ICCJ. Decizia nr. 2569/2006. Penal
| Comentarii |
|
Prin acțiunea introductivă din 3 martie 2005, reclamanta SC M.I. SRL Băilești, jud. Dolj a chemat în judecată pe pârâta SC C.S.R. SA Reșița, solicitând obligarea acesteia la plata sumei de 1.286.283.656 lei actualizată în raport cu rata inflației, cu cheltuieli de judecată.
în motivarea cererii sale, reclamanta a susținut că i-a livrat pârâtei marfă în valoare de 2.005.047.660 lei cu facturile nr. 1825079 din 20 noiembrie 2000, nr. 1825087 din 9 februarie 2001 și nr. 1825088 din 12 februarie 2001, că s-a stins o parte din datorie prin compensare, rămânând de achitat suma de 1.286.283.656 lei.
Că ulterior, împotriva pârâtei la 18 iulie 2001 prin sentința civilă nr. 949 din 18 iulie 2002, judecătorul sindic numit în dosarul nr. 3365/COM/2001 a dispus deschiderea procedurii reorganizării judiciare conform Legii nr. 64/1995 și că prin încheierea nr. 397 din 1 octombrie 2001 a judecătorului sindic, rămasă definitivă prin nerecurare, s-au verificat și analizat creanțele declarate de creditori, reclamanta fiind înscrisă în tabelul creditorilor cu suma de 1.286.283.636 lei.
Prin încheierea nr. 3/ F-S/9 ianuarie 2004, judecătorul sindic în baza art. 9 alin. (2) din O.U.G. nr. 172/2001, constată înscrisă procedura reorganizării judiciare împotriva debitoarei SC C.S.R. SA și că începând cu data pronunțării acesteia se instituie procedura de supraveghere specială a debitoarei de către A.P.A.P.S. București.
La 22 martie 2005, pârâta a invocat excepția prescripției acțiunii reclamantei, iar la 13 aprilie 2005, a invocat excepția lipsei calității procesuale active a acesteia, în raport de convenția cesiunii de creanță nr. 1058/2002 încheiată între SC M.I. SRL Băilești și SC V. SRL Dr. Tr. Severin.
Tribunalul Dolj, prin sentința nr. 429 din 21 iunie 2005, a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 1.286.283.656 lei, precum și la plata dobânzii legale la această sumă de la data de 9 ianuarie 2002 și până la achitarea integrală a datoriei.
Instanța de fond, pentru a hotărî astfel, a apreciat că excepția de prescripție invocată de pârâtă este nefondată întrucât prin depunerea declarației de creanță în procedura insolvenței în care s-a aflat pârâta s-a suspendat cursul prescripției, atât pe perioada desfășurării procedurii reglementate de Legea nr. 64/1995, cât și pe perioada procedurii administrative reglementate de O.U.G. nr. 172/2001. Ca urmare prescripția se împlinea la data de 9 aprilie 2005 iar reclamanta a formulat acțiunea anterior, respectiv la data de 3 martie 2005.
Instanța de fond a respins și excepția lipsei calității procesuale active a reclamantei invocată de pârâtă, întemeiată pe cesiunea creanței, cu motivarea că cesiunea a fost revocată prin acordul părților din contractul de cesiune.
în ce privește fondul, instanța a reținut că marfa s-a livrat, că părțile au stins o parte din datorie prin compensare convențională și că pârâta datorează suma pretinsă prin acțiune.
în ce privește capătul de cerere accesoriu, instanța de fond a apreciat că reclamanta este îndreptățită să pretindă dobânda legală, în temeiul art. 43 C. com., creanța fiind certă, lichidă și exigibilă, ca urmare a înscrierii la masa pasivă în insolvență, iar nu reactualizarea în raport de inflație. A apreciat că dobânda se datorează de la data încetării procedurii insolvenței, 9 ianuarie 2002.
