ICCJ. Decizia nr. 4208/2008. Penal
| Comentarii |
|
ROMÂNIA
ÎNALTA CURTE DE CASAŢIE ŞI JUSTIŢIE
SECŢIA PENALĂ
Decizia nr.4208/2008
Dosar nr. 4299/2/200.
Şedinţa publică din 22 decembrie 2008
Asupra recursului de faţă;
În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele:
Prin sentinţa penală nr. 213 de la 21 august 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia l-a penală, pronunţată în dosarul nr. 4299/2/2008 (1571/2008 ) a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti.
În baza art. 144 alin. (1) lit. a) raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 a recunoscut sentinţa nr. 4741/03 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma, modificată prin sentinţa nr. 28 din 22 iunie 2004 a Primei Curţi de Juraţi de Apel din Roma, Italia, definitivă la data de 12 ianuarie 2005 şi s-a dispus transferarea condamnatului Z.A., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă durata executată de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 şi de la 13 ianuarie 2005 la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, din care 100 lei onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Pentru a pronunţa această sentinţă, prima instanţă a reţinut că prin adresa nr. 3076/II-5/2008 din 10 iulie 2008, Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti a sesizat această instanţă, în temeiul dispoziţiilor art. 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004, în vederea recunoaşterii hotărârilor pronunţate de Tribunalul din Roma şi Prima Curte cu Juraţi de Apel Roma şi punerii în executare a acestora, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei din Republica Italia, de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Z.A., într-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei aplicate în statul solicitant.
Analizând actele şi lucrările dosarului, curtea de apel a constatat, pe baza informaţiilor şi documentelor comunicate de statul de condamnare, în aplicarea Convenţiei Europene asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983, următoarele:
Prin Hotărârea nr. 4741/2003 din 18 iulie 2003 pronunţată de Tribunalul din Roma, s-a dispus condamnarea inculpatului Z.A. la 14 ani închisoare în regim de detenţie, pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat, violare de domiciliu şi furt calificat prevăzute de art. 61 alin. (1), art. 110, art. 575 şi art. 577 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 614 alin. (1) şi (4), art. 81, art. 110, art. 624 şi art. 625 din Codul penal italian.
Pedeapsa aplicată acestuia a fost redusă în apel la 10 ani închisoare de Prima Curte de Apel cu Juraţi din Roma prin hotărârea nr. 2656 din 21 noiembrie 2006.
În fapt, s-a reţinut că la data de 15 iulie 2001, împreună cu mai multe persoane a pătruns prin efracţie în locuinţa părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe fizice, violenţe ce i-au provocat decesul, cu scopul de a sustrage sume de bani.
Din durata pedepsei aplicate inculpatului s-a scăzut timpul reţinerii şi arestării preventive.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus expulzarea condamnatului de pe teritoriul statului italian.
În raport cu situaţia de fapt reţinută în hotărârea definitivă de condamnare s-a constatat îndeplinită condiţia dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004, privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Astfel, faptele reţinute în sarcina inculpatului Z.A. sunt incriminate ca infracţiuni şi de legea penală a statului român, acestea, realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav, violare de domiciliu şi tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. a) C. pen., art. 192 alin. (2) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 ani la 20 de ani, de la 3 la 10 ani şi respectiv de la 15 la 25 de ani sau închisoarea pe viaţă.
Executarea acestei pedepse a început la data de 13 ianuarie 2005, conform înscrisurilor depuse la dosar.
De asemenea, numitul Z.A. este deţinut în închisoarea din Termini Imerese.
La data de 15 noiembrie 2007, condamnatul Z.A. a arătat în scris că nu este de acord cu transferarea într-un penitenciar din România, pentru continuarea executării pedepsei.
Prima instanţă a constatat că, prin hotărârea Tribunalului din Roma s-a luat faţă de condamnat măsura de siguranţă a expulzării de pe teritoriul statului italian.
Curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, întrucât condamnatul este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa detenţiunii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni, potrivit legii penale a statului român.
