ICCJ. Decizia nr. 653/2005. Penal. Art.174, 175, 176 c.pen. Recurs
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr. 653/2005
Dosar nr. 5677/2004
Şedinţa publică din 27 ianuarie 2005
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 753 din 2 iunie 2004 a Tribunalului Bucureşti, secţia I penală, a fost condamnat inculpatul L.D.C. la pedeapsa de 18 ani închisoare, pentru săvârşirea infracţiunii de omor deosebit de grav, prevăzută de art. 174 – art. 175 lit. c) – art. 176 lit. a) C. pen. şi la 12 ani închisoare, pentru infracţiunea de tâlhărie, prevăzută de art. 211 alin. (1) şi (21) lit. c) C. pen.
În baza art. 33 lit. a) şi art. 34 lit. b) C. pen., au fost contopite pedepsele aplicate în pedeapsa cea mai grea, inculpatul urmând a executa pedeapsa de 18 ani închisoare.
Conform art. 65 C. pen., au fost interzise inculpatului drepturile prevăzute de art. 64 lit. a) şi b) C. pen., pe o perioadă de 7 ani, după executarea pedepsei închisorii.
A fost menţinută starea de arest a inculpatului şi s-a computat perioada arestării preventive de la 30 septembrie 2003, la zi.
În temeiul art. 118 lit. d) C. pen., s-a dispus confiscarea de la inculpat a sumei de 60.900.000 lei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarea situaţie de fapt.
În luna mai 2003, inculpatul s-a mutat din apartamentul în care locuia împreună cu mama sa, în garsoniera proprietatea bunicii paterne, L.P., locuind împreună cu aceasta şi cu tatăl său, L.D.O.A.
Neavând loc de muncă şi nici alte surse de venit, inculpatul şi tatăl său se întreţineau din veniturile băncii (din pensie şi din banii obţinuţi din vânzarea unui imobil), astfel că între ei se declanşau certuri.
Pe fondul acestor neînţelegeri, în ziua de 10 septembrie 2003, inculpatul a lovit-o pe bunica sa cu un fier de călcat în cap şi apoi i-a aplicat două lovituri cu un cuţit.
După comiterea faptei, inculpatul a aşezat-o pe victimă în şifonier, a acoperit-o cu diferite obiecte de îmbrăcăminte şi şi-a însuşit certificatele de depozit la purtător ale acesteia.
Întrucât în acel moment a venit în locuinţă tatăl său, inculpatul l-a invitat la restaurant, spunându-i că victima plecase din garsonieră.
În aceeaşi seară tatăl inculpatului a revenit în garsonieră şi s-a culcat fără să observe că în şifonier se află cadavrul mamei sale.
A doua zi, în jurul orelor 8,00 – 8,30, inculpatul a revenit în garsonieră şi l-a invitat pe tatăl său într-o excursie la Buşteni, dar după ce a plătit cazarea, inculpatul a revenit în Bucureşti, motivând că are probleme de rezolvat.
Ulterior, inculpatul a prelungit şederea tatălui său cu încă o săptămână, timp în care a sustras din locuinţa bunicii mai multe bunuri, pe care le-a înstrăinat.
Situaţia de fapt expusă a fost stabilită pe baza proceselor verbale încheiate de organele de urmărire penală, raportului de constatare tehnico-ştiinţifică, raportului medico-legal de autopsie, planşelor foto executate în cauză, depoziţiilor martorilor L.D.O.A., B.C., P.T., P.C., L.E.M., probe coroborate cu declaraţiile inculpatului.
Curtea de Apel Bucureşti, secţia I penală, prin Decizia penală nr. 666 din 13 septembrie 2004, a respins, ca nefondat, apelul formulat de inculpat, apel ce a vizat nelegalitatea şi netemeinicia sentinţei atacate.
Împotriva acestei decizii inculpatul a declarat recurs invocând cazurile prevăzute de art. 3859 pct. 10, pct. 14 şi pct. 18 C. proc. pen., în sensul că instanţa nu s-a pronunţat cu privire la unele probe ori asupra unor cereri esenţiale pentru inculpat de natură să garanteze dreptul la apărare (a fost respinsă cererea inculpatului pentru efectuarea expertizei medico-legale) instanţa a aplicat pedepse greşit individualizate şi, în cauză, s-a comis o gravă eroare de fapt, nereţinând că inculpatul a săvârşit faptele în stare de provocare.
Recursul nu este fondat.
Instanţa de fond a stabilit în mod corect situaţia de fapt şi vinovăţia inculpatului, încadrând corespunzător din punct de vedere juridic fapta comisă în textele de lege menţionate.
