ICCJ. Decizia nr. 420/2005. Penal
| Comentarii |
|
Prin plângerea înregistrată la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, sub nr. 6083 din 29 martie 2005, persoana vătămată D.M.G. a solicitat cercetarea judecătorilor G.A. din cadrul Curții de Apel Iași, G.V., V.L. și G.L. din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
în esență, persoana vătămată a susținut că este nemulțumită de hotărârile pronunțate de magistrații mai sus menționați, în cauzele în care a avut calitatea de reclamant, respectiv de recurent (dosarul civil nr. 1820/2001 în care a fost pronunțată sentința nr. 91 din 11 iunie 2001 a Curții de Apel Iași și dosarul civil nr. 3001/2001 în care s-a pronunțat decizia nr. 978 din 13 martie 2002 a înaltei Curți de Casație și Justiție).
Prin rezoluția cu nr. 364/ P din 13 aprilie 2005 Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, a dispus neînceperea urmăririi penale față de judecătorii G.A. din cadrul Curții de Apel Iași, G.V., V.L. și G.L. din cadrul înaltei Curți de Casație și Justiție, sub aspectul săvârșirii infracțiunii prevăzută de art. 246 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 297 NCP)
Analizând actele premergătoare efectuate în cauză, parchetul a reținut că prin contestația înregistrată sub nr. 1820 din 18 aprilie 2001 pe rolul Curții de Apel Iași, contestatorul D.M.G. a solicitat instanței ca, prin hotărârea ce o va pronunța să desființeze dispoziția nr. 128 din 02 aprilie 2004 a Consiliului Județean Iași prin care s-a dispus încetarea raporturilor de serviciu ale contestatorului, referent în cadrul S.A. al instituției anterioare menționate.
Contestatorul a considerat că au fost interpretate greșit dispozițiile art. 6 lit. g) din Legea nr. 188/1999 privind S.F.P. în sensul că sancțiunile sale penale, stabilite în conformitate cu dispozițiile art. 180 și art. 181 C. pen., ar fi incompatibile cu exercitarea funcției în care fusese angajat, aceea de controlor financiar în cadrul S.A.I.; că, în mod eronat, au fost interpretate dispozițiile art. 79 din același act normativ, din moment ce, faptele pentru care a fost sancționat penal nu aveau legătură cu serviciul, fiind comise anterior numirii sale în calitate de funcționar public.
Prin sentința civilă nr. 91 din 11 iunie 2001 pronunțată de Curtea de Apel Iași, în dosarul nr. 1820/2001, acțiunea reclamantului D.M.G. a fost respinsă, ca nefondată.
Sentința a fost menținută prin decizia civilă nr. 978 din 13 martie 2002 pronunțată de Curtea Supremă de Justiție, secția de contencios administrativ, în dosarul nr. 3001/2001.
Persoana vătămată D.M.G. a apreciat că instanțele au considerat, în mod greșit, că sancțiunea disciplinară trebuia aplicată de către Președintele Consiliului Județean Iași, întrucât conform art. 72 și art. 73 din Legea nr. 188/1999, ea trebuia a fi aplicată de acesta, dar numai la propunerea Comisiei de disciplină, or, la acea dată, Consiliul Județean Iași nici nu înființase o asemenea Comisie de disciplină.
Parchetul a reținut că susținerile petiționarului nu pot fi primite pentru următoarele considerente:
Deși, potrivit art. 72 din Legea nr. 188/1999 privind Statutul funcționarilor publici, astfel cum era în vigoare la data respectivă (această lege fiind republicată la 22 martie 2004), sancțiunile disciplinare prevăzute în art. 70 alin. (3) lit. c) - f) se aplică de conducătorul instituției publice, la propunerea comisiei de disciplină, cu toate acestea, persoanei vătămate D.M.G. nu i-au fost aplicate, prin dispoziția nr. 128 din 02 aprilie 2001, prevederile art. 70 din Legea nr. 188/1999, ci acelea ale art. 89 lit. d) din aceeași lege, privind cazurile de încetare a raporturilor de serviciu.
Pe de altă parte, art. art. 73 pct. 2 din Legea nr. 188/1999 prevedea că modul de constituire a comisiilor de disciplină, componența, atribuțiile, modul de sesizare și procedura de lucru a acestora se vor stabili prin hotărâre a guvernului, la propunerea A.N.F.P.