Consimţământul condamnatului nu este o condiţie necesară pentru a se dispune transferarea acestuia, în situaţia în care numitul Z.A. nu mai are dreptul de şedere pe teritoriul Italiei, din interpretarea textelor de lege - art. 6 alin. (1) din Acordul dintre România şi Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, rezultând că transferul se poate face fără acordul condamnatului. Astfel, potrivit Acordului dintre România şi Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră, consimţământul condamnatului nu este obligatoriu.
Conform înscrisurilor privind executarea depuse la dosar la termenul de astăzi, condamnatul Z.A. mai are de executat din pedeapsa aplicată 7 ani închisoare, din care s-a dedus arestul preventiv de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 şi durata executată de la 13 ianuarie 2005, întrucât pedeapsa stabilită de Procurorul General al Republicii (conform Legii de graţiere nr. 241/2006 ) este de 10 ani închisoare, din care s-a considerat graţiată o perioadă de 3 ani. Aşa fiind, curtea de apel a constatat că numitul Z.A. are de executat o pedeapsă de 7 ani închisoare, restul de 3 ani fiind graţiat conform Legii de graţiere nr. 241/2006.
De asemenea, s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii la 13 ianuarie 2005.
Curtea a constatat că, potrivit ordinelor de eliberare anticipată emise de magistratul de supraveghere s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii din 13 ianuarie 2005 şi expirarea acesteia la 17 octombrie 2009. Cu toate acesteia, prima instanţă nu a putut stabili o dată expresă la care condamnatul să fie eliberat, întrucât instituţia liberării condiţionate nu poate fi aplicată, potrivit legii române, anticipat şi succesiv, ci numai în condiţiile art. 59 C. pen., condamnatul, având însă posibilitatea ca la calculul fracţiei din pedeapsa executată ce va fi avută în vedere în eventualitatea unei liberări condiţionate să solicite a se tine seama şi de dispoziţiile privind durata executată sau considerată ca executată în Republica Italia.
Curtea de apel a constatat, totodată că statul italian a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, potrivit declaraţiei sale la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Faţă de aceste considerente, a fost admisă sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti şi, în temeiul art. 144 raportat la art. 145 din Legea nr. 302/2004 a fost recunoscută sentinţa nr. 4741/03 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma, modificată prin sentinţa nr. 28 din 22 iunie 2004 a Primei Curţi de Apel cu Juraţi din Roma, Italia, definitivă la data de 12 ianuarie 2005 privind pedeapsa de 7 ani închisoare şi s-a dispus transferarea condamnatului Z.A. întru-un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei de 7 ani închisoare.
S-a dedus din pedeapsă, durata executată de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 şi de la 13 ianuarie 2005 la zi.
S-a dispus emiterea unui mandat de executare a pedepsei, la data rămânerii definitive a prezentei sentinţe.
În baza art. 192 alin. (3) C. proc. pen. cheltuielile judiciare au rămas în sarcina statului, din care 100 lei onorariul avocatului din oficiu s-a avansat din fondurile Ministerului Justiţiei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă Z.A., fără a se arăta în scris motivele, aşa cum rezultă din documentaţia trimisă de autorităţile italiene, respectiv de la Direcţia Penitenciarului Termini Imerese şi traducerea acesteia, filele 2-10 dosarul Înaltei Curţi.
La termenul de astăzi, în recurs, a lipsit recurentul persoană transferabilă Z.A., aflat în stare de deţinere la Casa de detenţie Termini Imerese din Italia, pentru care s-a prezentat apărător din oficiu, avocat K.A., procedura de citare cu recurentul persoană transferabilă, fiind legal îndeplinită, la dosarul cauzei, aflându-se, atât documentaţia în limba italiană, cât şi traducerea că i-a fost înmânată condamnatului Z.A., născut în România la 15 iulie 1976, citaţia nr. 4299/2/2008 emisă la data de 15 decembrie 2008 de Curtea de Casaţie, filele 18-23 dosarul Înaltei Curţi.