Prin decizia civilă nr. 290 din 19 octombrie 2005, Curtea de Apel Craiova, secția comercială, a admis în parte apelul formulat de pârâta SC C.S.R. SA Reșița împotriva sentinței nr. 429 din 21 iunie 2005 a Tribunalului Dolj, pe care a schimbat-o în parte, în sensul că a admis în parte acțiunea reclamantei și a obligat pârâta la plata sumei de 108.543,65 RON reprezentând contravaloarea facturilor nr. 1825087/2001 și nr. 1825088/2001, cu dobânda legală de la 9 ianuarie 2002 până la achitarea datoriei, cu 3.900 RON cheltuieli de judecată.
în motivarea sa, instanța de apel a reținut că dreptul la acțiune al reclamantei pentru factura fiscală nr. 1825079 din 20 noiembrie 2000 s-a prescris.
împotriva menționatei decizii reclamanta SC M.I. SRL Băilești a declarat recurs în temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate, solicitând în concluzie admiterea recursului, modificarea deciziei, respingerea apelului pârâtei și menținerea ca temeinică și legală a hotărârii instanței de fond.
în criticile formulate, recurenta reclamantă susține în esență că în mod eronat a reținut instanța de apel că factura nr. 1825079 din 20 noiembrie 2000 este prescrisă, interpretând și aplicând greșit prevederile art. 12 din O.U.G. nr. 172/2001, modificată prin H.G. nr. 1146/2002.
Data scadentă pentru factura menționată a fost 6 februarie 2001, data la care pârâta a plătit prin compensare suma de 21.264.004 lei și de la care începe să curgă noul termen de prescripție de 3 ani, conform art. 3 din Decretul nr. 167/1958.
Că potrivit art. 42 și 44 din Legea nr. 64/1995, pe durata procedurii de reorganizare judiciară și faliment se suspendă termenele de prescripție ale acțiunilor creditorilor împotriva debitoarei aflată în această procedură.
Că de la 18 iulie 2001 când împotriva debitoarei s-a deschis procedura de reorganizare judiciară și faliment care s-a încheiat la 9 ianuarie 2002, când în baza art. 12 din O.U.G. nr. 172/2001 s-a instituit procedura de supraveghere financiară de către A.P.A.P.S., procedură încheiată la 31 decembrie 2002, pe toată această perioadă s-au aplicat dispozițiile art. 42 și 44 din Legea nr. 64/1995.
Recurenta reclamantă susține că factura în cauză nu era prescrisă la data introducerii acțiunii sale (3 martie 2005), deoarece termenul de prescripție curs până în acel moment a fost de 2 ani și 7 luni de zile.
Nemulțumită de soluția pronunțată în apel și pârâta a declarat recurs, în temeiul art. 304 pct. 5, 8 și 9 C. proc. civ., criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, solicitând în concluzie admiterea recursului, casarea deciziei și respingerea acțiunii reclamantei în totalitate.
Recurenta pârâtă critică decizia din apel pentru următoarele aspecte:
- respingerea excepției nulității actului de procedură al instanței de fond pentru necomunicarea încheierii de amânare a pronunțării, fapt ce i-a pricinuit o vătămare evidentă, ce nu poate fi înlăturată, conform art. 105 alin. (2) C. proc. civ., excepție care nu a fost supusă discuției părților deși a fost iterată ca motiv de apel, precum și respingerea excepției netimbrării capătului de cerere accesoriu ce viza actualizarea sumei pretinse ca rata inflației, art. 304 pct. 5 C. proc. civ.;
- greșita aplicare a dispozițiilor legale din materia prescripției extinctive, avându-se în vedere că pentru toate sumele înscrise în cele trei facturi emise de reclamantă, care au făcut obiectul acțiunii, prescripția era împlinită la data promovării acțiunii și că față de această situație soluția era respingerea în totalitate a pretențiilor reclamantei, art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.;
- că instanța de apel a interpretat greșit actele juridice deduse judecății, respectiv procesul verbal de compensare, sub două aspecte, al compensației legale care a operat în cauză și a datelor încheierii lor și că la calculul termenelor de prescripție pentru sumele rest de plată aferente celor trei facturi s-au încălcat dispozițiile art. 101 alin. (3) C. proc. civ.