Hotărârea de guvern care a stabilit cele mai sus menționate a fost dată la 23 octombrie 2001 sub nr. 1083, altfel spus, a fost ulterioară datei emiterii deciziei nr. 128 din 02 aprilie 2001.
Prin urmare, cel îndreptățit să emită decizia era Președintele Consiliului Județean Iași, acesta având obligația ca, la emiterea deciziei, să respecte doar dispozițiile art. 103 din Legea nr. 188/1999 potrivit cărora prevederile acestei legi se completează cu prevederile legislației muncii, mai concret, după desfășurarea unei anchete disciplinare. în speță, instanța a constatat că sancțiunea disciplinară a fost aplicată, după cercetarea prealabilă a abaterii imputate și audierea reclamantului.
O altă critică adusă hotărârilor judecătorești a fost aceea că instanțele au apreciat greșit că există incompatibilitate între săvârșirea a două infracțiuni de violență și ocuparea unei funcții publice în cadrul autorității administrației publice locale, persoana vătămată considerând că respectivele sancțiuni penale erau anterioare angajării sale și nu aveau legătură cu serviciul.
Parchetul a reținut că nici aceste susțineri ale petiționarului nu pot fi primite pentru următoarele motive:
Potrivit art. 6 lit. g) din Legea nr. 188/1999 poate ocupa o funcție publică persoana care nu a fost condamnată pentru săvârșirea unei infracțiuni, care ar face-o incompatibilă cu exercitarea funcției publice. în cauză s-a constatat că persoana vătămată D.M.G. a fost numită începând cu 01 august 2000 în cadrul S.A. al Consiliului Județean Iași, între documentele necesare angajării, figurând și declarația acesteia pe propria răspundere, în cuprinsul căreia a menționat " nu am fost condamnat penal și nu sunt implicat în procese cu caracter penal".
Ulterior, la data de 20 februarie 2001, a fost prezentat angajatorului cazierul judiciar al numitului D.M.G., ocazie cu care s-a constatat că acesta suferise două condamnări, după cum urmează: 35.000 lei amendă penală pentru infracțiunea de lovire prevăzută de art. 180 alin. (2) C. pen., pedeapsă aplicată în anul 1998 și, respectiv, un an închisoare pentru vătămare corporală ( art. 181 C. pen.), pedeapsă a cărei executare a fost suspendată condiționat, aplicată în anul 2000.
în aceste condiții, s-a apreciat de către instanțe că această declarație a numitului D.M. a fost de natură a încălca dispozițiile Legii Funcționarilor Publici, referitoare la condițiile pe care trebuie să le îndeplinească o persoană pentru a putea ocupa o astfel de funcție, fiind în același timp de natură a afecta grav raporturile normale de încredere pe care trebuie să se bazeze orice raport juridic de muncă, cu atât mai mult unul ce avea ca obiect slujirea intereselor cetățenilor și era astfel supus unor rigori sporite, stabilite expres de legiuitor.
Prin urmare, s-a considerat că, în mod justificat, s-a reținut de către angajator că reclamantul, neaducând la cunoștință cazierul său judiciar, a încălcat prevederile legale referitoare la interdicțiile privind funcționarii publici.
Pe de altă parte, parchetul a mai reținut că mijlocul procedural prin care persoanele nemulțumite pot obține reformarea unei hotărâri judecătorești este exercitarea căii de atac, în speța de față a recursului.
Căile de atac apar ca un remediu contra eventualelor erori ce se pot strecura într-o hotărâre judecătorească, putându-se contesta prin intermediul lor, fie nerespectarea de către instanța ce a pronunțat hotărârea atacată a condițiilor formale în care trebuia să aibă loc judecata, fie faptul că raționamentul juridic este inexact.
Reforma unei hotărâri judecătorești este de competența exclusivă a instanțelor de control judiciar, acest lucru neputându-se realiza pe calea unei plângeri penale, întrucât s-ar încălca prevederile art. 15 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, potrivit cărora hotărârile judecătorești pot fi desființate sau modificate numai în căile de atac prevăzute de lege și exercitate conform dispozițiilor legale.