Apărătorul recurentului persoană transferabilă, în concluziile orale, în dezbateri a solicitat admiterea recursului şi a arătat că recurentul refuză să fie transferat la un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei.
Concluziile reprezentantului Ministerului Public asupra recursului declarat de recurentul persoană transferabilă au fost consemnate în detaliu în partea introductivă a prezentei decizii.
Examinând recursul declarat de recurentul persoană transferabilă Z.A. împotriva sentinţei pronunţată de prima instanţă, conform art. 151 cu referire la art. 139 alin. (4) şi (5) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi art. 3856 alin. (3) C. proc. pen., în raport, atât cu motivele invocate de către apărătorul desemnat din oficiu, cât şi din oficiu, Înalta Curte constată recursul recurentului persoană transferabilă ca fiind nefondat pentru considerentele ce se vor arăta.
Din analiza cauzei rezultă că în mod judicios şi temeinic motivat prima instanţă a stabilit, în raport cu sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, privind recunoaşterea hotărârilor pronunţate de autorităţile judiciare italiene, în cadrul procedurii de soluţionare a cererii formulate de Ministerul Justiţiei din Republica Italia de transferare într-un penitenciar din România a condamnatului Z.A., în vederea continuării executării pedepsei aplicată în statul solicitant, incidenţa dispoziţiilor legale pertinente, atât din Legea nr. 302/2004, din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg, cât şi a Acordului dintre România şi Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate cărora li s-a aplicat măsura expulzării sau a conducerii la frontieră.
Astfel, în mod legal, curtea de apel a constatat că sunt îndeplinite condiţiile dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară internaţională în materie penală şi de art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg în anul 1983
Din actele şi lucrările dosarului s-a reţinut că persoana transferabilă Z.A. a fost condamnată, în calitate de inculpat, prin hotărârea nr. 4741/2003 din 18 iulie 2003 a Tribunalului din Roma la 14 ani închisoare în regim de detenţie pentru săvârşirea infracţiunilor de omor calificat, violare de domiciliu şi furt calificat prevăzute de art. 61 alin. (1) şi (2), art. 110, art. 575 şi art. 577 alin. (3), art. 61 alin. (2), art. 614 alin. (1) şi (4), art. 81, art. 110, art. 624 şi art. 625 din Codul penal italian. Pedeapsa aplicată inculpatului Z.A. a fost redusă în apel la 10 ani închisoare de Prima Curte de Apel cu Juraţi din Roma prin hotărârea nr. 2656 din 21 noiembrie 2006.
Din durata pedepsei aplicată inculpatului s-a scăzut timpul reţinerii şi arestării preventive.
Prin aceeaşi sentinţă s-a dispus expulzarea condamnatului de pe teritoriul statului italian.
În cauză, în fapt, s-a reţinut că la data de 15 iulie 2001, împreună cu mai multe persoane a pătruns prin efracţie în locuinţa părţii vătămate asupra căreia a exercitat violenţe fizice, violenţe ce i-au provocat decesul, cu scopul de a sustrage sume de bani.
În raport cu situaţia condamnatului Z.A. ce a rezultat din hotărârile mai sus menţionate, s-a stabilit că faptele reţinute în sarcina sa sunt incriminate ca infracţiuni şi de legea penală română, acestea realizând conţinutul constitutiv al infracţiunilor de omor deosebit de grav, violare de domiciliu şi tâlhărie prevăzute de art. 211 alin. (1), alin. (2)1 lit. a) C. pen., art. 192 alin. (2) şi art. 176 lit. d) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen., pedepsite cu închisoare de la 7 la 20 de ani, de la 3 la 10 ani şi respectiv de la 15 la 25 de ani sau închisoarea pe viaţă.
Executarea pedepsei aplicată inculpatului a început la data de 13 ianuarie 2005 conform înscrisurilor aflate la dosar, că acesta este deţinut în închisoarea din Termini Imerese.