Recursurile reclamantei și pârâtei sunt fondate.
înalta Curte, analizând hotărârea în raport de criticile formulate, de actele și lucrările dosarului și de dispozițiile legale incidente, constată că acestea sunt de natură să conducă la casarea deciziei recurate, în cauză fiind îndeplinite cerințele prevăzute de art. 304 C. proc. civ.
Critica recurentei reclamante SC M.I. SRL Băilești, jud. Dolj prin care susține că greșit Curtea de Apel Craiova a reținut că factura din 20 noiembrie 2000 este prescrisă, este întemeiată, în raport de dispozițiile art. 12 din O.U.G. nr. 172/2001, modificată prin H.G. nr. 1146/2002.
Astfel se constată că deși instanța de apel a reținut în mod corect situația de fapt, în sensul că reclamanta SC M.I. SRL Băilești, jud. Dolj i-a livrat pârâtei SC C.S.R. SA Reșița marfă în baza facturilor fiscale nr. 1825079 din 20 noiembrie 2000, 1825087 din 9 februarie 2001 și 1825088 din 12 februarie 2001, că o parte din mărfuri au fost plătite sau stinse prin compensație, aceasta a făcut o apreciere eronată a probelor administrate în cauză, apreciind greșit că datoria decurgând din factura nr. 1825079 din 20 noiembrie 2000 era prescrisă la data sesizării instanței, respectiv la 3 martie 2005, având în vedere că prin depunerea declarației de creanță în procedura insolvenței în care s-a aflat pârâta s-a suspendat cursul prescripției atât pe perioada procedurii reglementată de Legea nr. 64/1995, cât și pe perioada procedurii administrative reglementată de O.U.G. nr. 172/2001.
Și în ceea ce privește capătul de cerere accesoriu, instanța de apel a apreciat greșit că pârâta datorează dobândă legală de la 9 ianuarie 2002, fără să țină cont că reclamanta a cerut dobânda din 19 aprilie 2002.
Avându-se în vedere situația creată și că aspecte legate de fondul pricinii nu pot fi lămurite în recurs, întrucât potrivit art. 314 C. proc. civ., înalta Curte de Casație și Justiție hotărăște asupra fondului pricinii în scopul aplicării corecte a legii, la împrejurări de fapt care au fost deja stabilite, ori în decizia recurată acestea nu au fost stabilite, urmează a se admite recursurile și a se trimite cauza spre rejudecare aceleeași instanțe.
în raport de această situație, nu se mai impune analiza motivelor de recurs, formulate de pârâtă. în contextul arătat analiza ar fi de prisos.
Potrivit art. 129 alin. (4) și (5) judecătorii sunt datori să stăruie prin toate mijloacele legale pentru a descoperi adevărul și pentru a preveni orice greșeală în cunoașterea faptelor, să dea părților ajutor activ în apărarea drepturilor și intereselor lor, fiind totodată obligați să hotărască asupra celor ce formează obiectul pricinii supuse judecății.
Cu ocazia rejudecării, instanța va analiza criticile și apărările părților, urmează să stabilească data de la care începe să curgă termenul de prescripție și dobânzile datorate, care va putea să administreze și alte probe utile cauzei pentru stabilirea cadrului procesual real.
Așa fiind, recursurile au fost admise și potrivit art. 313 C. proc. civ., s-a dispus casarea deciziei și trimiterea cauzei spre rejudecarea apelului la aceeași instanță.
| ← ICCJ. Decizia nr. 2456/2006. Penal | ICCJ. Decizia nr. 2482/2006. Penal → |
|---|