împotriva rezoluției de netrimitere în judecată cu nr. 364/ P din 13 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, secția de urmărire penală și criminalistică, persoana vătămată D.M.G. a formulat, în temeiul art. 2781C. proc. pen., plângere la înalta Curte de Casație și Justiție, apreciind că soluția dată de parchet este greșită, în cauză fiind întrunite elementele constitutive ale infracțiunii de abuz în serviciu contra intereselor persoanelor.
Plângerea este inadmisibilă pentru următoarele considerente:
Potrivit art. 278 alin. (1) C. proc. pen., "Plângerea împotriva măsurilor luate sau a actelor efectuate de procuror ori efectuate pe baza dispozițiilor date de acesta se rezolvă de prim-procurorul pachetului sau, după caz, de procurorul general al parchetului de pe lângă curtea de apel ori de procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție".
Conform art. 2781alin. (1) C. proc. pen., "După respingerea plângerii făcute conform art. 275 - art. 278, împotriva rezoluției de neîncepere a urmăririi penale sau a ordonanței ori, după caz, a rezoluției de clasare, de scoatere de sub urmărire penală sau de încetare a urmăririi penale, date de procuror, persoana vătămată, precum și orice alte persoane ale căror interese legitime sunt vătămate pot face plângere în termen de 20 de zile de la data comunicării de către procuror a modului de rezolvare, potrivit art. 277 și art. 278, la instanța căreia i-ar reveni, potrivit legii, competența să judece cauza în primă instanță".
Din cele două dispoziții legale mai sus enunțate rezultă că petiționarul nemulțumit de rezoluția de neînceperea urmăririi penale dată de procuror, trebuie să parcurgă următoarele etape:
- mai întâi să se adreseze cu plângere conducătorului unității de parchet din care face parte procurorul ce a dat soluția de netrimitere în judecată;
- apoi, dacă plângerea i-a fost respinsă de către conducătorul unității de parchet, să se adreseze cu plângere instanței de judecată.
Or, din actele dosarului rezultă că petiționarul D.M.G., nemulțumit de rezoluția dată de procurorul de la Parchetul de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, care a efectuat cercetări în cauză, a atacat-o cu plângere direct la instanță, fără a mai parcurge etapa prealabilă și obligatorie reglementată de art. 278 alin. (1) C. proc. pen., respectiv fără să adreseze mai întâi plângere procurorului șef de secție al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție. întrucât rezoluția de neîncepere a urmăririi penale a fost dată de un procuror din cadrul secției de urmărire penală și criminalistică, din cadrul Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție, plângerea trebuia adresată procurorului șef al acestei secții.
Or, admisibilitatea plângerii adresată instanței împotriva rezoluțiilor sau a ordonanțelor procurorului de netrimitere în judecată, întemeiată pe dispozițiile art. 2781alin. (1) C. proc. pen., este condiționată de respectarea fazelor procesuale reglementate de lege.
Această plângere adresată instanței, având natura juridică a unei căi de atac ce vizează controlul judecătoresc al soluției de neînceperea urmăririi penale nu poate fi direct analizată pe fond, decât după ce s-a efectuat un prim control al rezoluției procurorului, de către procurorul șef al parchetului din care face parte procurorul ce a dat soluția în cauză.
întrucât din actele dosarului rezultă că această etapă a verificării rezoluției de neînceperea urmăririi penale de către procurorul șef de secție al Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție nu a fost parcursă de petiționar, el adresându-se direct instanței, înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca inadmisibilă, plângerea formulată de petiționarul D.M.G. împotriva rezoluției nr. 364/ P din 13 aprilie 2005 a Parchetului de pe lângă înalta Curte de Casație și Justiție.
Această soluție se impune și prin raportare la dispozițiile art. 128 din Constituția României potrivit cărora, partea interesată poate exercita căile de atac numai în condițiile legii procesual-penale.
A rezultat deci că, eventuala recunoaștere a căii de atac a plângerii adresată direct instanței, fără parcurgerea etapei prealabile a controlului rezoluției procurorului, de către conducătorul unității de parchet din care acesta a făcut parte, a constituit o încălcare a principiului legalității căilor de atac, situație ce apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.
| ← ICCJ. Decizia nr. 445/2005. Penal | ICCJ. Decizia nr. 416/2005. Penal → |
|---|
