia nr. 1022/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 5634/2005. Penal → |
|---|