Totodată, în mod corect prima instanţă a constatat că au fost îndeplinite condiţiile legale pentru transferarea persoanei condamnate prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004, respectiv că persoana condamnată transferabilă este cetăţean român, hotărârea prin care i-a fost aplicată pedeapsa închisorii cu durata de 10 ani este definitivă, la data primirii cererii de transferare, condamnatul mai avea de executat peste 6 luni din durata pedepsei, iar faptele care au atras condamnarea acestuia constituie infracţiuni, potrivit legii penale a statului român.
De asemenea, Înalta Curte consideră că în mod legal, prima instanţă a reţinut că, deşi condamnatul a arătat în scris că nu este de acord cu transferarea într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei, această condiţie a consimţământului condamnatului nu este necesară pentru a se dispune transferarea sa, având în vedere că faţă de Z.A. s-a dispus expulzarea de pe teritoriul statului italian, situaţie ce rezultă pe calea interpretării art. 6 alin. (1) din Acordul dintre România şi Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate, aşa încât consimţământul condamnatului nu este obligatoriu.
Totodată, în mod temeinic motivat, prima instanţă a mai stabilit că persoana condamnată transferabilă Z.A. mai are de executat din pedeapsa aplicată, 7 ani închisoare, din care a dedus arestul preventiv de la 16 iulie 2001 la 14 ianuarie 2003 şi durata executată de la 13 ianuarie 2005, întrucât pedeapsa stabilită de Procurorul general al Republicii (conform Legii de graţiere nr. 241/2006) este de 10 ani închisoare, din care s-a considerat graţiată o perioadă de 3 ani, constatând că restul de 3 ani a fost graţiat conform Legii de graţiere nr. 241/2006, iar începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii a fost 13 ianuarie 2005, că potrivit ordinelor de eliberare anticipată emise de magistratul de supraveghere, s-a stabilit începerea perioadei de executare a pedepsei închisorii la 13 ianuarie 2005 şi expirarea acesteia la 17 octombrie 2009, însă nu a putut stabili o dată expresă la care persoana condamnată transferabilă să fie eliberată, întrucât dispoziţiile art. 59 C. pen., privind liberarea condiţionată nu pot fi aplicate anticipat şi succesiv, condamnatul, având posibilitatea ca la calculul fracţiei din pedeapsa executată ce va fi avută în vedere în eventualitatea unei liberări condiţionate să solicite a ţine seama şi de dispoziţiile referitoare la durata executată sau considerată ca executată în Republica Italia.
De asemenea, prima instanţa în mod legal a constatat că statul italian a exclus aplicarea procedurii conversiunii pedepsei, potrivit declaraţiei sale la Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptată la Strasbourg în anul 1983.
Înalta Curte consideră că motivele de recurs invocate de apărătorul recurentului persoană extrădabilă, în sensul că recurentul refuză să fie transferat la un penitenciar din România, în vederea continuării executării pedepsei, nu pot fi avute în vedere, în raport cu măsura expulzării dispusă faţă de acesta de autorităţile italiene şi de interpretarea dispoziţiilor art. 6 alin. (1) din Acordul dintre România şi Republica Italiană asupra transferului persoanelor condamnate şi art. 9 alin. (1) lit. a) din Convenţia Europeană asupra transferării persoanelor condamnate.
În raport cu cele menţionate, Înalta Curte consideră sentinţa pronunţată de prima instanţă ca fiind legală şi temeinică sub toate aspectele.
Faţă de aceste considerente, Înalta Curte, în baza art. 38515 pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană transferabilă Z.A. împotriva sentinţei penale nr. 213 din 21 august 2008 a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
În baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen. se va obliga recurentul persoană transferabilă la plata cheltuielilor judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE
Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurentul persoană transferabilă Z.A. împotriva sentinţei penale nr. 213 din 21 august a Curţii de Apel Bucureşti, secţia I penală.
Obligă recurentul persoană transferabilă la plata sumei de 400 lei cu titlu de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiţiei.
Definitivă.
Pronunţată, în şedinţă publică, azi 22 decembrie 2008.
| ← ICCJ. Decizia nr. 4203/2008. Penal | ICCJ. Decizia nr. 4216/2008. Penal → |
|---|