Atât în faza de urmărire penală, cât şi în faza de cercetare judecătorească, au fost administrate probele necesare pentru stabilirea unei situaţii de fapt reale.
Împrejurarea că prima instanţă a respins cererea inculpatului pentru efectuarea unei constatări medico-legale (prin care să se stabilească dacă a suferit o leziune la un deget şi în caz afirmativ dacă rana a putut fi produsă în apărare) nu constituie un motiv pentru a deveni aplicabile dispoziţiile art. 3859 pct. 10 C. proc. pen.
Aşa cum rezultă din economia textului citat, proba solicitată trebuie să fie de natură a influenţa asupra soluţiei procesului, iar instanţa a ignorat-o sau, nereţinând-o, nu s-a pronunţat asupra semnificaţiei ei.
Instanţa de fond a făcut evaluarea probei a detaliat motivele pentru care a respins-o, astfel că hotărârea nu poate fi casabilă pentru motivul invocat ci, dacă este cazul, pentru eroare gravă de fapt, motiv de casare care va fi analizat în continuare.
În speţă, nici acest motiv de recurs nu poate fi reţinut. Existenţa unei erori grave de fapt, în sensul art. 3859 pct. 18 C. proc. pen., presupune o contrarietate evidentă între ceea ce rezultă din ansamblul probelor administrate în cauză şi ceea ce a reţinut instanţa prin hotărârea pronunţată.
Or, între probele aflate în dosar şi sentinţa dată există concordanţă, aceste probe relevând vinovăţia inculpatului (care, de altfel, a recunoscut constant infracţiunile pentru care a fost trimis în judecată) inclusiv împrejurarea că în dinamica derulării activităţii infracţionale nu a existat vreun indiciu din care să rezulte provocarea din partea victimei.
Potrivit art. 73 lit. b) C. pen., text invocat de inculpat prin motivele de recurs depuse în scris, constituie circumstanţă atenuantă săvârşirea infracţiunii sub stăpânirea unei puternice tulburări sau emoţii, determinată de o provocare din partea persoanei vătămate produsă prin violenţă, printr-o atingere gravă a demnităţii persoanei sau prin altă acţiune ilicită gravă.
Din împrejurările comiterii faptei şi a modului de a acţiona al inculpatului nu se poate desprinde concluzia că în momentul săvârşirii faptei acesta se afla într-o puternică stare de tulburare, victima (în vârstă de 75 de ani, bolnavă, cu o constituţie fizică slăbită) neexercitând asupra sa nici una din acţiunile arătate în textul de lege citat.
În ceea ce priveşte individualizarea pedepsei, aspect sub care hotărârea atacată a fost criticată de inculpat prin ultimul motiv de recurs, se reţine că au fost respectate criteriile prevăzute de art. 72 C. pen. (n.r: corespondent în Noul Cod Penal: Art. 74 NCP), respectiv gradul concret de pericol social al faptei şi persoana făptuitorului.
Comiterea a două infracţiuni în concurs real, modalitatea în care a fost suprimată viaţa victimei (rudă apropiată a inculpatului) activitatea depusă de inculpat pentru ascunderea cadavrului, mobilul urmărit (sustragerea unor bunuri şi a sumelor de bani, aparţinând victimei) relevă un pericol social ridicat al faptelor, just apreciat de instanţa de fond şi de instanţa de apel.
Pe de altă parte, la individualizarea pedepsei au fost avute în vedere şi datele ce caracterizează persoana inculpatului, necunoscut cu antecedente penale, tânăr, şi care a avut o poziţie cooperantă, recunoscând faptele comise.
Toate aceste elemente de circumstanţiere ale faptelor şi făptuitorului au fost analizate, iar pedeapsa aplicată, orientată spre mediul special, este bine dozată, de natură să asigure realizarea scopului coercitiv şi preventiv educativ al sancţiunii penale.
Ca atare, în raport de considerentele expuse, recursul declarat nu este fondat şi în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va fi respins.
Se va computa perioada arestării preventive, iar în temeiul art. 192 alin. (2) din acelaşi cod, inculpatul va fi obligat la cheltuieli judiciare.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge recursul declarat de inculpatul L.D.C. împotriva deciziei penale nr. 666 din 13 septembrie 2004 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală, ca nefondat.
Compută detenţia preventivă de la 30 septembrie 2003, la 27 ianuarie 2005.
Obligă recurentul să plătească statului suma de 1.200.000 lei cheltuieli judiciare.
Definitivă.
Pronunţată în şedinţă publică, azi 27 ianuarie 2005.
| ← ICCJ. Decizia nr. 642/2005. Penal. Plângere. Recurs | ICCJ. Decizia nr. 655/2005. Penal. Art.211 alin.2 c.pen. Recurs → |
|---|
